ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5180/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 12 decembrie 2000, reclamanții G.G. și G.F. au chemat în judecată pe pârâții O.I. și O.O., solicitând tribunalului ca prin hotărârea ce o va pronunța să-i oblige pe pârâți să le plătească suma de 119.000 DM, împrumutată acestora prin înscrisul sub semnătură privată, intitulat „angajament”. În motivarea cererii, reclamanții au învederat că la 19 martie 1996 au împrumutat pârâților suma de 100.000 DM, urmând să le fie restituită la data de 30 mai 1997 suma de 150.000 DM, prin realizarea unui beneficiu din folosirea sumei, dar nu condiționat de realizarea acestuia. Ulterior, au mai arătat reclamanții, din suma de 150.000 DM datorată, pârâții au achitat 31.000 DM, obligându-se să plătească diferența până la 28.02.1999, fără a-și respecta această promisiune.

Prin sentința civilă nr. 480 din 12 iulie 2001, pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a respins acțiunea reclamanților, cu motivarea că reclamanții nu au predat suma de 100.000 DM pârâților cu titlu de împrumut ci în vederea înființării și dezvoltării unei ferme de porci, intenția părților era de a se asocia pentru a face o crescătorie de animale, iar martorii au relatat că în repetate rânduri pârâții au remis reclamanților sume importante de bani, astfel suma inițială de 100.000 DM a fost restituită. Apelul declarat de reclamanți a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, care prin decizia civilă nr. 5 din 23 ianuarie 2002 a schimbat în tot sentința, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanți și a obligat pârâții să plătească acestora echivalentul în euro al sumei de 119.000 DM, precum și 61.705.000 lei cheltuieli de judecată în apel și în prima instanță.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că este necontestată primirea de către pârâți a sumei de 100.000 DM la data de 2 aprilie 1996 de la reclamanți, iar pârâtul a recunoscut că a semnat mențiunea de pe verso-ul înscrisului intitulat „angajament”, potrivit căruia, la data de 27 ianuarie 1999, pârâții datorau reclamanților suma de 119.000 DM, obligându-se să o restituie până la 28 februarie 1999. Privitor la această mențiune, pârâtul a precizat la interogatoriu că a fost constrâns să o scrie, fără însă a propune dovezi în acest sens. Instanța de apel a înlăturat susținerea pârâților formulată în sensul că obligația lor s-a stins prin plată conform procesului-verbal existent pe verso-ul angajamentului depus de ei, întrucât pârâții nu s-au conformat dispoziției instanței de a prezenta originalul înscrisului.

Cu referire la calificarea juridică a raporturilor dintre părți, s-a reținut că înțelegerea lor conține atât elemente specifice contractului de împrumut cât și contractului de societate civilă, dar acest aspect nu are relevanță față de împrejurarea că pârâtul a recunoscut debitul datorat, în sumă de 119.000 DM și obligația de a-l plăti până la data de 28 februarie 1999. S-a conchis că pârâții, debitori privind suma menționată, nu au făcut dovada susținerii lor în sensul că au stins obligația prin plată, conform art. 1169 C. civ. și drept urmare s-a admis apelul reclamanților, s-a schimbat în tot sentința și pârâții au fost obligați la plata echivalentului în euro a sumei de 119.000 DM către reclamanți.

Pârâții O.I. și O.O. au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, cu invocarea motivelor de recurs prevăzute în art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. Printr-o primă critică se susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii, unele străine de natura cauzei. Instanța de apel a calificat greșit contractul; în realitate era o asociere între părți, care implica un risc din partea ambelor părți, respectiv înființarea unei ferme de porcine și raporturile de prietenie dintre recurenți și intimați justifică imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisurilor ca dovadă a sumelor de bani predate și încasate.

Recurenții, în al doilea motiv de recurs, critică reținerea greșită a stării de fapt și impută instanței că nu sesizează neconcordanța dintre susținerile intimaților-reclamanți din motivarea cererii de chemare în judecată, în care se arată că li s-a achitat doar suma de 31.000 DM și declarația martorului B.A., propus de intimați, care declară că știe din relatările intimatului-reclamant că recurenții au achitat acestuia sume mari de bani, ceea ce permite concluzia existenței unei asocieri între părți și nu a unui contract de împrumut. Hotărârea pronunțată în apel, susțin în al treilea rând recurenții, este lipsită de temei legal, în cauză au fost eronat invocate prevederile art. 969 și art. 1169 C. civ.

Recurenții, în al patrulea motiv de recurs, invocă omisiunea instanței de apel de a face referire la unele probe administrate, care erau hotărâtoare în dezlegarea pricinii, cum este depoziția martorului propus de intimat, care relatează diferit unele aspecte față de susținerile intimaților, iar la interogator recurentul a arătat că nu găsește momentan înscrisul și a cerut un termen pentru a-l depune, dar nu a refuzat să îl prezinte. Recursul declarat de pârâți este nefondat. Din examinarea conținutului înscrisului denumit „angajament”, întocmit la 19 martie 1996 și semnat de părți, rezultă primirea de către recurenți a sumei de 100.000 DM de la intimați, se indică scopul pentru care ei au primit banii, „investirea în creșterea porcinelor”, apoi se menționează obligația recurenților de a investi suma în scopul arătat „pentru a le putea înapoia suma primită plus un beneficiu de 50.000 DM după 14 luni”.

Înscrisul cuprinde precizarea că „după 14 luni, familia G. primește suma de 150.000 DM și dacă dorește poate rămâne în continuare asociată cu suma de 50.000 DM”. Se adaugă obligarea recurenților de a garanta pe intimați cu imobilul proprietatea lor sau la alegere cu „toate utilajele pentru lucrarea pârâtului (două combine, două tractoare, semănători, pluguri, remorcă)”. Analiza clauzelor cuprinse în înscris permite concluzia calificării convenției ca fiind un împrumut cu dobândă, contract real, încheiat prin acordul de voință al împrumutătorului și împrumutatului și remiterea sumei și care, fiind un contract unilateral, generează obligații doar în sarcina celui împrumutat, respectiv a recurenților, doar ei se angajează, fără ca înscrisul să conțină vreo obligație în sarcina intimaților împrumutători.

Indicarea scopului pentru care recurenții doreau să împrumute este străină raportului obligațional creat, ca și precizarea că recurenții se angajează să investească „în condițiile cele mai sigure pentru a le putea înapoia suma primită plus beneficiul”.

Posibilitatea oferită de contract recurenților, aceea ca după primirea sumei împrumutate și a dobânzii stabilite, total 150.000 DM, să poată rămâne, dacă doresc în continuare „asociați cu suma de 50.000 DM”, este doar un drept de opțiune al recurenților pentru reînnoirea împrumutului, de această dată cu suma de 50.000 DM și nu un element specific asocierii, asociere privitor la care recurenții, în mod constant, s-au ferit în a-i da o calificare juridică, aceasta ar putea fi ori constituirea unei societăți comerciale în baza deciziei nr. 31/1990 ori a unui contract de societate civilă reglementat de art. 1491-1531 C. civ., deși, pe lângă alte deosebiri, în nici una dintre ele legea nu pretinde „gajarea” bunurilor unui asociat în favoarea altui asociat; cum s-a stipulat în convenția încheiată de părți.

Raporturile de prietenie, chiar dacă existau între părți, nu au reprezentat un impediment de ordin moral pentru preconstituirea înscrisurilor, dovadă fiind redactarea la 19 martie 1996 a înscrisului denumit „angajament” și a mențiunilor ulterioare pe acest act. Starea de fapt reținută în considerentele deciziei recurate este în concordanță cu probele administrate, nici un dezacord nu există între constatările instanței și dovezile testimoniale, inclusiv depoziția martorului B.A., care nu relatează în sensul că intimatul i-a spus că a primit sume mari de bani de la recurent, iar declarația acestui martor nu este contrazisă de relatările intimaților. Critica recurenților privind omisiunea instanței de apel de a face referiri la unele probe care erau hotărâtoare în soluționarea cauzei nu putea fi acceptată în lipsa indicării concrete a dovezilor ignorate.

Reproșul adus instanței cu referire la faptul că recurentul a relatat la interogatoriul luat că înscrisul original, cerut de instanță, nu îl găsește momentan și a solicitat un termen pentru a-l depune, dar nu a declarat că refuză să îl prezinte, este o critică fără temei. În răspunsurile la interogator nu este consemnată declarația pretins a fi făcut de recurent, iar dacă totuși a declarat astfel, se putea cere îndreptarea erorii. De altfel, recurentul s-a conformat dispoziției instanței doar în instanța de recurs, unde a depus originalul. Instanța de apel a invocat în motivarea deciziei prevederile art. 969 C. civ. cu referire la faptul că fără a face dovada susținerilor părților, prima instanță a reținut o stare de fapt greșită și nu a apreciat corect clauzele convenției încheiate între părți.

Se conchide că predarea de intimați a sumei de 100.000 DM către recurenți este necontestată, iar obligația de a restitui suma de 119.000 DM a fost recunoscută prin mențiunea scrisă de recurent pe verso-ul actului denumit „angajament”, mențiune care îi aparține, recurentul nefăcând dovada că ar fi fost constrâns de intimați să o scrie, așa cum susține, mai mult, nu a precizat nici în ce a constat pretinsa constrângere. Pentru aceste considerente, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul recurenților-pârâți O.I. și O.O. introdus împotriva deciziei civile nr. 5 din 23 ianuarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2003.