ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2680/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2680/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

La data de 30

mai 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de intervenienții C.I.și

R.I., pârâții R.A.E.D.P.P. Constanța și Consiliul Local al Municipiului

Constanța și reclamanta R.M.R.E.împotriva deciziei civile nr.29 din 23 ianuarie

2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 30 mai 2003 iar pronunțarea s-a amânat

la 10 iunie 2003 apoi la 19 iunie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursurilor de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la 2 noiembrie 1994 pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamanta

R.M.R.E.prin mandatar N.S.a chemat în judecată Consiliul local Constanța ,

Direcția Financiară a județului Constanța și RA “C.U.”solicitând instanței ca

în contradictoriu cu aceștia să constate că este singura moștenitoare a

defuncților ei părinți A.R.și A.M., foștii proprietari ai imobilului din

Constanța, Str.Pușkin nr.13, format din teren în suprafață de 496 mp și

construcție parter și etaj, pe care îl revendică.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că locuind în Buhuși și apoi în București după anul 1945,

părinții săi nu au mai știut de soarta imobilului până în anul 1963 când,

interesându-se, au aflat că acesta fusese trecut în proprietatea statului prin

decretul de expropriere nr.418/1961, act normativ în posesia căreia nu a intrat

reclamanta, dar, în orice caz, neprimind nici o despăgubire, se consideră că

exproprierea s-a făcut cu încălcarea art.481 C.civ.

S-au depus în copie acte de

stare civilă, contractul de vânzare-cumpărare a terenului (f.5), adresa

fiscului din 1948 (f.6), cererile adresate de tatăl reclamantei în anii

1967-1968, certificatul de calitate de moștenitor de pe urma foștilor

proprietari, decedați în 1973, respectiv 1980 la Căminul de bătrâni din

Constanța.

RA “C.U.”Constanța a depus

în copie decizia nr.27/1962 în baza căreia a primit de la primărie dreptul de a

administra imobilul expropriat de la A.R. și M.

Ministerul Finanțelor a

comunicat că a acordat împuternicire DGFPCFS Constanța să-i reprezinte

interesele în proces.

Prin sentința civilă

pronunțată la 2.11.1995 în dosarul nr.14269/1994, Judecătoria Constanța a admis

acțiunea astfel cum a fost formulată, reținând că pârâții nu au făcut dovada

existenței vreunui titlu valabil în temeiul căruia se găsesc în posesia

bunului, astfel că acțiunea în revendicare formulată de succesoarea în drepturi

a  proprietarilor imobilului  a fost admisă.

Prin decizia civilă nr.622

din 8 mai 1996, Tribunalul Constanța a admis apelul RA “C.U.”Constanța și

Consiliul local Constanța și rejudecând a respins acțiunea, cu motivarea că

prin apariția Legii nr.112/1995 reclamanta are dreptul numai la depăgubiri

pentru imobilul expropriat, considerat preluat cu titlu de stat.

Impotriva acestei decizii

reclamanta a declarat recurs, a cărui soluționare a fost strămutată la Curtea

de Apel București, formându-se dosarul nr.101/1997. În fața acestei instanțe,

la 3 februarie 1997, C.I.și R.I. au formulat cerere de intervenție accesorie în

interesul pârâților, învederând că au cumpărat de la stat în temeiul Legii

nr.112/1995 apartamentele din imobil, situate la parter, respectiv etaj. Au

depus contractele de vânzare-cumpărare nr.27312/29.10.1996, încheiat între

Consiliul local Constanța, reprezentat prin RA EDPPP și C.I.și C.M., respectiv

nr.27358/29.10.1996 încheiat între Consiliul local Constanța, reprezentat prin

RA ADPPP și R.I. și R.P..

La dosarul cauzei (f.37)

s-a depus cererea înregistrată la 7 iulie 1997 la Consiliul local Constanța,

prin care reclamanta a solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr.112/1995 în

ipoteza în care acțiunea sa în justiție pentru revendicare în natură ar fi

respinsă.

Reclamanta a mai depus la dosar un

înscris din care rezultă ocupația tatălui său în perioada 1941-1951 la

Intr.Stofe Buhuși, contractul de împrumut garantat cu ipotecă prin care

părinții săi au împrumutat în anul 1937 suma de 500.000 lei de la Banca Urbană

SA Sucursala Constanța, garantat cu imobilul în litigiu, și cu privilegiu

asupra veniturilor produse de acesta, copia notificărilor adresate prin

executor judecătoresc la 30 iulie 1996 Consiliului local Constanța - Comisia

pentru aplicarea Legii nr.112/1995, familiei R.și C. prin care li se pune în

vedere să nu vândă, respectiv să cumpere bunul litigios. De asemeni, s-au depus

copiile unor chitanțe care atestă plata de către autorul reclamantei a

impozitului în anii 1960, inclusiv pe venituri din chirii (f.63).

Prin reorganizare, RA

“C.U.”a devenit RA a Domeniului Public și Privat Constanța, care a fost citată

în continuare ca pârâtă în proces.

Prin cerere (f.102), R.I.

și P., au învederat că din anul 1983, când au ocupat în calitate de chiriași

apartamentul de la etajul 1, aflat într-o avansată stare de degradare, au fost

nevoiți să facă numeroase și costisitoare reparații, evaluate la peste 300.000

lei la nivelul anului 1983. Fără a contesta dreptul reclamantei ca moștenitoare

a părinților săi la o reparație echitabilă, intervenienții și-au exprimat

opinia în sensul că în natură, bunul le este de folos lor, iar nu reclamantei,

cetățean german.

Prin decizia nr.1719 din 8

decembrie 1997, Curtea de apel București, secția a IV-a civilă a desființat

toate hotărârile pronunțate și a trimis cauza spre rejudecare în primă

instanță  la Tribunalul București, unde s-a format dosarul nr.15/1998.

In fața acestei instanțe,

C.I.și R.I. au formulat cerere de intervenție principală, bazată pe dreptul lor

de proprietate, dobândit prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. In

principiu, cererea de intervenție a fost admisă la 26.10.1998.

Prin întâmpinare,

Municipiul Constanța a solicitat respingerea acțiunii și admiterea cererii de

intervenție, arătând că Decretul de expropriere nr.418/1961, confirmat prin

Legea nr.7/1961 reprezintă un titlu valabil de preluare a bunului în

proprietatea statului, fiind o completare a Decretului de naționalizare

nr.92/1950. A fost adusă în discuție exceptia prescripției achizitive și

împrejurarea că reclamanta fiind cetățean străin nu poate dobândi dreptul de

proprietate asupra terenului. Prin completare (f.39) a solicitat citarea la

interogatoriu a reclamantei pentru lămurirea diferenței dintre numele înscrise

în actele de proprietate prezentate de aceasta și numele părinților săi,

învederând că un alt imobil este revendicat de cu totul altă persoană, care se

pretinde moștenitor al aceleiași familii.

In această cauză,

reclamanta a împuternicit pe doamna avocat Z. să-i reprezinte drepturile. In

combaterea excepției ridicate de pârât, s-au depus în copie mai multe

înscrisuri (acte de naștere, deces, căsătorie, certificate, atestate, decizia

de încuviințare a adopției reclamantei în anul 1958, chitanțe).

S-a depus și copia Decretului

Consiliului de Stat nr.418 din 9 decembrie 1961, individual, prin care a fost

expropriat și trecut în propietatea statului întregul imobil, proprietatea

soților A.R.și M., însoțită de memoriul tehnic și referatul Secretariatului

general al Consiliului de Miniștri, din care rezulta că A.R.II a mai avut un

imobil în Eforie, naționalizat prin Decretul nr.92/1950, iar prezentul imobil

urmează a fi folosit ca dispensar medical, anterior, până în 1958 fiind folosit

de trupele sovietice. S-au mai depus în copie la dosar: decizia de pensionare

nr.380/1959, nr.1104/1963, nr.937/1967, dovada ocupației autorului reclamantei

în perioada 1923-1941, alte înscrisuri.

La 7 decembrie 1998 R.M.a

formulat cerere reconvențională față de cererea de intervenție principală, prin

care a solicitat, în contradictoriu cu C.I., C.M., R.I. și P., Consiliul local

Constanța și RA EDPPP, constatarea nulității absolute a celor două contracte de

vânzare-cumpărare, cu motivarea că au fost încheiate de o persoană fără

calitate (Regia), se bazează pe o cauză ilicită și imorală, fiind încheiate

prin fraudă. S-au invocat în drept dispozițiile art.480, 946 și 948 C.civ.,

art.1 din Legea nr.112/1995, HG nr.11/1997.

Intervenienții au ridicat

excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, care nu ar fi

acceptat în termen succesiunea părinților săi și în plus este cetățean străin,

ceea ce o îndreptățește numai la despăgubiri, iar nu la restituirea în natură a

bunului imobil. Excepțiile au fost respinse prin încheierea din 22.02.1999.

La 26 aprilie 1999 C.I.a

formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la

plata cheltuielilor efectuate cu reparațiile la apartament, evaluate provizoriu

la 20 milioane lei. Cererea a fost timbrată cu 1.415.000 lei și a fost

modificată (f.192), în sensul renunțării la contravaloarea parchetului și

parțial la reparațiile la instalațiile sanitare și faianțare.

La 27 aprilie 1999 R.I.  a

formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la

plata cheltuielilor efectuate cu reparațiile la apartament, evaluate provizoriu

la 200 milioane lei. A învederat totodată că pentru constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare reclamanta a mai formulat o acțiune, aflată

pe rolul Judecătoriei Constanța. S-a timbrat cu 2.500.000 lei și apoi cu

4.715.000 (f.174)

S-a încuviințat

administrarea probei cu interogatoriu (f.165-166, 205, 264), martori

(f.167-169, 184, 185), înscrisuri, expertiză (f.266 urm., 356 urm, f.418).

Ministerul Finanțelor a

comunicat (f.367) că fostul creditor al soților Armă era Banca Urbana

Constanța, cu capital integral de stat, actuala Bancă Națională a României, iar

împrumutul nefiind restituit, ipoteca ce greva imobilul a fost executată, motiv

pentru care consideră imobilul trecut legal în proprietatea statului.

Prin încheierea din

28.2.2000 s-a pus în vedere intervenienților să timbreze la valorile care au

rezultat din expertiză. C.I.a completat taxa de timbru cu 8.165.000 lei.

Prin sentința civilă nr.406

din 10 aprilie 2000 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea

completată, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor-DGFPCFS Constanța, Consiliul

local Constanța, RA ADPP, C.I.și R.I.. A constatat nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate la 29.10.1996, a obligat pe pârâți

și intervenienți să lase reclamantei deplina proprietate și liniștita posesie a

imobilului teren și construcție. A admis în parte cererea de intervenție

formulată de R.I. A obligat pe reclamantă la plata sumei de 552.488.277 lei

către acest intervenient, contravaloarea lucrărilor de reparații. A admis în

parte cererea de intervenție precizată, formulată de C.I.. A obligat pe

reclamantă la plata sumei de 23.823.076 lei către acest intervenient,

contravaloarea lucrărilor de reparații. A obligat pe reclamantă la 7.915.000

lei către intervenientul R.I., cheltuieli de judecată. A compensat onorariile

de avocat și a dispus darea în debit a intervenientului R.I. cu suma de

13.479.764 lei taxă de timbru neachitată.

A reținut tribunalul

în motivarea soluției adoptate că imobilul a fost expropriat cu încălcarea

art.481 C.civ, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, astfel încât acțiunea

în revendicare împotriva statului este fondată. Cu privire la contractele

încheiate în baza Legii nr.112/1995, s-a reținut că sunt lovite de nulitate

absolută întrucât priveau un bun litigios. Cu privire la drepturile intervenienților

asupra contravalorii lucrărilor efectuate la imobil, a constatat că numai

cheltuielile necesare și utile pot fi pretinse de la reclamantă, iar nu și cele

de sporire a confortului, considerate voluptuarii. O atare măsură a fost

întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Impotriva acestei

sentințe au declarat apel toate părțile litigante.    S-au depus depus în copie

înscrisurile care au stat la baza emiterii certificatului de calitate de

moștenitor în anul 1995: declarații de martori, certificatele de deces ale

părinților reclamantei, certificatul său de căsătorie (eliberat la 10.8.1970 în

Germania), certificat de înfiere a reclamantei în anul 1960.

S-au mai depus

înscrisuri privind situația lucrărilor de îmbunătățiri, fotografii, decont

privind cheltuielile de judecată solicitate  de C.I.la fond (f.54). Acest

intervenient a solicitat și efectuarea unui supliment la raportul de expertiză,

cerere respinsă de instanța de apel.

Prin decizia nr.29 din

23 ianuarie 2001 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis

apelurile formulate de reclamantă și de intervenientul C.I.. A schimbat în

parte sentința, în sensul că a obligat pe reclamantă la plata sumei de

123.883.643 lei către intervenientul C.I.și 123.135.904 lei către

intervenientul R.I., reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătățiri și

reparații efectuate la imobilul din Constanța, Str.Pușkin nr.13. Au fost

respinse ca nefondate apelurile declarate de R.I., Consiliul local Constanța și

RA ADPPP Constanța, constatând decăderea apelantei DGDPCFS Constanța din

dreptul de a-și susține motivele de apel. A obligat pe reclamantă la plata

sumei de 3.186.756 lei cheltuieli de judecată către C.I.

A motivat mai întâi

instanța corectitudinea sentinței de fond sub aspectul soluționării excepțiilor

ridicate: a lipsei calității procesual active (soluție motivată prin existența

contractului de vânzare cumpărare din 1935 și a certificatului de calitate de

moștenitor din 1995), a prescripției pretențiilor de dezdăunare formulate de

intervenienți (soluție motivată prin dispozițiile OUG nr.40/1999 și de

principiul îmbogățirii fără cauză).

Pe fondul cauzei, a

reținut că imobilul a fost expropriat, dar deși a avut destinație de utilitate

publică (dispensar medical și grădiniță de copii) nu s-au plătit despăgubiri

juste și prealabile, în sensul art.481 C.civ. A considerat instanța de apel că

neplata integrală a imobilului de către fostul proprietar și grevarea lui cu

ipotecă nu prezintă nici o relevanță sub aspectul aprecierii caracterului

nelegal al dobândirii de către stat a proprietății. De asemeni lipsită de

relevanță s-a considerat a fi critica vizând calitatea de cetățean străin a

reclamantei, față de care hotărârea judecătorească de retrocedare nu ar avea

caracter constitutiv de drepturi, ci declarativ.

Nefondate au fost

considerate și criticile vizând modul de soluționare a cererii de constatare a

nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de foștii

chiriași. Reaua credință a acestor cumpărători a fost dedusă din împrejurarea

că aceștia au făcut demersuri pentru aflarea eventualului titlu al statului,

intrând în posesia copiei actului normativ al exproprierii anterior încheierii

contractelor. La aceasta s-a adăugat cunoașterea de către aceștia a existenței

pe rolul instanțelor a acțiunii în revendicare. Ca atare, s-a constatat că

existând o cauză imorală pentru care contractele au fost încheiate, sancțiunea

aplicabilă este nulitatea absolută.

Cu privire la

lucrările de reparații și îmbunătățiri, instanța de apel a analizat amplul

probatoriu administrat în cauză, motivând cuantumul contravalorii cuvenite

fiecărui intervenient. Instanța a motivat respingerea cererii intervenienților

de acordare a unui drept de retenție prin aceea că este conferit în puterea

legii, nefiind nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens.

Împotriva acestei

decizii în termen legal au declarat recurs intervenienții C.I.și R.I., pârâta

RA ADPP Constanța, precum și reclamanta R.M.R.E.

Consiliul local

Constanța , prin recursul său, încadrat în dispozițiile art.304 pct.8, 9 și 11

C.proc.civ., a invocat nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de apel,

care a calificat greșit titlul în baza căruia imobilul a intrat în proprietatea

statului ca fiind expropriere, când în realitate a fost vorba despre completarea

decretului de naționalizare. In plus, se susține că nu se impunea anularea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriașii de bună credință, care

nu au fost notificați în conformitate cu dispozițiile procedurale. S-a mai

susținut că parte în contractul de vânzare-cumpărare, în calitate de vânzător a

fost RA EDPP Constanța, iar nu primăria, astfel că sub acest aspect nu are

Consiliul local Constanța calitate procesual pasivă, în orice caz fiind

Municipiul Constanța, prin primar, cel care are calitatea de a sta în justiție.

Recurentul C.I.a

solicitat casarea deciziei pronunțate pentru motivele prevăzute de art. 304

pct.8,9 și 11 din C.proc.civ. S-a invocat în esență că instanța a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, în sensul că actul prin care imobilul a

trecut în proprietatea statului (Decretul nr.418/1961) nu a fost un decret de

expropriere, cum greșit s-a considerat, ci de naționalizare, dat în completarea

Decretului nr.92/1950, astfel cum rezultă din expunerea de motive. Pe de altă

parte, chiar dacă ar fi considerat un act normativ de expropriere, retrocedarea

nu se putea face atâta timp cât instanța însăși a stabilit că scopul utilității

publice fusese atins, în discuție rămânând numai despăgubirile cuvenite

fostului proprietar, care se pot acorda. Sub același aspect, se critică decizia

pentru aplicarea greșită a art.6 din Legea nr.213/1998. Astfel, decretul în

discuție nu încălca Constituția din anul 1952 care ocrotea proprietatea asupra

casei de locuit, nu și a altor imobile, nelocuite de proprietar. Cu privire la

cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, recurentul

consideră că ea a fost soluționată greșit, cu ignorarea probelor din dosar,

care nu relevă nici un act sau fapt dolosiv din partea sa și a soției la data

încheierii contractului - octombrie 1996. Astfel, niciodată nu au primit

notificarea pe care reclamanta a afirmat că le-a trimis-o, procesul verbal de

comunicare fiind lovit de nulitate pentru încălcarea art.100 C.proc.civ. Iar de

existența litigiului au aflat la circa 5 luni după încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, moment de când au introdus cerere de intervenție accesorie

în sprijinul pârâților. Un alt motiv de recurs vizează neacordarea integrală a

contravalorii lucrărilor de îmbunătățiri și reparații, stabilite necontestat

prin expertiză la 318.066.212 lei, precum și refuzul instanței de apel care

nemotivat a respins cererea de actualizare a acestora în raport cu indicele de

inflație. De asemeni, este criticată neacordarea integrală a cheltuielilor de

judecată efectuate.

Prin recursul

declarat, pârâta RA ADPP Constanța , invocând dispozițiile art.304 pct.9-11

C.proc.civ.. a solicitat casarea deciziei invocând mai întâi lipsa calității

sale procesual pasive în acțiunea în revendicare, întrucât nu are calitatea de

posesor al bunului. Pe fondul cauzei, a invocat validitatea titlului statului,

cu referire la art.645 din C.civ.care enumeră legea printre modurile de

dobândire a proprietății. Or, Decretul nr.418/1961 reprezenta un titlu în

înțelesul acestui text cât și al Legii nr.112/1995, explicitată prin Normele de

aplicare în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Pe de

altă parte, fiind vorba de un decret de expropriere, cererea are ca finalitate

transferul dreptului de proprietate, prin retrocedare, ceea ce nu este

admisibil atâta timp cât reclamanta, necontestat este cetățean străin, iar

imobilul este alcătuit din teren și construcție. In fine, se consideră că nu se

justifică constatarea nulității contractelor, atâta timp cât anterior

încheierii acestora nici una din părți nu a avut cunoștiință despre pretențiile

reclamantei de restituire în natură.

Recurentul R.I. a

criticat decizia pentru săvârșirea mai multor greșeli: neobservarea că dreptul

de proprietate al autorilor reclamantei se stinsese prin împlinirea condiției

rezolutorii (neplata împrumutului garantat cu ipotecă); constatarea nulității

contractului prin care el și soția au cumpărat apartamentul ocupat anterior în

calitate de chiriași, deși fie textele invocate în motivarea soluției nu aveau

nici o legătură cu soluția (cu referire la Legea nr.112/1995), fie erau în

contradicție cu probele dosarului (invocarea cauzei imorale); diminuarea

nejustificată a sumelor acordate cu titlu de cheltuieli pentru lucrări de

îmbunătățiri și reparații, ce rezultau necontestat din expertiză, înscrisuri și

declarațiile martorilor; neacordarea dreptului de retenție asupra

apartamentului, deși s-a recunoscut că are un drept de creanță.

Reclamanta R.M.R.E. a

declarat recurs cu privire la obligarea sa la plata către intervenienți a

anumitor sume de bani. Se susține astfel că instanța a încălcat dispozițiile

art.8 din Decretul nr.167/1958 cu privire la prescrierea pretențiilor acestora,

că au fost greșit aplicate dispozițiile OUG nr.40/1999, act normativ ulterior

încetării raporturilor de locațiune ale intervenienților. Pe fondul

pretențiilor, se susține că instanța nu a motivat soluția după care a calificat

lucrările efectuate de intervenienți ca producătoare ale unui spor de valoare

și în plus, Legea nr.10/2001 oferă o altă soluție pentru asemenea pretenții,

urmând ca desocotirea să se facă între chiriași și stat. Mai mult, în ceea ce-l

privește pe intervenientul C.I., lucrările pretinse de acesta și acordate sunt

în realitate cheltuieli voluptuarii, nenecesare. La fel, lucrările realizate de

intervenientul R.I. nu erau necesare, din procesul verbal anterior preluării de

către stat în anul 1961 rezultând că imobilul avea  instalații electrice,

instalații de încălzire și parchet.

Prin întâmpinare,

C.I.a solicitat respingerea recursului reclamantei.

Ministerul Finanțelor

publice a invocat lipsa calității sale procesual pasive. C.I.și R.I. au mai

completat taxa de timbru (f.95-96) cu 5.726.000 lei, respectiv cu 9.116.024

lei.

Recurenții C.I.și R.I.

au depus petiții prin care au solicitat suspendarea judecării recursurilor și

înaintarea către Curtea Constituțională a excepției pe care au ridicat-o,

vizând neconstituționalitatea art.15 lit.r din Legea nr.146/1997 și a art.51 alin.1

si 2 din Legea nr.10/2001. Curtea, prin încheierea din 30 mai 2003 a respins

cererea de suspendare, cu motivarea că nu sunt întrunite cerințele art.23

alin.1 din Legea nr.47/1992, în sensul că soluționarea recursurilor nu depinde

de textele a căror neconstituționalitate s-a cerut a fi constatată.

La 6 ianuarie 2003

aceeași recurenți au formulat contestație împotriva măsurii luate la această

instanță prin încheierea din 25 octombrie 2002, când s-a stabilit obligația

părților de a timbra atât recursurile, cât și pretențiile formulate și

soluționate de instanțele anterioare, cu ignorarea dispozițiilor privind

timbrarea cererilor.

Curtea a respins ca

tardiv formulate aceste contestații, afirmația recurenților potrivit cu care

încheierea ar fi trebuit să li se comunice neputând fi primită, în condițiile

în care la termenul din 25 octombrie 2002 au fost prezenți personal și asistați

de avocați. Cercetând actele dosarului, se constată că intervenienții au

satisfăcut taxele de timbru datorate pentru pretențiile formulate în toate

fazele procesuale, astfel încât contestațiile erau lipsite de interes. Astfel,

C.I.a plătit în total 15.306.000 lei, iar R.I. a achitat taxe de timbru în sumă

totală de 16.331.000 lei.

Analizând recursurile

formulate, Curtea constată că recursurile sunt fondate, în sensul celor ce se

vor expune în cele ce urmează.

Mai întâi, cu privire

la cadrul procesual al litigiului: astfel cum a rezultat din expunerea rezumată

a lucrărilor dosarului, prin acțiunea în revendicare formulată, reclamanta,

care se pretinde proprietara imobilului, a solicitat în contradictoriu cu

statul, prin reprezentanții săi, restituirea acestuia. In acest context, corect

au figurat ca pârâți Ministerul Finanțelor, Consiliul local Constanța (conform

art.12 din Legea nr.213/1998) și RA “C.U.”Constanța, devenită RA Administrarea

și Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, care ulterior au și

vândut chiriașilor imobilul, conform Legii nr.112/1995.

Apărarea formulată de

primarul Municipiului Constanța cu privire la lipsa calității procesual active

a reclamantei a fost tratată cu superficialitate de instanța de apel, instanță

devolutivă, care avea obligația, potrivit art. 129 alin.5 C.proc.civ., să

depună stăruință pentru prevenirea oricărei greșeli în aflarea adevărului în

cauză.

Astfel, pe de o parte,

există dubii cu privire la identitatea dintre tatăl reclamantei (A.R.) și

persoana căreia în anul 1961 i s-a trecut bunul în proprietatea statului

(A.R.II), cu atât mai mult cu cât s-a susținut că un alt imobil, naționalizat

pe numele aceluiași proprietar, este revendicat de alte persoane decât

reclamanta. Dovezile administrate pentru combaterea acestei apărări nu au fost

concludente și se impune suplimentarea probatoriului, care incumbă, potrivit

art. 1169 C.civ, reclamantului din acțiunea în revendicare. Se impune de aceea

casarea deciziei recurate, în cauză nefiind pe deplin situația de fapt care să

permită acestei Curți să soluționeze pe fond cauza, în sensul art.314

C.proc.civ.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de trimitere va analiza, în același context și veridicitatea

certificatului de calitate de moștenitor prin care s-a constatat că reclamanta

a respectat termenul de acceptare a succesiunii părinților săi, decedați fără

nici un bun (cum rezultă din declarațiile martorilor din fața notarului),

solicitând, dacă apreciază necesar, dosarul notarial.

Cu privire la cererea

completatoare a reclamantei (intitulată cerere reconvențională), prin care a

solicitat constatarea nulității celor două contracte de vânzare-cumpărare, se

constată că deși au fost chemate în judecată și coproprietarele celor două

apartamente – C.M. și R.P. - ele nu au fost citate iar hotărârea judecătorească

nu a fost pronunțată în contradictoriu cu aceste persoane, părți în contractele

de vânzare-cumpărare. Se impune de aceea remedierea acestei deficiențe

procedurale săvârșite cu ocazia judecării apelurilor. Cu prilejul rejudecării,

instanța va avea în vedere și împrejurarea că pretențiile reclamatei (cererea

de constatare a nulității contractelor și apelul vizând contestarea

depăgubirilor pretinse de intervenienți) nu au fost legal timbrate, urmând a se

dispune obligarea acesteia la satisfacerea acestei cerințe.

Intrucât aspectele

învederate, vizând calitatea procesuală în acțiunea în revendicare prevalează

asupra celorlalte pretenții, toate recursurile vor fi admise, impunându-se

casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare, instanța de trimitere urmând a

analiza celelalte critici formulate de recurenți, ca apărări de fond în fața

Curții de Apel, ca instanță de control devolutivă.

Pentru considerentele

expuse, în baza art.312 și 315 C.proc.civ., decizia recurată va fi casată cu

trimitere la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

R.M.R.E., R.A.D.P.P. Constanța, Consiliul Local Constanța și C.I.și R.I.

împotriva deciziei nr.29 din 23 ianuarie 2001 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Casează

decizia și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 19 iunie 2003.