ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2023/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta S.C. E. S.A., sucursala de distribuție Timișoara, a chemat în judecată S.C. H. S.R.L. Bacău și pe S.C. A.N.R. S.A. București pentru a fi obligată, în solidar, la plata sumei de 13.231.821.083 lei cu titlu de despăgubiri, constând în aceea că, prin contractul de cedare de debitor 375445 din 23 februarie 1999, pârâta I s-a obligat să achite către reclamantă debitul de 10.186.014.602 lei pe care S.C. C. S.A. Timișoara îl avea la sucursala reclamantei, în rate eșalonate, în schimbul produselor din carne ce le va achiziționa de la debitoarea sa. Cu toate că S.C. C. S.A. Timișoara a livrat produse de carne în limita debitului pârâtei I, aceasta nu a achitat sucursalei reclamantei nici o rată, la care se adaugă majorarea de tarif de 0,2% pe zi întârziere, conform art. 2 din contract.

Cu privire la pârâta a II-a se arată că, prin actul adițional la contractul de cedare de debit, aceasta s-a obligat să achite sucursalei reclamantei, în ipoteza în care pârâta I nu-și va achita obligația de plată din contract, suma de 10.186.014.602 lei, sumă asigurată de pârâta I cu polița de asigurare - reasigurare de risc financiar 196 din 23 martie 1999, obligație pe care nu a respectat-o, deși a fost anunțată de pârâta I că nu a achitat suma . La 25 mai 2000, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că se solicită de la pârâte suma de 13.136.626.097 lei în loc de 13.241.821.083 lei. Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 1514 din 9 octombrie 2000, a admis în parte acțiunea precizată, obligând pârâtele, în solidar, la plata sumei de 10.105.095.350 lei debit și 3.031.530.747 lei majorări.

S-a reținut că raporturile juridice dintre părți s-au născut în vederea asigurării unui risc financiar, respectiv a garantării acoperirii debitului pe care îl avea S.C. C. S.A. față de reclamantă, debit care urma să fie plătit din valorificarea preparatelor din carne produse de S.C. C. S.A. care avea calitatea de debitor cedat prin contractul nr. 373445 din 13 februarie 1999. S-a mai reținut că, în contextul de mai sus, pârâta I a recunoscut pretențiile din acțiune, iar plângerile penale împotriva unor terți care a condus la imposibilitatea de a plăti, s-a considerat că nu înlătură răspunderea contractuală.

Cu referire la pârâta a II-a, instanța a respins apărările acesteia întrucât a fost înștiințată despre imposibilitatea achitării sumei reclamantei, reținându-se că singurul act semnat de reclamantă cu asigurătorul este actul adițional la contractul de compensare prin cedare de debitor prin care pârâta a II-a se obligă să achite suma datorată de pârâta I. Prin decizia civilă nr. 608 din 30 mai 2001, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta a II-a și a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâta I. În apelul respins ca nefondat s-a reținut că, contractul dintre părți este de natură comercială și nu de asigurare, astfel că, potrivit art. 10 pct. 4 C. proc. civ., instanța competentă este aceea de la locul plății, respectiv Tribunalul Timișoara, iar pe fond s-au avut în vedere aceleași argumente ca și instanța de fond.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta a II-a, S.C. A.N.R. S.A. care, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și, pe fond, respingerea acțiunii pentru următoarele considerente. Prin hotărârea pronunțată s-a dat o interpretare greșită actului juridic dedus judecății, iar înlăturarea normelor care guvernează materia asigurărilor nu se justifică, deoarece raporturile dintre recurentă și debitorul reclamantei sunt de la asigurat la asigurător, ceea ce însemnă că obligația se întemeiază pe un contract de asigurare, fapt ce impunea verificarea de către instanță dacă acest contract îndeplinea condițiile pentru angajarea răspunderii asigurătorului, concluzia fiind negativă în opinia recurentei.

În cadrul acestui motiv de recurs se face referire la ancheta penală ce se efectuează cu privire la emiterea și folosirea unor cecuri fără acoperire pentru plata a mai mult de jumătate din suma în litigiu. Până la definitivarea anchetei, asigurătorul, respectiv recurenta, nefiind obligat să plătească nici o sumă cu titlu de despăgubiri. Această concluzie se desprinde și din clauzele contractuale, art. 10 pct. 4 și art. 11 pct. 2 și pct. 3 lit. a), d) și c), iar contractul de asigurare de risc financiar implică opozabilitatea față de beneficiar (reclamanta) și nu cum s-a reținut de instanță. Instanța a omis un aspect esențial în analiza angajării răspunderii recurentei și anume că asiguratul, pârâta I, nu și-a îndeplinit obligația esențială, respectiv plata primei de asigurare, ceea ce duce la neexistența oricăror obligații pentru asigurător.

Recursul este nefondat. Instanța a reținut corect natura juridică a contractului pe care s-a întemeiat acțiunea și care este cel de compensare prin cedare de debitor nr. 373.445 din 23 februarie 1999 și actul adițional la acest contract și nicidecum contractul de asigurare dintre cele două pârâte în care reclamanta nu a fost parte. Cu alte cuvinte, obligația recurentei derivă din contractul de asigurare dar numai față de pârâta I și nu față de reclamanta care nu a semnat decât actul adițional la contractul de compensare prin cedare la debitor și în temeiul căruia recurenta s-a substituit debitoarei, pârâta I, că va achita debitul în cazul când debitoarea nu-și îndeplinește această obligație.

Deci, polița de asigurare dintre pârâte nu constituie pentru reclamantă, așa cum corect s-a reținut, decât o garanție de executare a contractului de compensare prin cedare de debitor. Datorită situației de fapt ce rezultă de necontestat din dosar, referitor la contractele intervenite și părțile din acestea, pretențiile reclamantei s-au justificat pe contractul nr. 373445/1999 și actul adițional la acesta, iar condițiile stipulate în poliția de asigurare, care atrage răspunderea plății sumei asigurate, nu aveau de ce să fie analizate sub aspectul îndeplinirii lor în cadrul acțiunii de față pentru că, prin acest contract, nu s-au născut raporturi juridice între recurentă și intimata reclamantă.

Instanțele le-a obligat pe pârâte către reclamantă în temeiul actului adițional la contractul de compensare prin cedare de debitor și a acestuia din urmă și nicidecum a poliței de asigurare încheiată de pârâtă. Că răspunderea recurentei față de reclamantă nu a avut la bază polița de asigurare o demonstrează clauza inserată la pct. 2 din actul adițional la contractul de compensare prin cedare de debitor, în sensul că pârâta I (asiguratul din polița de asigurare) garantează plata sumei datorate reclamantei cu polița de asigurare - reasigurare de risc financiar încheiată cu recurenta. Așa cum s-a arătat și în considerentele deciziei recurate, recurenta are calea acțiunii în regres împotriva pârâtei I pentru recuperarea sumei la care a fost obligată către reclamantă.

Susținerea din acest motiv de recurs, că nu a fost anunțată de producerea evenimentului asigurat fiind exonerată de răspundere, este infirmată de actele din dosarul de fond prin care i s-a făcut cunoscut că debitoarea, pârâta I, este în imposibilitate să plătească suma datorată, respectându-se dispozițiile art. 11. 2 din contractul de asigurare pentru risc financiar. Existența cercetărilor penale nu influențează răspunderea recurentei față de reclamantă, acestea vizând terțe persoane care n-au legătură cu răspunderea contractuală a recurentei față de reclamantă. Afirmația din recurs, că instanța a omis să se pronunțe cu privire la neplata de către asigurat a primei de asigurare care constituie obligația sa esențială și în lipsa căreia nu există nici o obligație pentru asigurător, nu a constituit o apărare a recurentei în fața instanțelor pentru a fi verificată, deci imputarea din recurs este total nejustificată.

Deosebit de cele arătate, rezultă însă din polița de asigurare că această primă în sumă de 162.976.234 lei a fost plătită integral, mențiune ce se face prin fixarea pătratului din rubrica „modalitatea de plată”. Față de cele arătate urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de pârâta S.C. A.N.R. S.A. București împotriva deciziei nr. 608 din 30 mai 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2003.