ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 688/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu împotriva deciziei nr.167 din 19 aprilie 2002 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională. La apelul nominal s-a prezentat recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu reprezentată de consilierul juridic L.D., lipsind intimații pârâți B.D. și Curtea de Conturi. Procedura completă. Consilierul juridic L.D. a pus concluzii de admitere a recursului, casarea deciziei atacate și pe fond respingerea contestației ca neîntemeiată. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr.69 din 14 decembrie 2001, Colegiul jurisdicțional Sibiu a admis contestația formulată de B.D.

și a dispus anularea deciziei de imputare nr.136 din 17 mai 2001 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu pentru suma de 70.185.360 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța Curții de Conturi a reținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii materiale, prevăzute de art.102 și 108 alin.4 Codul muncii. Astfel, fapta contestatorului care, în calitate de director al Administrației Financiare Sibiu nu a dispus imputarea sumei în sarcina inspectorilor financiari care, în lipsa unor date sau acte noi, au solicitat reverificarea obligațiilor bugetare ale unei societăți comerciale, a fost apreciată ca neavând caracter ilicit. De asemenea, instanța a reținut că nici prejudiciul nu este cert, cât timp prin decizia Ministerului Finanțelor Publice a fost admisă plângerea societății privind obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată stabilită prin act de control.

Prin decizia nr.167 din 19 aprilie 2002, Secția jurisdicțională a Curții de Conturi a respins recursul jurisdicțional declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, cu motivarea că instituția era în termenul de recuperare a sumei de la societatea care o datora, nejustificându-se emiterea deciziei de imputare împotriva contestatorului care nu a luat măsuri de recuperare a prejudiciului de la inspectorii care au întocmit actul de control prin nerespectarea prevederilor art.19 din Ordonanța Guvernului nr.70/1997. Împotriva deciziei a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, recurenta a învederat că instanțele au dat o interpretare greșită dispozițiilor art.19 din Ordonanța Guvernului nr.70/1997 și art.108 din Codul muncii.

Deoarece, organul de control nu deținea date suplimentare pentru o nouă verificare a activității societății comerciale rezultă că decizia de a permite reverificarea a fost eronată, directorului Administrației Financiare Sibiu revenindu-i obligația de a imputa prejudiciul nerecuperat de la persoanele vinovate, în termenul legal. Întrucât contestatorul nu a luat măsuri de imputare, decizia emisă în sarcina sa este legală și temeinică, prejudiciul de 70.185.360 lei nemai putând fi urmărit și recuperat de la societatea în cauză. Examinând motivele de recurs în raport de probele administrate, față de prevederile art.304 și 304/1 Cod procedură civilă, Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Astfel, Curtea reține că, la data emiterii deciziei de imputare, 17 mai 2001 nu se făcuse dovada existenței prejudiciului cauzat bugetului de stat. Recurenta a dispus imputarea sumei de 70.185.360 lei în sarcina fostului director al Administrației Financiare Sibiu, reținând că bugetul de stat a fost prejudiciat cu această valoare, contestatorul, deși i s-a cerut în scris, neluând măsuri de recuperare de la persoanele vinovate de crearea pagubei. În realitate nu există nici un înscris prin care să se fi stabilit acest prejudiciu.

Prin decizia nr.478 din 24 martie 2000 emisă de Ministerul Finanțelor Publice în soluționarea plângerii SC „E.S.M.S.” SRL Sibiu s-a dispus exonerarea societății de plata sumei de 70.185.360 lei reprezentând TVA cu motivarea că prin efectuarea unui alt control fiscal, în lipsa unor date suplimentare, necunoscute anterior, nu se putea stabili acel debit pentru perioadele ce au mai fost verificate, fiind încălcate dispozițiile exprese ale art.19 din Ordonanța Guvernului nr.70/1997. Ulterior, această decizie a fost contestată de societate doar parțial, referitor la impozitul pe venit și majorările de întârziere aferente, acțiune respinsă prin sentința civilă nr.159 din 14 iunie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia.

Aceste două înscrisuri nu pot fi considerate probe ale existenței prejudiciului de 70.185.360 lei adus bugetului de stat, nici decizia ministerului și nici sentința neanalizând temeinicia stabilirii acestui debit. În consecință, instanțele Curții de Conturi au reținut în mod justificat că nu sunt întrunite cerințele legale pentru angajarea răspunderii materiale a contestatorului. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu împotriva deciziei nr.167 din 19 aprilie 2002 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2003.