ÎCCJ, Decizia nr. 586/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 48 din 12

februarie 2003, Tribunalul Prahova a condamnat, între alții, pe inculpatul

G.C.A. la 14 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor

prevăzute în art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., pentru infracțiunea de trafic

de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., precum și la 3 ani închisoare pentru

infracțiunea de deținere de droguri pentru consum prevăzută de art. 4 din Legea

nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) din același cod.

În baza art. 33 lit. a), a art. 34

lit. b) și a art. 35  alin. (1) C. pen., s-a dispus ca acest inculpat să

execute pedeapsa cea mai grea, de 14 ani închisoare și interzicerea timp de 5

ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și e) C. pen.

În conformitate cu art. 61 alin. (1)

C. pen., s-a revocat liberarea condiționată pentru un rest de 206 zile

închisoare, rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară și s-a contopit acest

rest de pedeapsă cu pedeapsa rezultantă menționată, dispunându-se ca inculpatul

să execute pedeapsa cea mai grea, de 14 ani închisoare și interzicerea timp de

5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și e) C. pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 23 noiembrie 2002 până la 12 februarie

2003 menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, inculpatul

G.C.A. a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală

nr. 265 din 28 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești.

Inculpatul sus-menționat a declarat

recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru

judecarea acestuia, la 13 noiembrie 2003.

Prin încheierea din 21 august 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a

dispus prelungirea acesteia până la 19 septembrie 2003.

La data de 18 septembrie 2003,

secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea

măsurii arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus

prelungirea acesteia până la 18 octombrie 2003, iar prin încheierea din 16

octombrie 2003 a fost prelungită arestarea preventivă până la 13 noiembrie

2003.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva ultimei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut

că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii

sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin

hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea

apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru

judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și

dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce în alin.

(

2) al aceluiași articol era

menționat că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul

judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile

art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se

referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru

încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin

care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării,

nu a fost prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,

s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care

se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs,

legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a

reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) și ale art. 141 alin. (1)

C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de

procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva

încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent

dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu

fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul G.C.A. împotriva încheierii din 16 octombrie 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr.

3379/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 3

decembrie 2003.