ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 688/2003

S-a

luat în examinare recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Sibiu împotriva deciziei nr.167 din 19 aprilie 2002 a Curții de Conturi –

Secția jurisdicțională.

La

apelul nominal s-a prezentat recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice

Sibiu reprezentată de consilierul juridic L.D., lipsind intimații pârâți B.D. și

Curtea de Conturi.

Procedura

completă.

Consilierul

juridic  L.D. a pus concluzii de admitere a recursului, casarea deciziei

atacate și pe fond respingerea contestației ca neîntemeiată.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr.69 din 14 decembrie 2001, Colegiul jurisdicțional Sibiu a admis

contestația formulată de B.D.  și a dispus anularea deciziei de imputare nr.136

din 17 mai 2001 emisă de Direcția Generală a  Finanțelor Publice Sibiu pentru

suma de 70.185.360 lei.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța Curții de Conturi a reținut că nu sunt

întrunite condițiile răspunderii materiale, prevăzute de  art.102 și 108 alin.4

Codul muncii.

Astfel,

fapta contestatorului care, în calitate de director al Administrației

Financiare Sibiu nu a dispus  imputarea sumei în sarcina inspectorilor

financiari care, în lipsa unor date sau acte noi, au solicitat reverificarea

obligațiilor bugetare ale unei societăți  comerciale, a fost apreciată ca

neavând caracter ilicit.

De

asemenea, instanța a reținut că nici prejudiciul nu este cert, cât timp prin

decizia Ministerului Finanțelor Publice a fost admisă plângerea societății

privind obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată stabilită prin act de

control.

Prin

decizia nr.167 din 19 aprilie 2002, Secția jurisdicțională a Curții de Conturi

a respins recursul jurisdicțional declarat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Sibiu, cu  motivarea că instituția era în termenul de recuperare a

sumei de la societatea care o datora, nejustificându-se emiterea deciziei de

imputare împotriva contestatorului care nu a luat măsuri de  recuperare a

prejudiciului de la inspectorii care  au întocmit actul de control prin

nerespectarea prevederilor art.19 din Ordonanța Guvernului nr.70/1997.

Împotriva

deciziei a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel,

recurenta a învederat că instanțele au dat o interpretare greșită dispozițiilor

art.19 din Ordonanța Guvernului nr.70/1997 și art.108 din Codul muncii.

Deoarece,

organul de control nu deținea date suplimentare pentru o nouă verificare a

activității societății comerciale rezultă că decizia de a permite reverificarea

a fost eronată, directorului Administrației Financiare Sibiu revenindu-i

obligația de a  imputa prejudiciul  nerecuperat de la persoanele vinovate, în

termenul legal. Întrucât  contestatorul nu a luat măsuri de  imputare, decizia

emisă în sarcina  sa este legală și temeinică, prejudiciul de 70.185.360 lei

nemai putând fi urmărit și recuperat de la  societatea în cauză.

Examinând

motivele de  recurs în raport de probele administrate, față de prevederile

art.304 și 304/1 Cod procedură civilă, Curtea va constata că recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Astfel,

Curtea reține că, la data emiterii deciziei de imputare, 17 mai 2001 nu se

făcuse dovada existenței prejudiciului cauzat bugetului de stat.

Recurenta

a dispus imputarea sumei de 70.185.360 lei în sarcina fostului director al

Administrației Financiare Sibiu, reținând că bugetul de  stat a fost

prejudiciat cu această valoare, contestatorul, deși i s-a cerut în scris,

neluând măsuri de recuperare de la persoanele vinovate de crearea pagubei.

În

realitate  nu există  nici un înscris prin care să se fi stabilit acest

prejudiciu. Prin decizia nr.478 din 24 martie 2000 emisă de Ministerul

Finanțelor Publice în soluționarea plângerii SC „E.S.M.S.” SRL Sibiu s-a

dispus  exonerarea  societății de plata sumei de 70.185.360 lei  reprezentând

TVA cu motivarea că prin efectuarea unui alt control  fiscal, în lipsa unor

date suplimentare, necunoscute anterior, nu se putea stabili acel debit pentru

perioadele ce au mai fost verificate, fiind încălcate dispozițiile exprese ale

art.19 din Ordonanța Guvernului nr.70/1997.

Ulterior,

această decizie a fost contestată de societate doar parțial, referitor la

impozitul pe venit și majorările de întârziere aferente, acțiune respinsă prin

sentința civilă nr.159 din 14 iunie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia.

Aceste

două înscrisuri  nu pot fi considerate probe ale existenței prejudiciului de

70.185.360 lei adus bugetului de stat, nici decizia ministerului și nici

sentința neanalizând temeinicia stabilirii acestui debit.

În

consecință, instanțele Curții de Conturi au reținut în mod justificat că nu

sunt întrunite cerințele legale pentru angajarea răspunderii materiale a

contestatorului.

Având

în vedere cele expuse  mai sus, Curtea va respinge recursul declarat în cauză,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu împotriva

deciziei nr.167 din 19 aprilie 2002 a Curții de Conturi – Secția

jurisdicțională, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 19 februarie 2003.