ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1543/2003

Deliberând asupra recursului declarat de reclamanta S.I. împotriva deciziei nr. 209 din 21 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 23 octombrie 2000 și care a fost înregistrată pe rolul secției a IV-a civile a Tribunalului București cu numărul de dosar 6054/2002 reclamanta S.I. a cerut să se constate că imobilul situat în București a fost preluat de stat fără titlu și în mod abuziv. În raport cu această împrejurare s-a solicitat, de asemenea, să se constate „validitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate” exercitat de A.E.S., antecesoare a reclamantei S.I. Prin aceeași acțiune - soluționată în contradictoriu cu Primăria municipiului București, Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar (D.G.A.F.I.) precum și cu S.C.

H.N. S.A. - s-a cerut ca pârâtele să fie obligate să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat. Prin sentința civilă nr. 101 pronunțată la 30 ianuarie 2002 instanța astfel sesizată a respins acțiunea ca nefondată. Apelul făcut ulterior de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost, de asemenea, respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 209 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 1247/2002. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că măsura naționalizării imobilului ce formează obiectul litigiului a fost aplicată și a produs efecte împotriva proprietarei acelui bun: A.E.D.S. care, în urma căsătoriei cu V.S.

purta numele A.E.S. În același sens s-a subliniat că menționarea în anexa actului normativ de naționalizare a numelui acestei proprietare în forma S.V.E. nu putea lipsi de eficiență juridică respectivul act apreciindu-se că din acest punct de vedere sunt irelevante omiterea celui de-al doilea prenume (A.) ori adăugarea prenumelui soțului (V.). Ca argument suplimentar în sprijinul acestor susțineri s-a afirmat că anterior naționalizării în cartea funciară numele proprietarei apărea menționat tot în forma S.V.E. În altă ordine de idei au fost înlăturate aserțiunile reclamantei conform cărora datele reale de identificare a imobilului și cele menționate în actul de naționalizare nu sunt identice, instanța de apel apreciind că aceste apărări configurează o cerere nouă - cu privire la care urmează a se face aplicarea art. 294 C. proc.

civ. Pentru considerente similare instanța de apel a făcut aplicarea art. 294 C. proc. civ. și cu privire la afirmația reclamantei potrivit căreia în fond titlul său de proprietate nu a fost comparat cu titlurile pârâtelor. La 18 iulie 2002 reclamanta S.I. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 3882/2002. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 6-10 C. proc. civ. au fost formulate mai multe critici vizând hotărârile pronunțate în cauză. În acest sens s-a subliniat mai întâi că unicul motiv al acțiunii în revendicare invocat de reclamantă atât în fond cât și în apel se referea la inexistența unei identități între persoana care avea calitatea de proprietară a imobilului naționalizat și persoana menționată ca proprietară în anexa Decretului nr. 92/1950.

În consecință au fost contestate aprecierile din decizia recurată conform cărora nominalizarea incorectă a imobilului ar reprezenta un alt motiv al acțiunii reclamantei formulat pentru prima dată în apel. În aceeași ordine de idei s-a mai susținut de către recurentă că prin aceste aprecieri eronate instanța s-a pronunțat asupra a ce nu s-a cerut și a avut în vedere motive contradictorii și străine pricinii făcând astfel aplicabile în cauză prevederile art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ. Printr-o altă critică s-a susținut că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. operează în cauză și ca o consecință a recunoașterii de către instanța de apel a identității între numele proprietarului inserat în anexa actului de naționalizare și numele proprietarei legitime a imobilului.

Tot în legătură cu această recunoaștere s-a subliniat că în cauză își găsesc aplicarea și dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. deoarece instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, încălcând și aplicând greșit legea, iar într-un anumit sens a depășit chiar atribuțiile puterii judecătorești adăugând la reglementările legale privind persoana fizică și identificarea ei. În același context s-a afirmat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate - făcând astfel aplicabile în cauză și prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. deoarece în cartea funciară este înregistrată S.V.A.E. și nu S.V.E. cum se reținuse în considerentele deciziei recurate.

O altă critică adusă deciziei atacate a avut ca obiect aprecierea instanței de apel conform căreia referirea reclamantei la chestiunea comparării titlurilor de proprietate ar reprezenta o cerere nouă, făcută pentru prima dată în apel. S-a susținut de către recurentă că cererea introductivă a avut caracterul unei acțiuni în revendicare, soluționarea acesteia implicând și o comparare a titlurilor de proprietate. În acest sens au fost evocate acele formulări din acțiune prin care se solicita obligarea pârâtelor la restituirea imobilului în temeiul art. 480 C. civ. Pornind de la aceste observații recurenta a susținut că hotărârea atacată ca și decizia atacată intră, o dată în plus, sub incidența art. 304 C. proc.

civ., cu referire expresă la pct. 7-10 ale acelui text de lege deoarece instanța de apel: - a reținut motive contradictorii și străine pricinii; - a interpretat greșit actul dedus judecății schimbând natura și înțelesul neîndoielnic al acestuia; - a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, încălcând și aplicând greșit legea; - nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate. Tot în susținerea recursului său reclamanta a evocat și împrejurarea că instanța nu s-a pronunțat asupra unui ultim motiv de apel pe considerentul că acesta ar fi fost lipsit de relevanță. În ceea ce le privește, Primăria municipiului București și Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar - D.G.A.F.I. (reorganizată pe parcursul procesului sub titulatura Administrația Fondului Locativ) au solicitat respingerea recursului.

Este, de asemenea, de menționat că intimata-pârâtă S.C. H.N. S.A. nu s-a prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la respectivul recurs. Având a se pronunța asupra recursului astfel declarat Curtea reține că prima critică adusă de reclamantă deciziei instanței de apel este nefondată. În acest sens trebuie amintit mai întâi că în acțiunea introductivă reclamanta a identificat imobilul revendicat ca fiind situat în str. Franklin nr. 16 în timp ce în dosarul de apel obiectul acțiunii a fost identificat utilizându-se o altă formulare preluată din anexa actului de naționalizare: „31 apartamente, București, str. Franklin 5, 16, (…)”.

Totodată, ca o observație de ordin general, este de remarcat că forma de redactare a acțiunii introductive și a motivelor de apel - ca de altfel și a celor de recurs - este lipsită de limpezime, fiind de natură a crea, cel mai probabil în mod intenționat, dificultăți majore celorlalți participanți la proces cât privește înțelegerea exactă a obiectului cererilor reclamantei. Această ambiguitate își are originea mai cu seamă în modalitatea inedită de împletire a respectivelor cereri - ori după caz critici, avute în vedere de parte - cu argumentele de fapt și de drept invocate în susținerea lor. Într-un asemenea context nu există temeiuri pentru a se considera că aplicând art. 294 C. proc. civ.

cât privește critica nouă referitoare la incorecta nominalizare a imobilului, instanța de apel ar fi avut în vedere motive contradictorii și străine pricinii în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. De asemenea, nu se poate reține că în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. care operează numai atunci când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, iar nu și atunci când s-a pronunțat asupra a ce nu s-a cerut. Această ultimă formulare care alterează în mod tendențios textul legal a fost inserată în motivarea recursului, ilustrând o dată în plus încercările reclamantei de a menține o anumită ambiguitate cât privește definirea cadrului legal al procesului.

Pe de altă parte Curtea reține că anumite critici formulate în susținerea recursului sunt fondate. Este incontestabil de pildă că acțiunea reclamantei este una în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și că, prin urmare, soluționarea acesteia presupune în mod implicit analizarea de către instanțe atât a titlului de proprietate invocat de aceasta cât și a titlurilor juridice pe care pârâtele înțeleg să le opună pentru a justifica drepturile pe care le exercită asupra imobilului aflat în litigiu. Prin urmare, critica referitoare la omisiunea instanței de fond de a compara aceste titluri nu intră sub incidența art. 294 C. proc. civ., concluzia contrară a instanței de apel reprezentând o încălcare a dispozițiilor legale aplicabile în materie, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În același timp, Curtea reține că referitor la aspectul analizat nu există temeiuri în sprijinul afirmației că instanța de apel ar fi avut în vedere motive contradictorii și străine de natura pricinii ori ar fi interpretat greșit actul dedus judecății schimbând natura și înțelesul neîndoielnic al acestuia, critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și respectiv art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Ținând însă seama că operațiunea comparării titlurilor implică și o analizare a probelor care atestă existența respectivelor titluri, este justificată invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ. De altfel acest text de lege își găsește incidența și în ceea ce privește omisiunea analizării, în cuprinsul deciziei recurate, a ultimului motiv de apel prin care reclamanta afirma că „este ilegal conceptul susținut de instanța de fond în ce privește desființarea titlului fostului proprietar”.

Răspunzând acestei critici, instanța de apel s-a rezumat la evocarea generică a celorlalte considerente ale deciziei conchizând că în acel context respectivul motiv nu este relevant în cauză. Prin caracterul său ambiguu această formulare echivalează cu o nepronunțare asupra unui mijloc de apărare invocat de reclamantă și care poate fi hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. În altă ordine de idei Curtea reține că greșita indicare în actul de naționalizare a numelui sau prenumelui titularului dreptului de proprietate împotriva căruia s-a luat această măsură era de natură a face ca exproprierea avută în vedere de legiuitor să nu producă efecte.

O asemenea concluzie se impune în primul rând în raport cu imperativele protejării dreptului de proprietate care cer printre altele o maximă rigoare a actelor și operațiunilor ce au ca obiect transferarea lui de la un titular la altul. În același timp, principiul respectării de către instanțe a prevederilor legale nu îngăduie derogări întemeiate pe ideea existenței în textul legal a unor erori materiale. Nu în ultimul rând este de observat că în exercitarea prerogativelor ce îi revin legiuitorul este singurul îndreptățit să opereze rectificarea unor astfel de erori materiale prin emiterea unor norme având cel puțin același rang cu actul normativ supus corectării. Chiar și o asemenea rectificare nu poate opera însă decât în limitele permise de principiile generale de drept, de exemplu de principiul conform căruia legea - inclusiv cea rectificativă - dispune numai pentru viitor.

Aprecierile contrare ale instanței de apel sunt cu atât mai puțin justificate cu cât în cauza de față există nu una ci două erori majore de identificare a proprietarului: - omisiunea menționării celui de-al doilea prenume (A.) și respectiv - adăugarea unui prenume (V.) care nu îi aparținea proprietarei ci soțului acesteia. Prin urmare, și din punctul de vedere analizat, criticile aduse de recurentă deciziei atacate sunt justificate deoarece instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a încălcat dispozițiile legale aplicabile în materie, situații prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. În același timp Curtea reține că nici în acest caz nu se justifică invocarea de către recurentă a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. neexistând temeiuri pentru a se considera că decizia din apel ar fi fost pronunțată în baza unor motive contradictorii și străine de natura pricinii. Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește invocarea, în situația analizată, a prevederilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ. Având în vedere însă incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 4, 9 și 10 C. proc. civ., evidențiată deja cu prilejul analizării în contextul tuturor criticilor formulate de reclamantă, Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1)-(3) și art. 313 din același cod admițând recursul și casând decizia recurată cu consecința trimiterii cauzei la aceeași instanță în vederea rejudecării apelului. Pe lângă aspectele deja analizate o astfel de soluție se impune și în vederea completării materialului probatoriu referitor la legitimarea procesuală a reclamantei.

Este de observat în acest sens că înscrisurile doveditoare depuse în dosarul de fond atestă că: - proprietara imobilului revendicat A.E.S. a fost căsătorită cu V.S., iar fiul lor S.V.C. este tatăl reclamantei ; - A.E.S. a decedat la 5 august 1954 ; - V.S. a decedat la 11 februarie 1978; - S.V.C. a decedat la 4 aprilie 1985; - moștenirea lăsată de V.S. a fost culeasă de S.V.C. ; - moștenirea lăsată de S.V.C. a fost culeasă de reclamanta S.I. Pentru a revendica în mod legitim imobilul, reclamanta S.I. ar fi trebuit să facă dovada că, fie direct, fie ca succesoare a tatălui și bunicului său patern, a moștenit și bunurile care au aparținut bunicii sale paterne, categorie în care se include și imobilul revendicat.

Tot în dosarul de fond au fost depuse și înscrisuri care atestă că aparent unele dintre spațiile care compun imobilul revendicat au fost vândute unor persoane care le ocupau anterior în calitate de chiriași. Acest aspect nu a fost în suficientă măsură analizat de către instanțe deși determinarea riguroasă a situației juridice a imobilului este absolut necesară pentru a se putea stabili în ce măsură persoanele juridice chemate în judecată în calitate de pârâți în acțiunea în revendicare se legitimează procesual. Nu în ultimul rând este de remarcat că în condițiile în care între momentul naționalizării și cel al revendicării au trecut mai mult de 50 de ani se impune a fi analizată și situația de fapt a imobilului pentru ca instanța să dispună de o corectă individualizare a acestui bun în raport cu caracteristicile lui actuale.

În vederea clarificării acestor chestiuni se impune suplimentarea probelor inclusiv prin efectuarea unei expertize având ca obiectiv stabilirea regimului juridic și a situației de fapt pentru fiecare dintre unitățile constructive si funcționale care alcătuiesc imobilul revendicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta S.I. împotriva deciziei nr. 209 din 21 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2003.