ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2023/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta S.C. E. S.A., sucursala de distribuție

Timișoara, a chemat în judecată S.C. H. S.R.L. Bacău și pe S.C. A.N.R. S.A.

București pentru a fi obligată, în solidar, la plata sumei de 13.231.821.083

lei cu titlu de despăgubiri, constând în aceea că, prin contractul de cedare de

debitor 375445 din 23 februarie 1999, pârâta I s-a obligat să achite către

reclamantă debitul de 10.186.014.602 lei pe care S.C. C. S.A. Timișoara îl avea

la sucursala reclamantei, în rate eșalonate, în schimbul produselor din carne

ce le va achiziționa de la debitoarea sa. Cu toate că S.C. C. S.A. Timișoara a

livrat produse de carne în limita debitului pârâtei I, aceasta nu a achitat

sucursalei reclamantei nici o rată, la care se adaugă majorarea de tarif de

0,2% pe zi întârziere, conform art. 2 din contract.

Cu privire la pârâta a II-a se arată că, prin actul

adițional la contractul de cedare de debit, aceasta s-a obligat să achite

sucursalei reclamantei, în ipoteza în care pârâta I nu-și va achita obligația

de plată din contract, suma de 10.186.014.602 lei, sumă asigurată de pârâta I

cu polița de asigurare - reasigurare de risc financiar 196 din 23 martie 1999,

obligație pe care nu a respectat-o, deși a fost anunțată de pârâta I că nu a

achitat suma .

La 25 mai 2000, reclamanta și-a precizat acțiunea în

sensul că se solicită de la pârâte suma de 13.136.626.097 lei în loc de

13.241.821.083 lei.

Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 1514 din 9

octombrie 2000, a admis în parte acțiunea precizată, obligând pârâtele, în

solidar, la plata sumei de 10.105.095.350 lei debit și 3.031.530.747 lei

majorări.

S-a reținut că raporturile juridice dintre părți s-au

născut în vederea asigurării unui risc financiar, respectiv a garantării

acoperirii debitului pe care îl avea S.C. C. S.A. față de reclamantă, debit

care urma să fie plătit din valorificarea preparatelor din carne produse de

S.C. C. S.A. care avea calitatea de debitor cedat prin contractul nr. 373445

din 13 februarie 1999.

S-a mai reținut că, în contextul de mai sus, pârâta I

a recunoscut pretențiile din acțiune, iar plângerile penale împotriva unor

terți care a condus la imposibilitatea de a plăti, s-a considerat că nu

înlătură răspunderea contractuală.

Cu referire la pârâta a II-a, instanța a respins

apărările acesteia întrucât a fost înștiințată despre imposibilitatea achitării

sumei reclamantei, reținându-se că singurul act semnat de reclamantă cu

asigurătorul este actul adițional la contractul de compensare prin cedare de

debitor prin care pârâta a II-a se obligă să achite suma datorată de pârâta I.

Prin decizia civilă nr. 608 din 30 mai 2001, Curtea

de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta a II-a și a

anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâta I.

În apelul respins ca nefondat s-a reținut că,

contractul dintre părți este de natură comercială și nu de asigurare, astfel

că, potrivit art. 10 pct. 4 C. proc. civ., instanța competentă este aceea de la

locul plății, respectiv Tribunalul Timișoara, iar pe fond s-au avut în vedere

aceleași argumente ca și instanța de fond.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta a

II-a, S.C. A.N.R. S.A. care, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și, pe fond,

respingerea acțiunii pentru următoarele considerente.

Prin hotărârea pronunțată s-a dat o interpretare

greșită actului juridic dedus judecății, iar înlăturarea normelor care

guvernează materia asigurărilor nu se justifică, deoarece raporturile dintre

recurentă și debitorul reclamantei sunt de la asigurat la asigurător, ceea ce

însemnă că obligația se întemeiază pe un contract de asigurare, fapt ce impunea

verificarea de către instanță dacă acest contract îndeplinea condițiile pentru

angajarea răspunderii asigurătorului, concluzia fiind negativă în opinia recurentei.

În cadrul acestui motiv de recurs se face referire la

ancheta penală ce se efectuează cu privire la emiterea și folosirea unor cecuri

fără acoperire pentru plata a mai mult de jumătate din suma în litigiu. Până la

definitivarea anchetei, asigurătorul, respectiv recurenta, nefiind obligat să

plătească nici o sumă cu titlu de despăgubiri.

Această concluzie se desprinde și din clauzele

contractuale, art. 10 pct. 4 și art. 11 pct. 2 și pct. 3 lit. a), d) și c), iar

contractul de asigurare de risc financiar implică opozabilitatea față de

beneficiar (reclamanta) și nu cum s-a reținut de instanță.

Instanța a omis un aspect esențial în analiza

angajării răspunderii recurentei și anume că asiguratul, pârâta I, nu și-a

îndeplinit obligația esențială, respectiv plata primei de asigurare, ceea ce

duce la neexistența oricăror obligații pentru asigurător.

Recursul este nefondat.

Instanța a reținut corect natura juridică a

contractului pe care s-a întemeiat acțiunea și care este cel de compensare prin

cedare de debitor nr. 373.445 din 23 februarie 1999 și actul adițional la acest

contract și nicidecum contractul de asigurare dintre cele două pârâte în care

reclamanta nu a fost parte.

Cu alte cuvinte, obligația recurentei derivă din

contractul de asigurare dar numai față de pârâta I și nu față de reclamanta

care nu a semnat decât actul adițional la contractul de compensare prin cedare

la debitor și în temeiul căruia recurenta s-a substituit debitoarei, pârâta I,

că va achita debitul în cazul când debitoarea nu-și îndeplinește această

obligație.

Deci, polița de asigurare dintre pârâte nu constituie

pentru reclamantă, așa cum corect s-a reținut, decât o garanție de executare a

contractului de compensare prin cedare de debitor.

Datorită situației de fapt ce rezultă de necontestat

din dosar, referitor la contractele intervenite și părțile din acestea,

pretențiile reclamantei s-au justificat pe contractul nr. 373445/1999 și actul

adițional la acesta, iar condițiile stipulate în poliția de asigurare, care

atrage răspunderea plății sumei asigurate, nu aveau de ce să fie analizate sub

aspectul îndeplinirii lor în cadrul acțiunii de față pentru că, prin acest

contract, nu s-au născut raporturi juridice între recurentă și intimata

reclamantă.

Instanțele le-a obligat pe pârâte către reclamantă în

temeiul actului adițional la contractul de compensare prin cedare de debitor și

a acestuia din urmă și nicidecum a poliței de asigurare încheiată de pârâtă.

Că răspunderea recurentei față de reclamantă nu a

avut la bază polița de asigurare o demonstrează clauza inserată la pct. 2 din

actul adițional la contractul de compensare prin cedare de debitor, în sensul

că pârâta I (asiguratul din polița de asigurare) garantează plata sumei

datorate reclamantei cu polița de asigurare - reasigurare de risc financiar

încheiată cu recurenta.

Așa cum s-a arătat și în considerentele deciziei

recurate, recurenta are calea acțiunii în regres împotriva pârâtei I pentru

recuperarea sumei la care a fost obligată către reclamantă.

Susținerea din acest motiv de recurs, că nu a fost

anunțată de producerea evenimentului asigurat fiind exonerată de răspundere,

este infirmată de actele din dosarul de fond prin care i s-a făcut cunoscut că

debitoarea, pârâta I, este în imposibilitate să plătească suma datorată,

respectându-se dispozițiile art. 11. 2 din contractul de asigurare pentru risc

financiar.

Existența cercetărilor penale nu influențează

răspunderea recurentei față de reclamantă, acestea vizând terțe persoane care

n-au legătură cu răspunderea contractuală a recurentei față de reclamantă.

Afirmația din recurs, că instanța a omis să se

pronunțe cu privire la neplata de către asigurat a primei de asigurare care

constituie obligația sa esențială și în lipsa căreia nu există nici o obligație

pentru asigurător, nu a constituit o apărare a recurentei în fața instanțelor

pentru a fi verificată, deci imputarea din recurs este total nejustificată.

Deosebit de cele arătate, rezultă însă din polița de

asigurare că această primă în sumă de 162.976.234 lei a fost plătită integral,

mențiune ce se face prin fixarea pătratului din rubrica „modalitatea de plată”.

Față de cele arătate urmează a se respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. A.N.R. S.A.

București împotriva deciziei nr. 608 din 30 mai 2001 a Curții de Apel

Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2003.