ÎCCJ, Decizia nr. 586/2003
ÎCCJ, Decizia nr. 586/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 48 din 12
februarie 2003, Tribunalul Prahova a condamnat, între alții, pe inculpatul
G.C.A. la 14 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor
prevăzute în art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., pentru infracțiunea de trafic
de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu
aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., precum și la 3 ani închisoare pentru
infracțiunea de deținere de droguri pentru consum prevăzută de art. 4 din Legea
nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) din același cod.
În baza art. 33 lit. a), a art. 34
lit. b) și a art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca acest inculpat să
execute pedeapsa cea mai grea, de 14 ani închisoare și interzicerea timp de 5
ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și e) C. pen.
În conformitate cu art. 61 alin. (1)
C. pen., s-a revocat liberarea condiționată pentru un rest de 206 zile
închisoare, rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară și s-a contopit acest
rest de pedeapsă cu pedeapsa rezultantă menționată, dispunându-se ca inculpatul
să execute pedeapsa cea mai grea, de 14 ani închisoare și interzicerea timp de
5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și e) C. pen.
S-a dedus din pedeapsă perioada
arestării preventive, cu începere de la 23 noiembrie 2002 până la 12 februarie
2003 menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.
Împotriva sentinței, inculpatul
G.C.A. a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală
nr. 265 din 28 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești.
Inculpatul sus-menționat a declarat
recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru
judecarea acestuia, la 13 noiembrie 2003.
Prin încheierea din 21 august 2003,
Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5
parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și
libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160
d
C.
proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a
dispus prelungirea acesteia până la 19 septembrie 2003.
La data de 18 septembrie 2003,
secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea
măsurii arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus
prelungirea acesteia până la 18 octombrie 2003, iar prin încheierea din 16
octombrie 2003 a fost prelungită arestarea preventivă până la 13 noiembrie
2003.
Inculpatul a declarat recurs
împotriva ultimei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi
considerate motive de casare.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160
d
alin. (1)
C. proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut
că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii
sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin
hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea
apelului sau la termenul fixat conform art. 385
12
alin. (1) pentru
judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și
dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”.
Dar, în timp ce în alin.
(
2) al aceluiași articol era
menționat că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul
judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile
art. 160
b
și ale art. 160
c
alin. (1)", care se
referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru
încheierile menționate în alin. (1) al art. 160
d
C. proc. pen., prin
care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării,
nu a fost prevăzută o asemenea cale de atac.
Așa fiind și cum prin art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,
s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care
se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea
pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs,
legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a
reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanței
de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu
recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe
ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi
inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la
competența instanțelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte
interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160
d
,
corelate cu cele ale art. 160
c
alin. (1) și ale art. 141 alin. (1)
C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de
procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva
încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent
dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu
fondul.
În consecință, constatându-se
inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu
obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul
declarat de inculpatul G.C.A. împotriva încheierii din 16 octombrie 2003,
pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr.
3379/2003.
Obligă pe inculpat să plătească
statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000
lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi
avansați din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 3
decembrie 2003.