ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1543/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1543/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Deliberând asupra recursului declarat de

reclamanta S.I. împotriva deciziei nr. 209 din 21 mai 2002 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 23 octombrie

2000 și care a fost înregistrată pe rolul secției a IV-a civile a Tribunalului

București cu numărul de dosar 6054/2002 reclamanta S.I. a cerut să se constate

că imobilul situat în București a fost preluat de stat fără titlu și în mod

abuziv.

În raport cu această împrejurare s-a

solicitat, de asemenea, să se constate „validitatea neîntreruptă a dreptului de

proprietate” exercitat de A.E.S., antecesoare a reclamantei S.I.

Prin aceeași acțiune - soluționată în

contradictoriu cu Primăria municipiului București, Direcția Generală de

Administrare a Fondului Imobiliar (D.G.A.F.I.) precum și cu S.C. H.N. S.A. -

s-a cerut ca pârâtele să fie obligate să lase reclamantei în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul menționat.

Prin sentința civilă nr. 101 pronunțată la

30 ianuarie 2002 instanța astfel sesizată a respins acțiunea ca nefondată.

Apelul făcut ulterior de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost, de asemenea, respins ca nefondat prin

decizia civilă nr. 209 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în dosarul nr. 1247/2002.

Pentru a pronunța această decizie instanța

de apel a reținut că măsura naționalizării imobilului ce formează obiectul

litigiului a fost aplicată și a produs efecte împotriva proprietarei acelui

bun: A.E.D.S. care, în urma căsătoriei cu V.S. purta numele A.E.S.

În același sens s-a subliniat că

menționarea în anexa actului normativ de naționalizare a numelui acestei proprietare

în forma S.V.E. nu putea lipsi de eficiență juridică respectivul act

apreciindu-se că din acest punct de vedere sunt irelevante omiterea celui de-al

doilea prenume (A.) ori adăugarea prenumelui soțului (V.).

Ca argument suplimentar în sprijinul acestor

susțineri s-a afirmat că anterior naționalizării în cartea funciară numele

proprietarei apărea menționat tot în forma S.V.E.

În altă ordine de idei au fost înlăturate

aserțiunile reclamantei conform cărora datele reale de identificare a

imobilului și cele menționate în actul de naționalizare nu sunt identice,

instanța de apel apreciind că aceste apărări configurează o cerere nouă - cu

privire la care urmează a se face aplicarea art. 294 C. proc. civ.

Pentru considerente similare instanța de

apel a făcut aplicarea art. 294 C. proc. civ. și cu privire la afirmația

reclamantei potrivit căreia în fond titlul său de proprietate nu a fost

comparat cu titlurile pârâtelor.

La 18 iulie 2002 reclamanta S.I. a

declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi

înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de

dosar 3882/2002.

În motivarea recursului, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 4 și 6-10 C. proc. civ. au fost formulate mai multe

critici vizând hotărârile pronunțate în cauză.

În acest sens s-a subliniat mai întâi că

unicul motiv al acțiunii în revendicare invocat de reclamantă atât în fond cât

și în apel se referea la inexistența unei identități între persoana care avea

calitatea de proprietară a imobilului naționalizat și persoana menționată ca

proprietară în anexa Decretului nr. 92/1950.

În consecință au fost contestate

aprecierile din decizia recurată conform cărora nominalizarea incorectă a

imobilului ar reprezenta un alt motiv al acțiunii reclamantei formulat pentru

prima dată în apel.

În aceeași ordine de idei s-a mai susținut

de către recurentă că prin aceste aprecieri eronate instanța s-a pronunțat

asupra a ce nu s-a cerut și a avut în vedere motive contradictorii și străine

pricinii făcând astfel aplicabile în cauză prevederile art. 304 pct. 6 și 7 C.

proc. civ.

Printr-o altă critică s-a susținut că

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. operează în cauză și ca o consecință

a recunoașterii de către instanța de apel a identității între numele proprietarului

inserat în anexa actului de naționalizare și numele proprietarei legitime a

imobilului.

Tot în legătură cu această recunoaștere

s-a subliniat că în cauză își găsesc aplicarea și dispozițiile art. 304 pct. 4

și 9 C. proc. civ. deoarece instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de

temei legal, încălcând și aplicând greșit legea, iar într-un anumit sens a

depășit chiar atribuțiile puterii judecătorești adăugând la reglementările

legale privind persoana fizică și identificarea ei.

În același context s-a afirmat că instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate - făcând astfel

aplicabile în cauză și prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. deoarece în

cartea funciară este înregistrată S.V.A.E. și nu S.V.E.

cum se reținuse în considerentele deciziei recurate.

O altă critică adusă deciziei atacate a

avut ca obiect aprecierea instanței de apel conform căreia referirea

reclamantei la chestiunea comparării titlurilor de proprietate ar reprezenta o

cerere nouă, făcută pentru prima dată în apel.

S-a susținut de către recurentă că cererea

introductivă a avut caracterul unei acțiuni în revendicare, soluționarea

acesteia implicând și o comparare a titlurilor de proprietate.

În acest sens au fost evocate acele

formulări din acțiune prin care se solicita obligarea pârâtelor la restituirea

imobilului în temeiul art. 480 C. civ.

Pornind de la aceste observații recurenta

a susținut că hotărârea atacată ca și decizia atacată intră, o dată în plus,

sub incidența art. 304 C. proc. civ., cu referire expresă la pct. 7-10 ale

acelui text de lege deoarece instanța de apel:

- a reținut motive contradictorii și

străine pricinii;

- a interpretat greșit actul dedus

judecății schimbând natura și înțelesul neîndoielnic al acestuia;

- a pronunțat o hotărâre lipsită de temei

legal, încălcând și aplicând greșit legea;

- nu s-a pronunțat asupra dovezilor

administrate.

Tot în susținerea recursului său

reclamanta a evocat și împrejurarea că instanța nu s-a pronunțat asupra unui

ultim motiv de apel pe considerentul că acesta ar fi fost lipsit de relevanță.

În ceea ce le privește, Primăria

municipiului București și Direcția Generală de Administrare a Fondului

Imobiliar - D.G.A.F.I. (reorganizată pe parcursul procesului sub titulatura

Administrația Fondului Locativ) au solicitat respingerea recursului.

Este, de asemenea, de menționat că

intimata-pârâtă S.C. H.N. S.A. nu s-a prezentat în fața acestei Curți și nici

nu și-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la respectivul

recurs.

Având a se pronunța asupra recursului

astfel declarat Curtea reține că prima critică adusă de reclamantă deciziei

instanței de apel este nefondată.

În acest sens trebuie amintit mai întâi că

în acțiunea introductivă reclamanta a identificat imobilul revendicat ca fiind

situat în str. Franklin nr. 16 în timp ce în dosarul de apel obiectul acțiunii

a fost identificat utilizându-se o altă formulare preluată din anexa actului de

naționalizare: „31 apartamente, București, str. Franklin 5, 16, (…)”.

Totodată, ca o observație de ordin general,

este de remarcat că forma de redactare a acțiunii introductive și a motivelor

de apel - ca de altfel și a celor de recurs - este lipsită de limpezime, fiind

de natură a crea, cel mai probabil în mod intenționat, dificultăți majore

celorlalți participanți la proces cât privește înțelegerea exactă a obiectului

cererilor reclamantei.

Această ambiguitate își are originea mai

cu seamă în modalitatea inedită de împletire a respectivelor cereri - ori după

caz critici, avute în vedere de parte - cu argumentele de fapt și de drept

invocate în susținerea lor.

Într-un asemenea context nu există

temeiuri pentru a se considera că aplicând art. 294 C. proc. civ. cât privește

critica nouă referitoare la incorecta nominalizare a imobilului, instanța de

apel ar fi avut în vedere motive contradictorii și străine pricinii în sensul

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De asemenea, nu se poate reține că în

cauză ar fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. care operează

numai atunci când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu

s-a cerut, iar nu și atunci când s-a pronunțat asupra a ce nu s-a cerut.

Această ultimă formulare care alterează în

mod tendențios textul legal a fost inserată în motivarea recursului, ilustrând

o dată în plus încercările reclamantei de a menține o anumită ambiguitate cât

privește definirea cadrului legal al procesului.

Pe de altă parte Curtea reține că anumite

critici formulate în susținerea recursului sunt fondate.

Este incontestabil de pildă că acțiunea

reclamantei este una în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ. și că, prin urmare, soluționarea acesteia presupune în mod implicit

analizarea de către instanțe atât a titlului de proprietate invocat de aceasta

cât și a titlurilor juridice pe care pârâtele înțeleg să le opună pentru a

justifica drepturile pe care le exercită asupra imobilului aflat în litigiu.

Prin urmare, critica referitoare la

omisiunea instanței de fond de a compara aceste titluri nu intră sub incidența

art. 294 C. proc. civ., concluzia contrară a instanței de apel reprezentând o

încălcare a dispozițiilor legale aplicabile în materie, în sensul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În același timp, Curtea reține că

referitor la aspectul analizat nu există temeiuri în sprijinul afirmației că

instanța de apel ar fi avut în vedere motive contradictorii și străine de

natura pricinii ori ar fi interpretat greșit actul dedus judecății schimbând

natura și înțelesul neîndoielnic al acestuia, critici întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și respectiv art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Ținând însă seama că operațiunea

comparării titlurilor implică și o analizare a probelor care atestă existența

respectivelor titluri, este justificată invocarea de către recurentă a

dispozițiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

De altfel acest text de lege își găsește

incidența și în ceea ce privește omisiunea analizării, în cuprinsul deciziei

recurate, a ultimului motiv de apel prin care reclamanta afirma că „este ilegal

conceptul susținut de instanța de fond în ce privește desființarea titlului

fostului proprietar”.

Răspunzând acestei critici, instanța de

apel s-a rezumat la evocarea generică a celorlalte considerente ale deciziei

conchizând că în acel context respectivul motiv nu este relevant în cauză.

Prin caracterul său ambiguu această

formulare echivalează cu o nepronunțare asupra unui mijloc de apărare invocat

de reclamantă și care poate fi hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, în sensul

prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

În altă ordine de idei Curtea reține că

greșita indicare în actul de naționalizare a numelui sau prenumelui titularului

dreptului de proprietate împotriva căruia s-a luat această măsură era de natură

a face ca exproprierea avută în vedere de legiuitor să nu producă efecte.

O asemenea concluzie se impune în primul

rând în raport cu imperativele protejării dreptului de proprietate care cer

printre altele o maximă rigoare a actelor și operațiunilor ce au ca obiect

transferarea lui de la un titular la altul.

În același timp, principiul respectării de

către instanțe a prevederilor legale nu îngăduie derogări întemeiate pe ideea

existenței în textul legal a unor erori materiale.

Nu în ultimul rând este de observat că în

exercitarea prerogativelor ce îi revin legiuitorul este singurul îndreptățit să

opereze rectificarea unor astfel de erori materiale prin emiterea unor norme

având cel puțin același rang cu actul normativ supus corectării.

Chiar și o asemenea rectificare nu poate

opera însă decât în limitele permise de principiile generale de drept, de

exemplu de principiul conform căruia legea - inclusiv cea rectificativă -

dispune numai pentru viitor.

Aprecierile contrare ale instanței de apel

sunt cu atât mai puțin justificate cu cât în cauza de față există nu una ci

două erori majore de identificare a proprietarului:

- omisiunea menționării celui de-al doilea

prenume (A.) și respectiv

- adăugarea unui prenume (V.) care nu îi

aparținea proprietarei ci soțului acesteia.

Prin urmare, și din punctul de vedere

analizat, criticile aduse de recurentă deciziei atacate sunt justificate

deoarece instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a încălcat

dispozițiile legale aplicabile în materie, situații prevăzute de art. 304 pct.

4 și 9 C. proc. civ.

În același timp Curtea reține că nici în

acest caz nu se justifică invocarea de către recurentă a prevederilor art. 304

pct. 7 C. proc. civ. neexistând temeiuri pentru a se considera că decizia din

apel ar fi fost pronunțată în baza unor motive contradictorii și străine de

natura pricinii.

Aceeași concluzie se impune și în ceea ce

privește invocarea, în situația analizată, a prevederilor art. 304 pct. 10 C.

proc. civ.

Având în vedere însă incidența în cauză a

dispozițiilor art. 304 pct. 4, 9 și 10 C. proc. civ., evidențiată deja cu

prilejul analizării în contextul tuturor criticilor formulate de reclamantă,

Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1)-(3) și art. 313 din același

cod admițând recursul și casând decizia recurată cu consecința trimiterii

cauzei la aceeași instanță în vederea rejudecării apelului.

Pe lângă aspectele deja analizate o astfel

de soluție se impune și în vederea completării materialului probatoriu

referitor la legitimarea procesuală a reclamantei.

Este de observat în acest sens că

înscrisurile doveditoare depuse în dosarul de fond atestă că:

- proprietara imobilului revendicat A.E.S.

a fost căsătorită cu V.S., iar fiul lor S.V.C. este tatăl reclamantei

;

-

A.E.S. a decedat la 5 august 1954

;

-

V.S. a decedat la 11 februarie 1978;

- S.V.C. a decedat la 4 aprilie 1985;

- moștenirea lăsată de V.S. a fost culeasă

de S.V.C.

;

-

moștenirea lăsată de S.V.C. a fost culeasă

de reclamanta S.I.

Pentru a revendica în mod legitim

imobilul, reclamanta S.I. ar fi trebuit să facă dovada că, fie direct, fie ca

succesoare a tatălui și bunicului său patern, a moștenit și bunurile care au

aparținut bunicii sale paterne, categorie în care se include și imobilul

revendicat.

Tot în dosarul de fond au fost depuse și

înscrisuri care atestă că aparent unele dintre spațiile care compun imobilul revendicat

au fost vândute unor persoane care le ocupau anterior în calitate de chiriași.

Acest aspect nu a fost în suficientă

măsură analizat de către instanțe deși determinarea riguroasă a situației

juridice a imobilului este absolut necesară pentru a se putea stabili în ce

măsură persoanele juridice chemate în judecată în calitate de pârâți în

acțiunea în revendicare se legitimează procesual.

Nu în ultimul rând este de remarcat că în

condițiile în care între momentul naționalizării și cel al revendicării au

trecut mai mult de 50 de ani se impune a fi analizată și situația de fapt a

imobilului pentru ca instanța să dispună de o corectă individualizare a acestui

bun în raport cu caracteristicile lui actuale.

În vederea clarificării acestor chestiuni

se impune suplimentarea probelor inclusiv prin efectuarea unei expertize având

ca obiectiv stabilirea regimului juridic și a situației de fapt pentru fiecare

dintre unitățile constructive si funcționale care alcătuiesc imobilul

revendicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

S.I. împotriva deciziei nr. 209 din 21 mai 2002 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

15 aprilie 2003.