ÎCCJ, Decizia nr. 109/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 92 din 6

martie 2003 a Tribunalului Prahova, inculpatul C.D.G. a fost condamnat la 2 ani

și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de operațiuni privind

circulația drogurilor prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr.

143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a art. 16 din Legea nr.

143/2000 și a art. 74 alin. (1) și (2) raportat la art. 76 alin. (1) lit. b) și

alin. (2) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. a fost

computată durata arestării preventive a inculpatului, cu începere de la 26 noiembrie

2002, iar în temeiul art. 350 C. proc. pen. s-a dispus menținerea acestei

măsuri.

Prin decizia penală nr. 212 din 23

aprilie 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondat, apelul declarat

de inculpat.

Împotriva deciziei menționate

inculpatul a declarat recurs, fiind fixat termen, pentru judecarea acestuia, la

16 septembrie 2003.

Ca urmare a modificărilor și

completărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 (M.

Of., nr. 468/1.07.2003) cauza a fost pusă pe rol pentru verificarea legalității

arestării inculpatului.

Prin încheierea din 15 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum

și pe dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., a constatat că măsura

arestării inculpatului este legală și a dispus prelungirea duratei acesteia pe

timp de 30 de zile, începând de la 15 iulie 2003 până la 13 august 2003

inclusiv.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri.

Susținând că recursul este

admisibil, deoarece pentru situații tranzitorii, s-ar impune să existe cale de

atac împotriva încheierilor pronunțate în temeiul art. 160

d

C. proc.

pen., apărătorul inculpatului a cerut să se constate încetarea de drept a

acestei măsuri pe motiv că nu a mai fost prelungită după pronunțarea sentinței.

Recursul nu este admisibil.

În adevăr, potrivit art. 141 alin.

(1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003,

„încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea,

revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se

constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat,

cu recurs, de procuror sau de inculpat".

Din această prevedere cu caracter

restrictiv rezultă că, în materia la care se referă textul de lege menționat,

legiuitorul a înțeles să dea posibilitate să fie atacate cu recurs numai

încheierile pronunțate în primă instanță și în apel.

O atare interpretare a dispozițiilor

art. 141 alin. (1) C. proc. pen. se impune și pentru că nici prin art. 160

d

C. proc. pen., care se referă la obligativitatea verificării din oficiu, de

către instanța de apel și de aceea de recurs, a legalității arestării

inculpatului condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau

detențiunii pe viață, și nici prin vreo altă dispoziție a legii nu s-a prevăzut

posibilitatea atacării cu recurs a încheierii prin care se dispune prelungirea

sau revocarea acestei măsuri.

Or, dacă încheierea pronunțată în

această materie de instanța de apel poate fi atacată separat, cu recurs, în

temeiul art. 141 alin. (1) C. proc. pen., pentru încheierea pronunțată, în

aceeași materie, de instanța de recurs, nu există temei legal pentru a fi

atacată cu recurs.

O astfel de încheiere, pronunțată de

instanța de recurs, nu este susceptibilă de a fi atacată separat, cu recurs,

cât timp o asemenea posibilitate ar impune învestirea cu judecarea recursului

respectiv a unei instanțe ierarhic superioare celei firești, ceea ce ar fi

inadmisibil pentru că s-ar încălca normele procedurale referitoare la

competența instanțelor.

Inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care rezultă neîndoielnic din prevederile art. 141

alin. (1) C. proc. pen. mai este impusă și de reglementarea de ansamblu

cuprinsă în normele procedurale, din care se degajă principiul că recursul

împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs,

indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai

odată cu fondul.

Așa fiind, în raport cu aceste

considerente, se impune respingerea recursului ca inadmisibil.

În consecință, urmează ca recursul

declarat de inculpat să fie respins ca inadmisibil, cu obligarea acestuia la

plata cheltuielilor judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul C.D.G. împotriva încheierii din 15 iulie 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr.

2151/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică azi,

22 iulie 2003.