ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2683/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2683/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

La 7 februarie 2000 M.V. a chemat în

judecată Statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor, Consiliul General

al municipiului București, Primăria municipiului București și S.C. H.N. S.A.,

acțiunea astfel formulată fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a III-a civilă, cu numărul de dosar 880/2000.

Prin acțiune reclamanta a solicitat ca

pârâții să fie obligați să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, format din construcție și teren în suprafață de

281,38 mp „împreună cu o porțiune de teren lovită de servitutea ca să rămână

pentru totdeauna îngrijită de proprietar ca gradină de fațadă”.

În motivarea acțiunii s-a susținut în

esență că atât terenul cât și construcția au aparținut numitelor M.A. și H.M.

și că începând din anul 1945 dreptul de proprietate al acestora a fost mai

întâi îngrădit, iar în cele din urmă uzurpat de către autoritățile Statului

român care au preluat imobilul abuziv, fără un titlu legitim.

A precizat, de asemenea, reclamanta că

demersul său este făcut în calitatea sa de unică moștenitoare a lui M.G.,

decedat la 9 februarie 1999, acesta din urmă fiind la rândul său succesor al

proprietarelor inițiale ale imobilului.

La 12 septembrie 2000 în dosarul cauzei a

fost depusă o „cerere de chemare în judecată a altor persoane” formulată de

către aceeași reclamantă.

Justificarea inițială dată acestei cereri

a fost în sensul că hotărârea ce urma a fi pronunțată în cauză trebuia să fie

opozabilă și persoanelor fizice care cumpăraseră o parte dintre spațiile

(apartamente) ce compuneau construcția revendicată și anume:

- B.F., cumpărătorul apartamentului nr. 2,

situat la etajul 2 al clădirii;

- P.A., cumpărătoarea apartamentului nr.

3, etajul 1;

- S.M., cumpărătoarea apartamentului nr.

4, etajul 1;

- P.C., cumpărătorul apartamentului nr. 5,

etajul 2;

- G.A., cumpărătoarea apartamentului nr.

6, etajul 3;

- R.A.M., cumpărătoarea apartamentului nr.

6, etajul 3;

- P.An., cumpărătoarea apartamentului nr.

7, etajul 3;

- S.Ma., cumpărătoarea unui apartament

situat la parter, dar al cărui număr nu a fost precizat.

La 19 decembrie 2000 reclamanta a adus noi

precizări solicitând ca respectivii cumpărătorii să fie obligați la rândul lor

să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele pe care le

dobândiseră „în baza Legii nr. 112/1995”.

Cu același prilej s-a menționat că:

- în calitate de cumpărători ai

apartamentului 2 de la etajul 2 urmau a figura în cauză atât B.F. cât și B.I.;

- în calitate de moștenitori ai

cumpărătoarei P.A., între timp decedată, urmau să figureze moștenitorii

acesteia P.L., P.Co. și P.N.;

- în calitate de moștenitor al cumpărătorului

P.C., la rândul său decedat, urma să figureze moștenitorul acestuia P.A.V.

Distinct de aceasta, la termenul din 13

martie 2001 în dosarul cauzei a fost depus Certificatul de moștenitor nr.

101/1999 emis de Biroul notarului public D.Ș. prin care se atestă că S.Ma. a

decedat la 7 martie 1999 și că moștenitoarea acesteia era A.A.

Ca urmare, prin încheierea pronunțată la

aceeași dată, instanța de fond a dispus din oficiu „introducerea în cauză a

numitei A.A." în calitate de moștenitoare.

Este de observat totuși că, atât în partea

finală a respectivei încheieri , cât și încheierile pronunțate ulterior, până

la soluționarea cauzei de către prima instanță, respectiva moștenitoare a fost

menționată cu prenumele corect - A. - atribuindu-i-se totodată calitatea de

pârât, deși în dosar nu există nici o cerere care să ateste, în condițiile art.

82 alin. (1) C. proc. civ., intenția reclamantei de a o chema în judecată.

Prin sentința civilă nr. 899 pronunțată la

7 septembrie 2001, secția a III-a civilă a Tribunalului București s-a pronunțat

în cauză în sensul respingerii excepțiilor prin care pârâții P.L., P.Co. și

P.N. invocaseră lipsa „calității procesuale pasive a Ministerului de Finanțe și

a C.G.M.B.”

Pe cale de consecință a fost admisă în

parte acțiunea, iar pârâții C.G.M.B. și S.C. H.N. S.A. au fost obligați să îi

lase reclamantei „în deplină proprietate și posesie” mai multe „apartamente din

imobilul situat în București”, pentru fiecare dintre acestea făcându-se

mențiunea că formează obiectul unor contracte de închiriere.

Totodată instanța a respins cererea

reclamantei în ceea ce îi privea pe cumpărătorii sau, după caz, pe succesorii

în drepturi ai cumpărătorilor altor apartamente situate la aceeași adresă.

Apelurile făcute ulterior împotriva

acestei sentințe de pârâții Consiliul General al municipiului București și

Ministerul Finanțelor au fost respinse prin decizia nr. 151/A pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, la 21 martie 2002.

Prin aceeași decizie a fost admis însă

apelul declarat de reclamanta M.V., iar sentința a fost schimbată în parte în

sensul admiterii în totalitate a acțiunii.

Ca urmare au fost obligați „pârâții

persoane fizice să lase în deplină proprietate și posesie apartamentele pe care

le ocupă în cadrul imobilului situat în București, respectiv:

- B.F. și B.I., apartamentul nr. 2;

- P.L., P.Co. și P.N., apartamentul nr. 3,

etaj 1;

- S.M., apartamentul nr. 4, etaj 2;

- G.A., apartamentul nr. 6, etaj 3;

- P.An., apartamentul nr. 7, etaj 3;

- S.Ma., apartamentul de la parter."

Împotriva acestei decizii au fost

declarate mai multe recursuri după cum urmează:

- la 23 aprilie 2002 un recurs formulat de

G.A.;

- la 25 aprilie 2002 un recurs formulat de

R.A.M. și S.M.;

- la 29 aprilie 2000 un recurs formulat de

B.F. și B.I., un recurs formulat de A.A. și un recurs formulat de P.A.V.;

- la 30 aprilie 2002 un recurs formulat de

către Primăria municipiului București, un recurs formulat de Ministerul

Finanțelor Publice și un recurs formulat de P.An.

După declararea recursurilor cauza a fost

înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de

dosar 5018/2001.

În motivarea recursului său, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., G.A. a criticat decizia instanței

de apel pentru următoarele motive:

- greșita apreciere a temeiului

respingerii parțiale a acțiunii de către instanța de fond în sensul că în

realitate aceasta a fost considerată nefondată în raport cu prevederile art. 18

lit. d) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu inadmisibilă cum se

reține în considerentele deciziei recurate;

- ignorarea dreptului de opțiune pe care

recurenta îl avea în a se prevala, în apărarea sa, de dispozițiile Legii nr.

10/2001;

- încălcarea cu prilejul judecării

apelului a prevederilor mai sus menționate ale acestei legi speciale care îi

confereau reclamantei exclusiv un drept de restituire „în echivalent a

apartamentului” vândut recurentei și pe care aceasta l-a cumpărat ca dobânditor

de bună credință.

În motivarea recursului declarat de R.A.M.

și S.M. - și care se întemeiază tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. - au fost invocate prevederile Legii nr. 112/1995 care stabileau

condițiile în care chiriașii puteau cumpăra apartamentele pe care le dețineau

precum și prevederile Legii nr. 10/2001 care au consolidat drepturile de

proprietate astfel constituite.

În acest context recurentele au evidențiat

că au acționat cu bună credință și au respectat întocmai prevederile legale

evocate, că prin urmare în speță nu există temeiuri care sa atragă nulitatea

contractelor de vânzare cumpărare și că respectivele reglementari au fost

încălcate de instanță prin admiterea apelului reclamantei.

În motivarea recursului declarat de B.F.

și B.I. și a celui declarat de A.A. s-a susținut că:

- „introducerea forțată în cauză” a

acestora în calitate de pârâți „s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor

imperative ale art. 57 și urm. C. proc. civ.”, cererea reclamantei formulată în

acest sens fiind inadmisibilă;

- „în mod greșit instanța de apel a

reținut că imobilul revendicat de reclamantă a intrat fără titlu în patrimoniul

statului”;

- „în mod greșit s-a reținut de către

instanța de apel că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției din 1948 și

Declarației Universale a Drepturilor Omului”. Această ultimă critică a fost

completată prin invocarea „art. 9 și art. 14 din C.E.D.O. și art. 1 din

Protocolul Adițional” precum și a unui înscris intitulat „Punct de vedere al

Departamentului Juridic” al Consiliului Europei despre care s-a afirmat că ar

fi fost comunicat Ministerului Justiției din România în anul 1997.

În susținerea acelorași recursuri s-a mai

afirmat că decizia atacată este nelegală deoarece:

- „nesocotește prevederile Legii nr.

10/2001, atunci când consideră, în urma așa zisei comparări a titlurilor, că

titlul foștilor proprietari are prioritate”;

- încalcă „principiile bunei credințe, al

aparenței de drept și al stabilității și securității raporturilor juridice

civile constituite în ordinea de drept, consacrate de art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001”;

- „instanța de apel a admis acțiunea în

revendicare a reclamantei M.V.” și i-a obligat pe recurenți să îi lase acesteia

în proprietate și posesie spațiile pe care le ocupau, deși contractele prin

care respectivele apartamente fuseseră cumpărate de chiriași nu fuseseră

desființate.

În motivarea recursului declarat de P.A.V.

s-a afirmat, în esență, că actul juridic prin care autorul acestuia a cumpărat

un apartament situat în imobilul revendicat este un titlu de proprietate

preferabil celui invocat de reclamantă deoarece a fost încheiat cu bună

credință și cu deplină respectare a dispozițiilor legale aplicabile în materie,

fiind apoi „consolidat prin efectul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

"

.

În același sens s-a susținut că în

favoarea acestui recurent operează „regulile prescrise probei dreptului de

proprietate în materie de revendicare”, că restituirea în natură a

apartamentului nu putea fi dispusă decât în măsura în care ar fi fost

îndeplinită condiția constatării „prin hotărâre judecătorească a nulității

actului de înstrăinare” și că lipsa de valabilitate a titlului vânzătorului „nu

este de natură să atragă caducitatea actului subsecvent în ceea ce privește

terțul subachizitor”.

În raport cu toate aceste argumente P.A.V.

a relevat că în cauză își găsesc aplicarea dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. deoarece decizia atacată este lipsită de temei legal.

În motivarea recursului declarat de

Primăria municipiului București - și care a fost întemeiat pe prevederile art.

304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. - s-a susținut că decizia atacată a fost

pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, în măsura în care

instanța de apel s-a pronunțat asupra chestiunii constituționalității

Decretului nr. 92/1950.

S-a mai afirmat că aparenta contradicție

existentă între „prevederile constituționale și cele ale Declarației Universale

a Drepturilor Omului” pe de-o parte și dispozițiile Decretului nr. 92/1950 pe

de altă parte se explică prin caracterul de lege specială al acestui din urmă

act normativ.

În același timp s-a susținut că

nominalizarea în anexa decretului de naționalizare a doar uneia dintre cele

două coproprietare nu era de natură a împiedica efectul translativ de

proprietate în favoarea Statului român subliniindu-se totodată că proprietarele

inițiale ale imobilului nu făceau parte din categoriile sociale sau

profesionale prevăzute de art. II din Decretul nr. 92/1950, iar apartenența

soților lor la acele categorii nu era de natură a determina exceptarea lor de

la efectul naționalizării în temeiul respectivului text de lege.

În motivarea recursului declarat de

Ministerul Finanțelor Publice în calitatea sa de reprezentant legal al Statului

român s-a susținut în esență că măsura naționalizării imobilului revendicat s-a

făcut cu respectarea dispozițiilor constituționale și legale aflate în vigoare

la data preluării acestui bun.

S-a afirmat, de asemenea, că sunt perfect

legale actele de vânzare-cumpărare având ca obiect unele dintre apartamentele

situate în imobilul revendicat întrucât acestea au fost încheiate cu

respectarea reglementarilor care operau în materie - Legea nr. 112/1995, H.G.

nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997 - în condițiile în care pe rol nu exista încă o

acțiune în revendicare, iar reclamanta nu notificase intenția sa de a solicita

restituirea imobilului.

În motivarea recursului declarat de P.An.

au fost invocate prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. afirmându-se că

instanța de apel „și-a depășit limitele învestirii acordând ceea ce nu s-a

cerut” deoarece a procedat la compararea titlurilor de proprietate fără ca

reclamanta să fi formulat o cerere în acest sens și fără ca acest aspect să fie

supus în prealabil dezbaterii părților în vederea exercitării dreptului lor la

apărare.

În susținerea acestei critici s-a relevat

că, în legătură cu titlurile de proprietate ale foștilor chiriași, singura

cerere formulată de reclamantă - și care s-a dovedit a fi nefondată - a avut ca

obiect constatarea nulității respectivelor acte juridice pe considerentul că ar

avea o cauză ilicită.

S-a mai subliniat de către aceeași

recurentă că o eventuală cerere de comparare a titlurilor ar fi fost

inadmisibilă deoarece contractele prin care foștii chiriași au cumpărat

apartamentele pe care le dețineau au fost încheiate în considerarea „calității

de proprietar a transmițătorului”, efectul lor translativ de proprietate

păstrându-se și în ipoteza în care s-ar face dovada că această premisă era de

fapt „o eroare comună și invincibilă”.

Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., P.An. a susținut că imobilul

revendicat a fost preluat de către stat cu respectarea reglementărilor legale,

aprecierile contrare ale instanței de apel fiind rezultatul unei greșite

interpretări și aplicări a prevederilor Decretului nr. 92/1950.

În ceea ce o privește, intimata-reclamantă

a solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză.

Având a se pronunța asupra recursurilor

declarate în cauză, Curtea reține că cererea depusă de reclamantă la 12

septembrie 2000 și pe care aceasta a precizat-o la 19 decembrie 2002 a fost

formulată în contradictoriu cu cumpărătorii unora dintre apartamente.

Este, de asemenea, de observat că în acest

mod au fost chemate în judecată persoanele care - exercitând efectiv posesia

asupra apartamentelor dobândite și având, cel puțin aparent, calitatea de

proprietari a acestora conferită prin contractele de cumpărare - nu aveau nici

motiv și nici interes să inițieze o acțiune în revendicare identică celei pe

care reclamanta a adresat-o inițial instanței.

Din acest punct de vedere observația

făcută de către unii dintre recurenți în sensul că în cauză nu erau întrunite

cerințele art. 57-59 C. proc. civ. este parțial îndreptățită dat fiind că

petiția formulată de reclamantă la 12 septembrie 2000 purta denumirea de

„cerere de chemare în judecată a altor persoane”, titulatură care sub aspect

formal coincidea cu aceea a instituției procedurale reglementate de textele de

lege amintite.

La 19 decembrie 2000 reclamanta a formulat

însă în scris o serie de precizări indicând, printre altele, că temeiul

procedural al chemării în judecată a cumpărătorilor de apartamente este

reprezentat de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

În raport cu această ultimă nuanțare și cu

prevederile art. 84 C. proc. civ. instanțele erau îndreptățite ca, dincolo de

denumirea improprie utilizată de reclamantă, să dea celor două petiții o

corectă calificare juridică și să le soluționeze ca atare.

De altfel instanțele au și acționat în

acest sens în măsura în care au apreciat că respectivele petiții au avut ca

obiect completarea acțiunii introductive.

Din acest punct de vedere singurul aspect

criticabil constă în omisiunea instanței de fond de a se conforma principiului

contradictorialității în sensul că - înainte de a se pronunța asupra acestor

chestiuni - ele să fie supuse dezbaterii părților, conform art. 128 și art. 129

C. proc. civ.

De altfel principiul menționat a fost

ignorat nu numai de către instanța de fond ci și de cea de apel care a procedat

la soluționarea acțiunii în revendicare pe baza unei așa numite comparări de titluri,

deși nu fusese învestită în acest sens și nici nu pusese această chestiune în

discuția prealabilă a părților.

În altă ordine de idei este de observat că

atât instanța de fond cât și cea de recurs au ignorat ori nu au analizat cu

suficientă profunzime o serie de înscrisuri care atestau că:

- la 30 octombrie 1996 numita S.Ma. a

cumpărat apartamentul de la parterul imobilului pe care îl ocupase anterior în

calitate de chiriaș;

- la 7 martie 1996 S.Ma. a decedat;

- la 16 martie 1999 a fost finalizată dezbaterea

succesiunii aceleiași defuncte fiind emis certificatul notarial care îi

conferea recurentei-pârâte A.A. calitatea de unic moștenitor;

- la 19 aprilie 1999 recurenta-pârâtă A.A.

a vândut apartamentul pe care îl moștenise către recurenții-pârâți B.I. și B.F.

care cumpăraseră anterior și apartamentul pe care îl ocupau în calitate de

chiriași.

În raport cu această cronologie reflectată

de înscrisurile menționate nici instanța de fond și nici cea de apel nu au

definit corect cadrul procesual, în sensul că nu au analizat în suficientă

măsură chestiunea calității procesuale pasive cât privește capătul de cerere

având ca obiect revendicarea de către reclamantă a apartamentului cumpărat de

S.Ma.

Este de amintit astfel că instanța de fond

a dispus introducerea în cauză a pârâtei A.A. fără ca în dosar să fi fost

formulată o cerere în acest sens, iar măsura respectivă a fost luată din oficiu

la 13 martie 2001, adică la aproape doi ani după ce A.A. vânduse apartamentul

moștenit.

În ceea ce o privește, instanța de apel nu

a corectat aceste inadvertențe ci le-a amplificat stabilind că obligația de

predare a apartamentului către reclamantă îi revine defunctei S.Ma.

Hotărârile astfel pronunțate contravin

dispozițiilor legale menționate, în condițiile în care încălcarea unora dintre

aceste norme atrage - conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - sancțiunea

nulității.

Incidența pe care o au în cauză

prevederile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. este de natură a face inutilă

analizarea celorlalte argumente aduse în susținerea recursurilor.

Pentru același considerent Curtea urmează

a face aplicarea art. 312 alin. (1)-(3) și art. 313 C. proc. civ. admițând

recursul și casând hotărârile pronunțate cu consecința trimiterii cauzei la

aceeași instanță de fond în vederea rejudecării, după o corectă stabilire a

cadrului procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite următoarele recursuri declarate

împotriva deciziei civile nr. 151

/

A din 21 martie

2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă:

- recursul declarat de G.A.

;

- recursul declarat de R.A.M. și S.M.

;

- recursul declarat de B.F. și B.I.

;

- recursul declarat de A.A.;

- recursul declarat de P.A.V.;

- recursul declarat de P.An.;

- recursul declarat de Primăria

municipiului București;

- recursul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului român.

Casează decizia civilă nr. 151

/

A din 21 martie 2002 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, și sentința civilă nr. 899 din 7 septembrie

2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și trimite

cauza aceluiași tribunal pentru rejudecarea în fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

19 iunie 2003.