ÎCCJ, Decizia nr. 452/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 266 din 11

martie 2003, Tribunalul Iași a condamnat, printre alții, pe inculpații M.R. și

H.A.E. la pedepse rezultante de câte 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și

de art. 321 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 din același cod și,

respectiv o pedeapsă rezultantă de câte 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 329 alin.

(1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 din același cod și de art. 261 C. pen.

Apelurile declarate de cei doi

inculpați împotriva hotărârii primei instanțe au fost respinse de Curtea de

Apel Suceava, ca nefondate, prin decizia penală nr. 195 din 14 iulie 2003.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

inculpații C.I., M.R. și H.A.E. au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a

fixat termen la 18 noiembrie 2003.

La data de 19 august 2003 s-a fixat,

din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării

inculpaților.

Având în vedere că măsura arestării

preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și

prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de

condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând și

dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaților este legală

și, prin încheierile pronunțate în aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu

încă 30 zile.

La 16 septembrie 2003 și apoi la 14

octombrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din

nou, legalitatea măsurii arestării preventive și, prin încheierile pronunțate

la datele menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri cu câte 30 zile.

Împotriva încheierii din 16 septembrie

2003 inculpații M.R. și H.A.E. au declarat recurs.

Recursurile sunt inadmisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1) C.

proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond

la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin.

(1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs,

pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea

arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,

se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care

se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs,

legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este adevărat că prin art. I pct. 25

și 26 din O.U.G. nr. 109/2003 (M. Of., nr. 748/26.10.2003), art. 160

c

și art. 160

d

C. proc. pen. au fost abrogate.

În același sens sunt însă

dispozițiile art. 160

b

, cu trimitere la art. 160

a

alin. (2)

C. proc. pen., modificate prin ordonanța de urgență menționată.

Totodată, ordonanța de urgență

privitoare la modificarea Codului de procedură penală nu a vizat condițiile de

exercitare a recursului în procesul penal, așa încât acestea rămân în

continuare așa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din Partea

specială a acestuia.

Ca atare, chiar și în raport de

modificarea legislativă menționată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are

suport legal și, în consecință, în lipsa dreptului de a sesiza instanța de

control judiciar, recursul declarat de către acesta nu poate declanșa controlul

judecătoresc asupra legalității și temeiniciei încheierii atacate, prin care

instanța competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunțării, a

dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu 30 zile.

Pe de altă parte, în raport de modul

de reglementare, calea de atac constituie o calitate a hotărârii judecătorești.

În consecință, o hotărâre

judecătorească, sentință, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor

de atac prevăzute de lege la data pronunțării acesteia.

Așa fiind, admisibilitatea

recursurilor declarate de inculpați este examinată în raport de exercitarea

acestora cu respectarea condițiilor prevăzute de legea procesuală penală la

data pronunțării hotărârii atacate.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul

că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de

recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau

numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de

inculpați, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge recursurile ca inadmisibile.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) și (4) C. proc. pen., va obliga pe recurenți, potrivit dispozitivului, la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de

avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpatii H.A.E. și M.R. împotriva încheierii din 16 septembrie 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3373/2003,

ca inadmisibile.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din

care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi 10 noiembrie 2003,

în ședință publică.