ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 424/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 59 din 13

noiembrie 2001, a Colegiului jurisdicțional Sibiu al Curții de Conturi s-a

admis în parte actul de sesizare al Procurorului financiar, fiind obligată

pârâta B.C.R., sucursala județeană Sibiu, la plata către bugetul local, a sumei

de 6.691.336 lei, reprezentând taxa autorizație suplimentară, precum și

majorări de întârziere calculate până la data de 31 iulie 2001 și în

continuare, până la data plății efective a obligației fiscale în procentul

legal. Au fost acordate și cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței au declarat

recurs jurisdicțional Procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi Sibiu

și B.C.R., sucursala județeană Sibiu.

Secția jurisdicțională a Curții de

Conturi, prin decizia nr. 99 din 26 martie 2002, a admis primul recurs

jurisdicțional și a casat sentința atacată, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, aceleiași instanțe. Cel de al doilea recurs a fost respins.

În motivarea deciziei s-a reținut că

prin procesul-verbal de constatare încheiat la 31 iulie, în Sibiu, de către

Direcția de Control Financiar Sibiu a Curții de Conturi, s-a efectuat

verificarea veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor financiare, precum și

utilizarea profitului realizat la finele exercițiului 1998, 1999 și 2000 la

B.C.R., sucursala Sibiu. La cap. II din planul tematic, privind îndeplinirea

obligațiilor financiare către buget sau către alte fonduri stabilite de lege,

s-a constatat că suma achitată pentru autorizația de contrucție a obiectivului

Sediul B.C.R., sucursala județeană Sibiu, a fost mai mică decăt suma pe care o

datora în realitate.

În valorificarea acestui act de

control, procurorul financiar a solicitat prin actul de sesizare, obligarea la

plata către bugetul local, a sumei de 123.411.653 lei, reprezentând diferență

de taxă pentru autorizația de construcție datorată suplimentar și majorări de

întârziere.

Prin hotărârea atacată s-a constatat

că potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 27/1994, privind impozitele și

taxele locale, organele tehnice de specialitate din cadrul consiliilor județene

și consiliilor locale vor regulariza taxa achitată pentru valoarea autorizată a

lucrărilor – determinată pe baza declarației făcută de solicitant - în urma

stabilirii valorii reale a lucrărilor, în termen de 15 zile de la data

expirării termenului de executare stabilit prin autorizația de construcție.

În speță, a motivat în continuare

instanța, valoarea reală a lucrării trebuia determinată luând ca punct de

referință procesul-verbal de recepție finală. Această valoare are, însă, un

corespondent în contabilitate, astfel că în acest scop se va examina fișa

fondului fix și se va stabili data intrării în patrimoniu și valoarea

contabilă, totodată urmând a se verifica și incidența H.G. nr. 983/1998,

privind evaluarea clădirilor, construcțiilor speciale și a terenurilor,

modificat și completat prin H.G. nr. 95/1999.

Acest considerent ar fi condus la

admiterea recursului declarat de procurorul financiar și casarea cu trimitere.

În ce privește T.V.A., în legătură

cu aplicarea căreia s-au făcut discuții în speță, instanța a reținut că „în mod

cert nu ne aflăm în situația de scutire prevăzută de art. 5 lit. c) și art. 6

pct. A lit. h)2 din O.U.G. nr. 17/2000”, menționându-se în continuare că cele

două adrese (în sens contrar) care provin de la servicii ale Ministerului

Finanțelor Publice, „nu pot constitui un temei care să justifice legal soluția

instanței de fond”. Iar mai departe, se conchide că „sub acest aspect se vor

analiza constatarea și consemnările organelor de control financiar, în

corelație cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000”,

deci un considerent justificând, de asemenea, casarea cu trimitere.

Referitor la recursul declarat de

B.C.R., sucursala Sibiu, acesta urmează a fi respins, a motivat instanța,

deoarece valoarea totală a lucrărilor recepționate a fost consemnată printr-un

proces-verbal de recepție, care a fost urmat, însă, de o recepție finală,

consemnată într-un alt proces-verbal, în care se indică o altă valoare a

lucrărilor.

Împotriva sentinței a declarat

recurs B.C.R., sucursala județeană Sibiu.

Prin motivele de casare dezvoltate

în scris se învederează că valoarea reală ce s-a luat în calcul pentru

stabilirea taxei de autorizare, a fost valoarea de C+M (construcții plus

montaj), ce rezultă din procesul-verbal de recepție finală. Scopul diferențelor

de reevaluare operate nu era acela de a determina o nouă valoare - cea reală -

a lucrărilor, ci aducerea acestora la valoarea de intrare actualizată, în

corelale cu utilitatea bunurilor și cu valoarea de piață a acestora, conform

H.G. nr. 983/1998.

În ce privește problema

includerii/excluderii T.V.A. din valoarea lucrărilor,recurenta a susținut că

s-a procedat potrivit indicațiilor date de Ministerul Finanțelor, prin adresa

nr. 26730 din 5 octombrie 2001.

Recursul declarat în cauză este

fondat, pentru motivele ce se vor expune în continuare.

Obiectul litigiului îl constituie

exclusiv constatările conținute în cap. II al actului de control, preluate în

actul de sesizare.

După cum a rezultat din expunerea

rezumativă, problemele asupra cărora au avut a se pronunța instanțele Curții de

Conturi, în speță au fost următoarele:

valorii reale a lucrărilor, în funcție de care se stabiliște (regularizează)

taxa de autorizație a lucrării în ansamblu;

nu T.V.A.

În succesiunea fazelor de evaluare a

lucrărilor există două momente succesive: procesul-verbal de terminare a

lucrărilor și procesul-verbal de recepție finală, prin care se stabilește

valoarea reală a lucrărilor.

O primă observație ce se impune a fi

făcută, este aceea că în nici una din fazele litigiului, atât administrativ,

cât și jurisdicțional, nu s-a precizat dacă în diferența valorică dintre cele

două momente, recepția la terminarea lucrărilor și recepția finală, au

intervenit modificări în ce privește inventarul bunurilor construite care să se

reflecte într-un plus valoric. Această chestiune va trebui verificată cu ocazia

rejudecării.

Raționamentul care pare să fi stat

la baza constatării unei diferențe de valoare și care ar fi impus preluarea

unui plus la taxa de autorizare, a fost următorul.

Construcția a avut un termen fixat

pentru executarea lucrărilor, stabilit prin raportare la data eliberării autorizației

de construire nr. 69 din 5 februarie 1998.

În actul de control, singurul în

care se prezintă explicit modul de calcul, se arată că, pornind de la această

dată, se adaugă 36 luni, termenul fixat pentru terminarea lucrărilor, precum și

15 zile în care trebuia făcută regularizarea, ceea ce conduce ca termen final

la data de 20 februarie 2001.

Acest raționament se întemeiază pe o

premiză greșită.

Durata executării lucrărilor are un

caracter recomandativ.

În primul rând, oricât de riguroasă ar fi previziunea

perioadei de desfășurare a lucrărilor, în quasi unanimitatea cazurilor,

lucrările se încheie mai târziu sau - în mai puține cazuri – mai devreme decât

termenul anticipat.

În al doilea rând, în corpul

autorizației însăși nu se prevede o dată limită, ci se menționează ca

executarea lucrărilor nu va depăși 36 luni..

În sfârșit, este împotriva unei

conduite economice raționale ca să se taxeze un agent economic, pentru că a dat

o lucrare în circuitul economic mai devreme decât i s-a permis (recomandat) s-o

facă. Iar aceasta, cu atât mai mult, cu cât depășirea duratei – textul

autorizației nu spune „termen”, este sancționabilă cu perceperea unor majorări

sau dobânzi.

chestiune;

Punctul de vedere însușit prin

hotărârea atacată, este acela că „nu ne aflăm în situația de scutire” (de

T.V.A.).

În realitate, nu este vorba de

scutire propriu zisă, ci de includerea sau neincluderea, în stabilirea valorii

reale a construcției, și a T.V.A. facturate de antreprenorii de construcțiii.

În legătură cu această problemă litigioasă s-a

invocat pe parcursul judecății, o adresă nr. 120317/1998, trimisă de Ministerul

Finanțelor - Direcția Generală Legislație, Impozite Directe – B.C.R. – Direcția

de investiții, în care se comunică, textual, că pentru regularizarea taxei,se

va avea în vedere valoarea reală a lucrării, exclusiv T.V.A.

La rândul său, B.C.R. a dat scris,

scrisoarea circulară nr. 51/1999, unităților în subordine, prin care se

reafirmă același punct de vedere.

În sfârșit, Ministerul Finanțelor –

Direcția Generală de Politică și Legislație Fiscală, printr-o adresă trimisă

Curții de Conturi, Colegiul jurisdicțional Sibiu, precizează că în valoarea

reală a construcției nu se include T.V.A.

Prin recursul Procurorului financiar

declarat în cauză, se arată că organul care a dat avizul din cadrul

Ministerului Finanțelor Publice nu avea calitatea să o facă, organul competent

fiind Comisia Fiscală Centrală din cadrul Ministerului Finanțelor Publice.

În același recurs se precizează,

însă, că la dosarul cauzei nu a fost depusă vreo decizie sau adresă din partea

acelei comisii centrale fiscale.

În plus, este de reținut că la

judecata cauzei în fond, Colegiul a solicitat aceleiași comisii centrale

fiscale să-și formuleze punctul de vedere cu privire la problema în litigiu,

dar la adresa făcută nu s-a primit nici un răspuns.

Prin urmare, nu apare pe deplin

clarificată în cauză această problemă.

Chiar și instanța de recurs

jurisdicțional, după ce afirmă ritos că „în mod cert

nu ne aflăm în

situația de scutire”, totuși dispune casarea cu trimitere, pentru a se

reanaliza incidența în speță a prevederilor O.U.G. nr. 17/2000.

Oricum, va fi necesar ca să se completeze materialul

probator, îndeosebi prin prezentarea unui punct de vedere motivat al Comisiei

Centrale Fiscale, pentru ca în urma confruntării tuturor opiniilor formulate,

instanța să fie în măsură să-și formeze o convingere certă și judicios

motivată.

Separat de problemele de fond mai

înainte evocate, sunt de reținut și următoarele:

Ambii recurenți au avut obiecțiuni

cu privire la stabilirea valorii reale a construcției, a cărei rezolvare

condiționează justa soluționare a cauzei, fără a se ignora totuși, că și

dezlegarea ce se va da cu privire la regimul T.V.A. aplicabil, este, de

asemenea, implicată în soluția ce se va da.

Cu toate acestea, instanța care a

judecat recursul jurisdicțional, a admis numai recursul declarat de Procurorul

financiar, respingând recursul pârâtei.

O astfel de soluție procedural este

eronată.

Câtă vreme problema care face

obiectul litigiului, în ambele ei componente, impune casarea cu trimitere,

pentru completarea de probe, efectele recursului declarat se răsfrâng și asupra

celeilalte părți, indiferent de justețea motivelor de casare formulate, dar cu

atât mai mult în cazul din speță, când criticile aduse prin motivele de casare

sunt pertinente.

Față de considerentele expuse,

recursul declarat se vădește fondat și urmează a fi admis, a se casa sentința

atacată, în sensul admiterii recursului declarat de B.C.R., sucursala județeană

Sibiu, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecare, aceleiași instanțe, respectiv

Colegiul jurisdicțional Sibiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B.C.R.

SA, sucursala județului Sibiu, împotriva deciziei nr. 99 din 26 februarie 2002,

a Curții de Conturi, secția jurisdicțională.

Casează decizia atacată, în sensul

că admite recursul jurisdicțional declarat de B.C.R. SA, sucursala județeană

Sibiu și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, respectiv Colegiul

jurisdicțional Sibiu.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 februarie 2003.