ÎCCJ, Decizia nr. 132/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 226 din 11

martie 2003, Tribunalul Iași a condamnat, între alții, pe inculpații:

- M.R. la 15 ani închisoare și

interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.

pen. pentru săvârșirea infracțiunii de deținere, cumpărare și vânzare de

droguri de risc și de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 143/2000, precum și la 6 ani închisoare și interzicerea timp de 3

ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea

infracțiunii de proxenetism prevăzută de art. 321 alin. (1) și (2), cu

aplicarea art. 13 C. pen., dispunându-se, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit.

b) și art. 35 C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare

și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b)

C. pen.

- H.A.E. la 10 ani închisoare și

interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.

pen. pentru săvârșirea infracțiunii de transport și vânzare de droguri de risc

prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, la 6 ani închisoare și

interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.

pen. pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism prevăzută de art. 329 alin.

(1) și (2), cu aplicarea art. 13 C. pen., precum și la un an închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasă

prevăzută de art. 261 C. pen., dispunându-se, în baza art. 33 lit. a), art. 34

lit. b) și art. 35 C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani

închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64

lit. a) și b) C. pen.

S-a dispus deducerea, din pedepsele

aplicate, a duratei arestării preventive, pentru M.R. cu începere de la 22

noiembrie 2001 până la 11 martie 2003, iar pentru H.A.E. începând de la 24

ianuarie 2002 până la 11 martie 2003. Totodată, a fost menținută și prelungită

starea de arest a inculpaților.

Împotriva sentinței, cei doi

inculpați au declarat apel. Apelurile inculpaților au fost respinse, ca

nefondate, prin decizia penală nr. 195 din 14 iulie 2003 a Curții de Apel

Suceava, care a soluționat apelurile în urma strămutării judecării cauzei.

Inculpații au declarat recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea

recursurilor, la 11 noiembrie 2003.

Prin încheierea din 19 august 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că arestarea inculpaților este legală și a dispus

prelungirea acestei măsuri până la data de 17 septembrie 2003, inclusiv.

Inculpații au declarat recurs

împotriva acestei încheieri.

Așa cum s-a arătat, inculpații au

invocat, prin apărătorul lor, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 141 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, în

raport cu prevederile art. 20, art. 11 și art. 51 din Constituția României.

Or, este de observat că în

încheierea din 19 august 2003, prin care s-a constatat legalitatea arestării

inculpaților și s-a dispus prelungirea măsurii respective până la 17 septembrie

2003, nu se face vreo referire la art. 141 C. proc. pen., iar în raport de

natura cauzei dispozițiile acestui text de lege nu sunt susceptibile de a fi

aplicate nici cu ocazia soluționării căii de atac a recursului.

Așa fiind, și cum, potrivit art. 23

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituțională decide

asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a dispoziției dintr-o lege

sau dintr-o ordonanță în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei", se

constată că, în raport cu această prevedere a legii, inculpații nu pot invoca

neconstituționalitatea art. 141 C. proc. pen. deoarece prevederile sale nu au

aplicabilitate în cauză.

Ca urmare, ținându-se seama că prin

art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, se mai precizează că

„dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2)

sau (3), instanța o respinge prin încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea

Constituțională", se impune ca excepția de neconstituționalitate invocată

de inculpați să fie respinsă ca inadmisibilă.

Referitor la recursurile declarate

de cei doi inculpați, se constată că acestea sunt, de asemenea, inadmisibile.

În adevăr, prin art. 160

d

alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de

instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se

arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate invocate și a recursurilor

declarate împotriva încheierii menționate, urmează ca acestea să fie respinse

cu obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare

efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 23 alin. (6) din Legea

nr. 47/1992, republicată, respinge, ca inadmisibilă, excepția de

neconstituționalitate a art. 141 C. proc. pen.

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de inculpații M.R. și H.A.E. împotriva încheierii din 19

august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică azi,

25 august 2003.