ÎCCJ, Decizia nr. 331/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 45/P/2002

din 10 aprilie 2002, Tribunalul Caraș-Severin, secția penală, a condamnat pe

inculpații:

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen., cu aplicarea

art. 37 lit. a) C. pen.

luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 312 alin. (1)

C. pen.

infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 312 alin. (1) C. pen.

Apelurile declarate de inculpați

împotriva hotărârilor primei instanțe au fost respinse de Curtea de Apel

Timișoara, secția penală, ca nefondate, prin decizia penală nr. 238/A

pronunțată la data de 23 iunie 2003, în dosarul nr. 3415/P/2003.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

inculpații I.I. și N.R.A. au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat

termen la 29 octombrie 2003.

La data de 23 iunie 2003 s-a fixat,

din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării

inculpaților când cauza a fost amânată, pentru lipsa de procedură cu

inculpații, la 30 iulie 2003.

La această dată, având în vedere că

măsura arestării preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de

procuror și prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o

hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând

și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaților este legală

și, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu

încă 30 zile.

La 27 august și apoi la 24

septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din

nou, legalitatea măsurii arestării preventive și, prin încheierile pronunțate

la datele menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile.

Împotriva încheierii din 27 august

2003 inculpatul I.I. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este inadmisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu

recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C.

proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de

recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de

inculpat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va

respinge recursul ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de

avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul I.I. împotriva încheierii din 27 august 2003, pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3260/2003, ca inadmisibil.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din

care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie

2003, în ședință publică.