ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2680/2003

La data de 30 mai 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de intervenienții C.I.și R.I., pârâții R.A.E.D.P.P. Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța și reclamanta R.M.R.E.împotriva deciziei civile nr.29 din 23 ianuarie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 30 mai 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 10 iunie 2003 apoi la 19 iunie 2003. C U R T E A Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 2 noiembrie 1994 pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamanta R.M.R.E.prin mandatar N.S.a chemat în judecată Consiliul local Constanța , Direcția Financiară a județului Constanța și RA “C.U.”solicitând instanței ca în contradictoriu cu aceștia să constate că este singura moștenitoare a defuncților ei părinți A.R.și A.M., foștii proprietari ai imobilului din Constanța, Str.Pușkin nr.13, format din teren în suprafață de 496 mp și construcție parter și etaj, pe care îl revendică.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că locuind în Buhuși și apoi în București după anul 1945, părinții săi nu au mai știut de soarta imobilului până în anul 1963 când, interesându-se, au aflat că acesta fusese trecut în proprietatea statului prin decretul de expropriere nr.418/1961, act normativ în posesia căreia nu a intrat reclamanta, dar, în orice caz, neprimind nici o despăgubire, se consideră că exproprierea s-a făcut cu încălcarea art.481 C.civ. S-au depus în copie acte de stare civilă, contractul de vânzare-cumpărare a terenului (f.5), adresa fiscului din 1948 (f.6), cererile adresate de tatăl reclamantei în anii 1967-1968, certificatul de calitate de moștenitor de pe urma foștilor proprietari, decedați în 1973, respectiv 1980 la Căminul de bătrâni din Constanța.

RA “C.U.”Constanța a depus în copie decizia nr.27/1962 în baza căreia a primit de la primărie dreptul de a administra imobilul expropriat de la A.R. și M. Ministerul Finanțelor a comunicat că a acordat împuternicire DGFPCFS Constanța să-i reprezinte interesele în proces. Prin sentința civilă pronunțată la 2.11.1995 în dosarul nr.14269/1994, Judecătoria Constanța a admis acțiunea astfel cum a fost formulată, reținând că pârâții nu au făcut dovada existenței vreunui titlu valabil în temeiul căruia se găsesc în posesia bunului, astfel că acțiunea în revendicare formulată de succesoarea în drepturi a proprietarilor imobilului a fost admisă. Prin decizia civilă nr.622 din 8 mai 1996, Tribunalul Constanța a admis apelul RA “C.U.”Constanța și Consiliul local Constanța și rejudecând a respins acțiunea, cu motivarea că prin apariția Legii nr.112/1995 reclamanta are dreptul numai la depăgubiri pentru imobilul expropriat, considerat preluat cu titlu de stat.

Impotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, a cărui soluționare a fost strămutată la Curtea de Apel București, formându-se dosarul nr.101/1997. În fața acestei instanțe, la 3 februarie 1997, C.I.și R.I. au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâților, învederând că au cumpărat de la stat în temeiul Legii nr.112/1995 apartamentele din imobil, situate la parter, respectiv etaj. Au depus contractele de vânzare-cumpărare nr.27312/29.10.1996, încheiat între Consiliul local Constanța, reprezentat prin RA EDPPP și C.I.și C.M., respectiv nr.27358/29.10.1996 încheiat între Consiliul local Constanța, reprezentat prin RA ADPPP și R.I. și R.P.. La dosarul cauzei (f.37) s-a depus cererea înregistrată la 7 iulie 1997 la Consiliul local Constanța, prin care reclamanta a solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr.112/1995 în ipoteza în care acțiunea sa în justiție pentru revendicare în natură ar fi respinsă.

Reclamanta a mai depus la dosar un înscris din care rezultă ocupația tatălui său în perioada 1941-1951 la Intr.Stofe Buhuși, contractul de împrumut garantat cu ipotecă prin care părinții săi au împrumutat în anul 1937 suma de 500.000 lei de la Banca Urbană SA Sucursala Constanța, garantat cu imobilul în litigiu, și cu privilegiu asupra veniturilor produse de acesta, copia notificărilor adresate prin executor judecătoresc la 30 iulie 1996 Consiliului local Constanța - Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995, familiei R.și C. prin care li se pune în vedere să nu vândă, respectiv să cumpere bunul litigios. De asemeni, s-au depus copiile unor chitanțe care atestă plata de către autorul reclamantei a impozitului în anii 1960, inclusiv pe venituri din chirii (f.63).

Prin reorganizare, RA “C.U.”a devenit RA a Domeniului Public și Privat Constanța, care a fost citată în continuare ca pârâtă în proces. Prin cerere (f.102), R.I. și P., au învederat că din anul 1983, când au ocupat în calitate de chiriași apartamentul de la etajul 1, aflat într-o avansată stare de degradare, au fost nevoiți să facă numeroase și costisitoare reparații, evaluate la peste 300.000 lei la nivelul anului 1983. Fără a contesta dreptul reclamantei ca moștenitoare a părinților săi la o reparație echitabilă, intervenienții și-au exprimat opinia în sensul că în natură, bunul le este de folos lor, iar nu reclamantei, cetățean german. Prin decizia nr.1719 din 8 decembrie 1997, Curtea de apel București, secția a IV-a civilă a desființat toate hotărârile pronunțate și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București, unde s-a format dosarul nr.15/1998.

In fața acestei instanțe, C.I.și R.I. au formulat cerere de intervenție principală, bazată pe dreptul lor de proprietate, dobândit prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. In principiu, cererea de intervenție a fost admisă la 26.10.1998. Prin întâmpinare, Municipiul Constanța a solicitat respingerea acțiunii și admiterea cererii de intervenție, arătând că Decretul de expropriere nr.418/1961, confirmat prin Legea nr.7/1961 reprezintă un titlu valabil de preluare a bunului în proprietatea statului, fiind o completare a Decretului de naționalizare nr.92/1950. A fost adusă în discuție exceptia prescripției achizitive și împrejurarea că reclamanta fiind cetățean străin nu poate dobândi dreptul de proprietate asupra terenului.

Prin completare (f.39) a solicitat citarea la interogatoriu a reclamantei pentru lămurirea diferenței dintre numele înscrise în actele de proprietate prezentate de aceasta și numele părinților săi, învederând că un alt imobil este revendicat de cu totul altă persoană, care se pretinde moștenitor al aceleiași familii. In această cauză, reclamanta a împuternicit pe doamna avocat Z. să-i reprezinte drepturile. In combaterea excepției ridicate de pârât, s-au depus în copie mai multe înscrisuri (acte de naștere, deces, căsătorie, certificate, atestate, decizia de încuviințare a adopției reclamantei în anul 1958, chitanțe).

S-a depus și copia Decretului Consiliului de Stat nr.418 din 9 decembrie 1961, individual, prin care a fost expropriat și trecut în propietatea statului întregul imobil, proprietatea soților A.R.și M., însoțită de memoriul tehnic și referatul Secretariatului general al Consiliului de Miniștri, din care rezulta că A.R.II a mai avut un imobil în Eforie, naționalizat prin Decretul nr.92/1950, iar prezentul imobil urmează a fi folosit ca dispensar medical, anterior, până în 1958 fiind folosit de trupele sovietice. S-au mai depus în copie la dosar: decizia de pensionare nr.380/1959, nr.1104/1963, nr.937/1967, dovada ocupației autorului reclamantei în perioada 1923-1941, alte înscrisuri. La 7 decembrie 1998 R.M.a formulat cerere reconvențională față de cererea de intervenție principală, prin care a solicitat, în contradictoriu cu C.I., C.M., R.I.

și P., Consiliul local Constanța și RA EDPPP, constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, cu motivarea că au fost încheiate de o persoană fără calitate (Regia), se bazează pe o cauză ilicită și imorală, fiind încheiate prin fraudă. S-au invocat în drept dispozițiile art.480, 946 și 948 C.civ., art.1 din Legea nr.112/1995, HG nr.11/1997. Intervenienții au ridicat excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, care nu ar fi acceptat în termen succesiunea părinților săi și în plus este cetățean străin, ceea ce o îndreptățește numai la despăgubiri, iar nu la restituirea în natură a bunului imobil. Excepțiile au fost respinse prin încheierea din 22.02.1999.

La 26 aprilie 1999 C.I.a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor efectuate cu reparațiile la apartament, evaluate provizoriu la 20 milioane lei. Cererea a fost timbrată cu 1.415.000 lei și a fost modificată (f.192), în sensul renunțării la contravaloarea parchetului și parțial la reparațiile la instalațiile sanitare și faianțare. La 27 aprilie 1999 R.I. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor efectuate cu reparațiile la apartament, evaluate provizoriu la 200 milioane lei. A învederat totodată că pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare reclamanta a mai formulat o acțiune, aflată pe rolul Judecătoriei Constanța.

S-a timbrat cu 2.500.000 lei și apoi cu 4.715.000 (f.174) S-a încuviințat administrarea probei cu interogatoriu (f.165-166, 205, 264), martori (f.167-169, 184, 185), înscrisuri, expertiză (f.266 urm., 356 urm, f.418). Ministerul Finanțelor a comunicat (f.367) că fostul creditor al soților Armă era Banca Urbana Constanța, cu capital integral de stat, actuala Bancă Națională a României, iar împrumutul nefiind restituit, ipoteca ce greva imobilul a fost executată, motiv pentru care consideră imobilul trecut legal în proprietatea statului. Prin încheierea din 28.2.2000 s-a pus în vedere intervenienților să timbreze la valorile care au rezultat din expertiză. C.I.a completat taxa de timbru cu 8.165.000 lei.

Prin sentința civilă nr.406 din 10 aprilie 2000 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea completată, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor-DGFPCFS Constanța, Consiliul local Constanța, RA ADPP, C.I.și R.I.. A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate la 29.10.1996, a obligat pe pârâți și intervenienți să lase reclamantei deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului teren și construcție. A admis în parte cererea de intervenție formulată de R.I. A obligat pe reclamantă la plata sumei de 552.488.277 lei către acest intervenient, contravaloarea lucrărilor de reparații. A admis în parte cererea de intervenție precizată, formulată de C.I..

A obligat pe reclamantă la plata sumei de 23.823.076 lei către acest intervenient, contravaloarea lucrărilor de reparații. A obligat pe reclamantă la 7.915.000 lei către intervenientul R.I., cheltuieli de judecată. A compensat onorariile de avocat și a dispus darea în debit a intervenientului R.I. cu suma de 13.479.764 lei taxă de timbru neachitată. A reținut tribunalul în motivarea soluției adoptate că imobilul a fost expropriat cu încălcarea art.481 C.civ, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, astfel încât acțiunea în revendicare împotriva statului este fondată. Cu privire la contractele încheiate în baza Legii nr.112/1995, s-a reținut că sunt lovite de nulitate absolută întrucât priveau un bun litigios.

Cu privire la drepturile intervenienților asupra contravalorii lucrărilor efectuate la imobil, a constatat că numai cheltuielile necesare și utile pot fi pretinse de la reclamantă, iar nu și cele de sporire a confortului, considerate voluptuarii. O atare măsură a fost întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză. Impotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile litigante. S-au depus depus în copie înscrisurile care au stat la baza emiterii certificatului de calitate de moștenitor în anul 1995: declarații de martori, certificatele de deces ale părinților reclamantei, certificatul său de căsătorie (eliberat la 10.8.1970 în Germania), certificat de înfiere a reclamantei în anul 1960. S-au mai depus înscrisuri privind situația lucrărilor de îmbunătățiri, fotografii, decont privind cheltuielile de judecată solicitate de C.I.la fond (f.54).

Acest intervenient a solicitat și efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, cerere respinsă de instanța de apel. Prin decizia nr.29 din 23 ianuarie 2001 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile formulate de reclamantă și de intervenientul C.I.. A schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pe reclamantă la plata sumei de 123.883.643 lei către intervenientul C.I.și 123.135.904 lei către intervenientul R.I., reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătățiri și reparații efectuate la imobilul din Constanța, Str.Pușkin nr.13. Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de R.I., Consiliul local Constanța și RA ADPPP Constanța, constatând decăderea apelantei DGDPCFS Constanța din dreptul de a-și susține motivele de apel.

A obligat pe reclamantă la plata sumei de 3.186.756 lei cheltuieli de judecată către C.I. A motivat mai întâi instanța corectitudinea sentinței de fond sub aspectul soluționării excepțiilor ridicate: a lipsei calității procesual active (soluție motivată prin existența contractului de vânzare cumpărare din 1935 și a certificatului de calitate de moștenitor din 1995), a prescripției pretențiilor de dezdăunare formulate de intervenienți (soluție motivată prin dispozițiile OUG nr.40/1999 și de principiul îmbogățirii fără cauză). Pe fondul cauzei, a reținut că imobilul a fost expropriat, dar deși a avut destinație de utilitate publică (dispensar medical și grădiniță de copii) nu s-au plătit despăgubiri juste și prealabile, în sensul art.481 C.civ.

A considerat instanța de apel că neplata integrală a imobilului de către fostul proprietar și grevarea lui cu ipotecă nu prezintă nici o relevanță sub aspectul aprecierii caracterului nelegal al dobândirii de către stat a proprietății. De asemeni lipsită de relevanță s-a considerat a fi critica vizând calitatea de cetățean străin a reclamantei, față de care hotărârea judecătorească de retrocedare nu ar avea caracter constitutiv de drepturi, ci declarativ. Nefondate au fost considerate și criticile vizând modul de soluționare a cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de foștii chiriași. Reaua credință a acestor cumpărători a fost dedusă din împrejurarea că aceștia au făcut demersuri pentru aflarea eventualului titlu al statului, intrând în posesia copiei actului normativ al exproprierii anterior încheierii contractelor.

La aceasta s-a adăugat cunoașterea de către aceștia a existenței pe rolul instanțelor a acțiunii în revendicare. Ca atare, s-a constatat că existând o cauză imorală pentru care contractele au fost încheiate, sancțiunea aplicabilă este nulitatea absolută. Cu privire la lucrările de reparații și îmbunătățiri, instanța de apel a analizat amplul probatoriu administrat în cauză, motivând cuantumul contravalorii cuvenite fiecărui intervenient. Instanța a motivat respingerea cererii intervenienților de acordare a unui drept de retenție prin aceea că este conferit în puterea legii, nefiind nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens. Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs intervenienții C.I.și R.I., pârâta RA ADPP Constanța, precum și reclamanta R.M.R.E.

Consiliul local Constanța , prin recursul său, încadrat în dispozițiile art.304 pct.8, 9 și 11 C.proc.civ., a invocat nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de apel, care a calificat greșit titlul în baza căruia imobilul a intrat în proprietatea statului ca fiind expropriere, când în realitate a fost vorba despre completarea decretului de naționalizare. In plus, se susține că nu se impunea anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriașii de bună credință, care nu au fost notificați în conformitate cu dispozițiile procedurale. S-a mai susținut că parte în contractul de vânzare-cumpărare, în calitate de vânzător a fost RA EDPP Constanța, iar nu primăria, astfel că sub acest aspect nu are Consiliul local Constanța calitate procesual pasivă, în orice caz fiind Municipiul Constanța, prin primar, cel care are calitatea de a sta în justiție.

Recurentul C.I.a solicitat casarea deciziei pronunțate pentru motivele prevăzute de art. 304 pct.8,9 și 11 din C.proc.civ. S-a invocat în esență că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în sensul că actul prin care imobilul a trecut în proprietatea statului (Decretul nr.418/1961) nu a fost un decret de expropriere, cum greșit s-a considerat, ci de naționalizare, dat în completarea Decretului nr.92/1950, astfel cum rezultă din expunerea de motive. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi considerat un act normativ de expropriere, retrocedarea nu se putea face atâta timp cât instanța însăși a stabilit că scopul utilității publice fusese atins, în discuție rămânând numai despăgubirile cuvenite fostului proprietar, care se pot acorda.

Sub același aspect, se critică decizia pentru aplicarea greșită a art.6 din Legea nr.213/1998. Astfel, decretul în discuție nu încălca Constituția din anul 1952 care ocrotea proprietatea asupra casei de locuit, nu și a altor imobile, nelocuite de proprietar. Cu privire la cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, recurentul consideră că ea a fost soluționată greșit, cu ignorarea probelor din dosar, care nu relevă nici un act sau fapt dolosiv din partea sa și a soției la data încheierii contractului - octombrie 1996. Astfel, niciodată nu au primit notificarea pe care reclamanta a afirmat că le-a trimis-o, procesul verbal de comunicare fiind lovit de nulitate pentru încălcarea art.100 C.proc.civ.

Iar de existența litigiului au aflat la circa 5 luni după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, moment de când au introdus cerere de intervenție accesorie în sprijinul pârâților. Un alt motiv de recurs vizează neacordarea integrală a contravalorii lucrărilor de îmbunătățiri și reparații, stabilite necontestat prin expertiză la 318.066.212 lei, precum și refuzul instanței de apel care nemotivat a respins cererea de actualizare a acestora în raport cu indicele de inflație. De asemeni, este criticată neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate. Prin recursul declarat, pârâta RA ADPP Constanța , invocând dispozițiile art.304 pct.9-11 C.proc.civ.. a solicitat casarea deciziei invocând mai întâi lipsa calității sale procesual pasive în acțiunea în revendicare, întrucât nu are calitatea de posesor al bunului.

Pe fondul cauzei, a invocat validitatea titlului statului, cu referire la art.645 din C.civ.care enumeră legea printre modurile de dobândire a proprietății. Or, Decretul nr.418/1961 reprezenta un titlu în înțelesul acestui text cât și al Legii nr.112/1995, explicitată prin Normele de aplicare în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, fiind vorba de un decret de expropriere, cererea are ca finalitate transferul dreptului de proprietate, prin retrocedare, ceea ce nu este admisibil atâta timp cât reclamanta, necontestat este cetățean străin, iar imobilul este alcătuit din teren și construcție. In fine, se consideră că nu se justifică constatarea nulității contractelor, atâta timp cât anterior încheierii acestora nici una din părți nu a avut cunoștiință despre pretențiile reclamantei de restituire în natură.

Recurentul R.I. a criticat decizia pentru săvârșirea mai multor greșeli: neobservarea că dreptul de proprietate al autorilor reclamantei se stinsese prin împlinirea condiției rezolutorii (neplata împrumutului garantat cu ipotecă); constatarea nulității contractului prin care el și soția au cumpărat apartamentul ocupat anterior în calitate de chiriași, deși fie textele invocate în motivarea soluției nu aveau nici o legătură cu soluția (cu referire la Legea nr.112/1995), fie erau în contradicție cu probele dosarului (invocarea cauzei imorale); diminuarea nejustificată a sumelor acordate cu titlu de cheltuieli pentru lucrări de îmbunătățiri și reparații, ce rezultau necontestat din expertiză, înscrisuri și declarațiile martorilor; neacordarea dreptului de retenție asupra apartamentului, deși s-a recunoscut că are un drept de creanță.

Reclamanta R.M.R.E. a declarat recurs cu privire la obligarea sa la plata către intervenienți a anumitor sume de bani. Se susține astfel că instanța a încălcat dispozițiile art.8 din Decretul nr.167/1958 cu privire la prescrierea pretențiilor acestora, că au fost greșit aplicate dispozițiile OUG nr.40/1999, act normativ ulterior încetării raporturilor de locațiune ale intervenienților. Pe fondul pretențiilor, se susține că instanța nu a motivat soluția după care a calificat lucrările efectuate de intervenienți ca producătoare ale unui spor de valoare și în plus, Legea nr.10/2001 oferă o altă soluție pentru asemenea pretenții, urmând ca desocotirea să se facă între chiriași și stat. Mai mult, în ceea ce-l privește pe intervenientul C.I., lucrările pretinse de acesta și acordate sunt în realitate cheltuieli voluptuarii, nenecesare.

La fel, lucrările realizate de intervenientul R.I. nu erau necesare, din procesul verbal anterior preluării de către stat în anul 1961 rezultând că imobilul avea instalații electrice, instalații de încălzire și parchet. Prin întâmpinare, C.I.a solicitat respingerea recursului reclamantei. Ministerul Finanțelor publice a invocat lipsa calității sale procesual pasive. C.I.și R.I. au mai completat taxa de timbru (f.95-96) cu 5.726.000 lei, respectiv cu 9.116.024 lei. Recurenții C.I.și R.I. au depus petiții prin care au solicitat suspendarea judecării recursurilor și înaintarea către Curtea Constituțională a excepției pe care au ridicat-o, vizând neconstituționalitatea art.15 lit.r din Legea nr.146/1997 și a art.51 alin.1 si 2 din Legea nr.10/2001.

Curtea, prin încheierea din 30 mai 2003 a respins cererea de suspendare, cu motivarea că nu sunt întrunite cerințele art.23 alin.1 din Legea nr.47/1992, în sensul că soluționarea recursurilor nu depinde de textele a căror neconstituționalitate s-a cerut a fi constatată. La 6 ianuarie 2003 aceeași recurenți au formulat contestație împotriva măsurii luate la această instanță prin încheierea din 25 octombrie 2002, când s-a stabilit obligația părților de a timbra atât recursurile, cât și pretențiile formulate și soluționate de instanțele anterioare, cu ignorarea dispozițiilor privind timbrarea cererilor. Curtea a respins ca tardiv formulate aceste contestații, afirmația recurenților potrivit cu care încheierea ar fi trebuit să li se comunice neputând fi primită, în condițiile în care la termenul din 25 octombrie 2002 au fost prezenți personal și asistați de avocați.

Cercetând actele dosarului, se constată că intervenienții au satisfăcut taxele de timbru datorate pentru pretențiile formulate în toate fazele procesuale, astfel încât contestațiile erau lipsite de interes. Astfel, C.I.a plătit în total 15.306.000 lei, iar R.I. a achitat taxe de timbru în sumă totală de 16.331.000 lei. Analizând recursurile formulate, Curtea constată că recursurile sunt fondate, în sensul celor ce se vor expune în cele ce urmează. Mai întâi, cu privire la cadrul procesual al litigiului: astfel cum a rezultat din expunerea rezumată a lucrărilor dosarului, prin acțiunea în revendicare formulată, reclamanta, care se pretinde proprietara imobilului, a solicitat în contradictoriu cu statul, prin reprezentanții săi, restituirea acestuia.

In acest context, corect au figurat ca pârâți Ministerul Finanțelor, Consiliul local Constanța (conform art.12 din Legea nr.213/1998) și RA “C.U.”Constanța, devenită RA Administrarea și Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, care ulterior au și vândut chiriașilor imobilul, conform Legii nr.112/1995. Apărarea formulată de primarul Municipiului Constanța cu privire la lipsa calității procesual active a reclamantei a fost tratată cu superficialitate de instanța de apel, instanță devolutivă, care avea obligația, potrivit art. 129 alin.5 C.proc.civ., să depună stăruință pentru prevenirea oricărei greșeli în aflarea adevărului în cauză.

Astfel, pe de o parte, există dubii cu privire la identitatea dintre tatăl reclamantei (A.R.) și persoana căreia în anul 1961 i s-a trecut bunul în proprietatea statului (A.R.II), cu atât mai mult cu cât s-a susținut că un alt imobil, naționalizat pe numele aceluiași proprietar, este revendicat de alte persoane decât reclamanta. Dovezile administrate pentru combaterea acestei apărări nu au fost concludente și se impune suplimentarea probatoriului, care incumbă, potrivit art. 1169 C.civ, reclamantului din acțiunea în revendicare. Se impune de aceea casarea deciziei recurate, în cauză nefiind pe deplin situația de fapt care să permită acestei Curți să soluționeze pe fond cauza, în sensul art.314 C.proc.civ.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va analiza, în același context și veridicitatea certificatului de calitate de moștenitor prin care s-a constatat că reclamanta a respectat termenul de acceptare a succesiunii părinților săi, decedați fără nici un bun (cum rezultă din declarațiile martorilor din fața notarului), solicitând, dacă apreciază necesar, dosarul notarial. Cu privire la cererea completatoare a reclamantei (intitulată cerere reconvențională), prin care a solicitat constatarea nulității celor două contracte de vânzare-cumpărare, se constată că deși au fost chemate în judecată și coproprietarele celor două apartamente – C.M. și R.P. - ele nu au fost citate iar hotărârea judecătorească nu a fost pronunțată în contradictoriu cu aceste persoane, părți în contractele de vânzare-cumpărare.

Se impune de aceea remedierea acestei deficiențe procedurale săvârșite cu ocazia judecării apelurilor. Cu prilejul rejudecării, instanța va avea în vedere și împrejurarea că pretențiile reclamatei (cererea de constatare a nulității contractelor și apelul vizând contestarea depăgubirilor pretinse de intervenienți) nu au fost legal timbrate, urmând a se dispune obligarea acesteia la satisfacerea acestei cerințe. Intrucât aspectele învederate, vizând calitatea procesuală în acțiunea în revendicare prevalează asupra celorlalte pretenții, toate recursurile vor fi admise, impunându-se casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare, instanța de trimitere urmând a analiza celelalte critici formulate de recurenți, ca apărări de fond în fața Curții de Apel, ca instanță de control devolutivă.

Pentru considerentele expuse, în baza art.312 și 315 C.proc.civ., decizia recurată va fi casată cu trimitere la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de R.M.R.E., R.A.D.P.P. Constanța, Consiliul Local Constanța și C.I.și R.I. împotriva deciziei nr.29 din 23 ianuarie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2003.