ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 424/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 59 din 13 noiembrie 2001, a Colegiului jurisdicțional Sibiu al Curții de Conturi s-a admis în parte actul de sesizare al Procurorului financiar, fiind obligată pârâta B.C.R., sucursala județeană Sibiu, la plata către bugetul local, a sumei de 6.691.336 lei, reprezentând taxa autorizație suplimentară, precum și majorări de întârziere calculate până la data de 31 iulie 2001 și în continuare, până la data plății efective a obligației fiscale în procentul legal. Au fost acordate și cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței au declarat recurs jurisdicțional Procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi Sibiu și B.C.R., sucursala județeană Sibiu.

Secția jurisdicțională a Curții de Conturi, prin decizia nr. 99 din 26 martie 2002, a admis primul recurs jurisdicțional și a casat sentința atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe. Cel de al doilea recurs a fost respins. În motivarea deciziei s-a reținut că prin procesul-verbal de constatare încheiat la 31 iulie, în Sibiu, de către Direcția de Control Financiar Sibiu a Curții de Conturi, s-a efectuat verificarea veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor financiare, precum și utilizarea profitului realizat la finele exercițiului 1998, 1999 și 2000 la B.C.R., sucursala Sibiu. La cap. II din planul tematic, privind îndeplinirea obligațiilor financiare către buget sau către alte fonduri stabilite de lege, s-a constatat că suma achitată pentru autorizația de contrucție a obiectivului Sediul B.C.R., sucursala județeană Sibiu, a fost mai mică decăt suma pe care o datora în realitate.

În valorificarea acestui act de control, procurorul financiar a solicitat prin actul de sesizare, obligarea la plata către bugetul local, a sumei de 123.411.653 lei, reprezentând diferență de taxă pentru autorizația de construcție datorată suplimentar și majorări de întârziere. Prin hotărârea atacată s-a constatat că potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 27/1994, privind impozitele și taxele locale, organele tehnice de specialitate din cadrul consiliilor județene și consiliilor locale vor regulariza taxa achitată pentru valoarea autorizată a lucrărilor – determinată pe baza declarației făcută de solicitant - în urma stabilirii valorii reale a lucrărilor, în termen de 15 zile de la data expirării termenului de executare stabilit prin autorizația de construcție.

În speță, a motivat în continuare instanța, valoarea reală a lucrării trebuia determinată luând ca punct de referință procesul-verbal de recepție finală. Această valoare are, însă, un corespondent în contabilitate, astfel că în acest scop se va examina fișa fondului fix și se va stabili data intrării în patrimoniu și valoarea contabilă, totodată urmând a se verifica și incidența H.G. nr. 983/1998, privind evaluarea clădirilor, construcțiilor speciale și a terenurilor, modificat și completat prin H.G. nr. 95/1999. Acest considerent ar fi condus la admiterea recursului declarat de procurorul financiar și casarea cu trimitere. În ce privește T.V.A., în legătură cu aplicarea căreia s-au făcut discuții în speță, instanța a reținut că „în mod cert nu ne aflăm în situația de scutire prevăzută de art. 5 lit. c) și art. 6 pct. A lit. h)2 din O.U.G.

nr. 17/2000”, menționându-se în continuare că cele două adrese (în sens contrar) care provin de la servicii ale Ministerului Finanțelor Publice, „nu pot constitui un temei care să justifice legal soluția instanței de fond”. Iar mai departe, se conchide că „sub acest aspect se vor analiza constatarea și consemnările organelor de control financiar, în corelație cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000”, deci un considerent justificând, de asemenea, casarea cu trimitere. Referitor la recursul declarat de B.C.R., sucursala Sibiu, acesta urmează a fi respins, a motivat instanța, deoarece valoarea totală a lucrărilor recepționate a fost consemnată printr-un proces-verbal de recepție, care a fost urmat, însă, de o recepție finală, consemnată într-un alt proces-verbal, în care se indică o altă valoare a lucrărilor.

Împotriva sentinței a declarat recurs B.C.R., sucursala județeană Sibiu. Prin motivele de casare dezvoltate în scris se învederează că valoarea reală ce s-a luat în calcul pentru stabilirea taxei de autorizare, a fost valoarea de C+M (construcții plus montaj), ce rezultă din procesul-verbal de recepție finală. Scopul diferențelor de reevaluare operate nu era acela de a determina o nouă valoare - cea reală - a lucrărilor, ci aducerea acestora la valoarea de intrare actualizată, în corelale cu utilitatea bunurilor și cu valoarea de piață a acestora, conform H.G. nr. 983/1998. În ce privește problema includerii/excluderii T.V.A. din valoarea lucrărilor,recurenta a susținut că s-a procedat potrivit indicațiilor date de Ministerul Finanțelor, prin adresa nr. 26730 din 5 octombrie 2001. Recursul declarat în cauză este fondat, pentru motivele ce se vor expune în continuare.

Obiectul litigiului îl constituie exclusiv constatările conținute în cap. II al actului de control, preluate în actul de sesizare. După cum a rezultat din expunerea rezumativă, problemele asupra cărora au avut a se pronunța instanțele Curții de Conturi, în speță au fost următoarele: 1. Cum se determină baza de calcul pentru stabilirea valorii reale a lucrărilor, în funcție de care se stabiliște (regularizează) taxa de autorizație a lucrării în ansamblu; 2. Dacă în valoarea reală intră sau nu T.V.A. 1. Cu privire la prima chestiune; În succesiunea fazelor de evaluare a lucrărilor există două momente succesive: procesul-verbal de terminare a lucrărilor și procesul-verbal de recepție finală, prin care se stabilește valoarea reală a lucrărilor.

O primă observație ce se impune a fi făcută, este aceea că în nici una din fazele litigiului, atât administrativ, cât și jurisdicțional, nu s-a precizat dacă în diferența valorică dintre cele două momente, recepția la terminarea lucrărilor și recepția finală, au intervenit modificări în ce privește inventarul bunurilor construite care să se reflecte într-un plus valoric. Această chestiune va trebui verificată cu ocazia rejudecării. Raționamentul care pare să fi stat la baza constatării unei diferențe de valoare și care ar fi impus preluarea unui plus la taxa de autorizare, a fost următorul.

Construcția a avut un termen fixat pentru executarea lucrărilor, stabilit prin raportare la data eliberării autorizației de construire nr. 69 din 5 februarie 1998. În actul de control, singurul în care se prezintă explicit modul de calcul, se arată că, pornind de la această dată, se adaugă 36 luni, termenul fixat pentru terminarea lucrărilor, precum și 15 zile în care trebuia făcută regularizarea, ceea ce conduce ca termen final la data de 20 februarie 2001. Acest raționament se întemeiază pe o premiză greșită. Durata executării lucrărilor are un caracter recomandativ. În primul rând, oricât de riguroasă ar fi previziunea perioadei de desfășurare a lucrărilor, în quasi unanimitatea cazurilor, lucrările se încheie mai târziu sau - în mai puține cazuri – mai devreme decât termenul anticipat.

În al doilea rând, în corpul autorizației însăși nu se prevede o dată limită, ci se menționează ca executarea lucrărilor nu va depăși 36 luni.. În sfârșit, este împotriva unei conduite economice raționale ca să se taxeze un agent economic, pentru că a dat o lucrare în circuitul economic mai devreme decât i s-a permis (recomandat) s-o facă. Iar aceasta, cu atât mai mult, cu cât depășirea duratei – textul autorizației nu spune „termen”, este sancționabilă cu perceperea unor majorări sau dobânzi. 2. Cu privire la cea de a doua chestiune; Punctul de vedere însușit prin hotărârea atacată, este acela că „nu ne aflăm în situația de scutire” (de T.V.A.). În realitate, nu este vorba de scutire propriu zisă, ci de includerea sau neincluderea, în stabilirea valorii reale a construcției, și a T.V.A.

facturate de antreprenorii de construcțiii. În legătură cu această problemă litigioasă s-a invocat pe parcursul judecății, o adresă nr. 120317/1998, trimisă de Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Legislație, Impozite Directe – B.C.R. – Direcția de investiții, în care se comunică, textual, că pentru regularizarea taxei,se va avea în vedere valoarea reală a lucrării, exclusiv T.V.A. La rândul său, B.C.R. a dat scris, scrisoarea circulară nr. 51/1999, unităților în subordine, prin care se reafirmă același punct de vedere. În sfârșit, Ministerul Finanțelor – Direcția Generală de Politică și Legislație Fiscală, printr-o adresă trimisă Curții de Conturi, Colegiul jurisdicțional Sibiu, precizează că în valoarea reală a construcției nu se include T.V.A.

Prin recursul Procurorului financiar declarat în cauză, se arată că organul care a dat avizul din cadrul Ministerului Finanțelor Publice nu avea calitatea să o facă, organul competent fiind Comisia Fiscală Centrală din cadrul Ministerului Finanțelor Publice. În același recurs se precizează, însă, că la dosarul cauzei nu a fost depusă vreo decizie sau adresă din partea acelei comisii centrale fiscale. În plus, este de reținut că la judecata cauzei în fond, Colegiul a solicitat aceleiași comisii centrale fiscale să-și formuleze punctul de vedere cu privire la problema în litigiu, dar la adresa făcută nu s-a primit nici un răspuns. Prin urmare, nu apare pe deplin clarificată în cauză această problemă.

Chiar și instanța de recurs jurisdicțional, după ce afirmă ritos că „în mod cert nu ne aflăm în situația de scutire”, totuși dispune casarea cu trimitere, pentru a se reanaliza incidența în speță a prevederilor O.U.G. nr. 17/2000. Oricum, va fi necesar ca să se completeze materialul probator, îndeosebi prin prezentarea unui punct de vedere motivat al Comisiei Centrale Fiscale, pentru ca în urma confruntării tuturor opiniilor formulate, instanța să fie în măsură să-și formeze o convingere certă și judicios motivată. Separat de problemele de fond mai înainte evocate, sunt de reținut și următoarele: Ambii recurenți au avut obiecțiuni cu privire la stabilirea valorii reale a construcției, a cărei rezolvare condiționează justa soluționare a cauzei, fără a se ignora totuși, că și dezlegarea ce se va da cu privire la regimul T.V.A.

aplicabil, este, de asemenea, implicată în soluția ce se va da. Cu toate acestea, instanța care a judecat recursul jurisdicțional, a admis numai recursul declarat de Procurorul financiar, respingând recursul pârâtei. O astfel de soluție procedural este eronată. Câtă vreme problema care face obiectul litigiului, în ambele ei componente, impune casarea cu trimitere, pentru completarea de probe, efectele recursului declarat se răsfrâng și asupra celeilalte părți, indiferent de justețea motivelor de casare formulate, dar cu atât mai mult în cazul din speță, când criticile aduse prin motivele de casare sunt pertinente. Față de considerentele expuse, recursul declarat se vădește fondat și urmează a fi admis, a se casa sentința atacată, în sensul admiterii recursului declarat de B.C.R., sucursala județeană Sibiu, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecare, aceleiași instanțe, respectiv Colegiul jurisdicțional Sibiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de B.C.R. SA, sucursala județului Sibiu, împotriva deciziei nr. 99 din 26 februarie 2002, a Curții de Conturi, secția jurisdicțională. Casează decizia atacată, în sensul că admite recursul jurisdicțional declarat de B.C.R. SA, sucursala județeană Sibiu și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, respectiv Colegiul jurisdicțional Sibiu. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2003.