ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2495/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Buzău, secția comercială, prin sentința nr. 130 din 26 februarie 2001, a admis acțiunea reclamantului D.I. și a obligat pârâta SC U.A. SA Timișoara la 200.000.000 lei despăgubiri și la 14.185.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamant. De asemenea, a obligat, în solidar, pârâții P.I.A. și SC C.J. SRL Târgu-Frumos, la plata sumei de 41.401.795 lei, cu titlu despăgubiri și la 2.165.072 lei – cheltuieli de judecată. Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial, prin decizia nr. 32 din 30 mai 2002, a admis apelul pârâtei SC U.A. SA Timișoara, împotriva sentinței instanței de fond și, în consecință.

A schimbat în parte sentința, în sensul că obligă, în solidar, pe pârâții P.I.A. și SC C.J. SRL să plătească reclamantului suma de 241.401.795 lei, reprezentând despăgubiri și 16.350.000 lei cu titlu cheltuieli de judecată, la fond și 8.826.500 lei cheltuieli de judecată în apel. Totodată, a respins acțiunea reclamantului față de pârâta SC U.A. SA Timișoara. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Potrivit sentinței penale nr. 81 din 23 ianuarie 2002 a Judecătoriei Focșani, la data de 8 august 2000, pârâtul P.I.A., conducând un autovehicul, proprietatea pârâtei, SC C.J. SRL, a produs un accident rutier, avariind autoturismul, proprietatea reclamantului.

La data de 9 august 2000, pârâtul a contactat agentul de asigurări Gh.I., care i-a eliberat un tichet de asigurare obligatorie pentru răspundere civilă auto, cu o dată anterioară producerii accidentului, respectiv, data de 4 august 2000, dată la care s-a menționat nereal și încasarea primei de asigurare. Prin urmare, la data producerii accidentului rutier, contractul de asigurare nu era încheiat și, deci, neproducând efecte, nu subzistă răspunderea societății de asigurare, astfel că, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., răspunde, în solidar, pârâtul P.I.A., autorul accidentului și pârâta SC C.J. SRL, în calitate de comitent. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată următoarele: Instanța de apel a reținut corect situația de fapt, însă a aplicat greșit prevederile legale în materie. Astfel, față de împrejurarea că, în speță, raportul dedus judecății izvorăște dintr-un contract de asigurare, prin efectul legii, răspunderea civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule este guvernată de Legea nr. 136/1995, privind asigurările și reasigurările, Legea nr. 32/2000, privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor și H.G. nr. 1054/1999, privind unele măsuri în legătură cu asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule.

În acest sens, invocă art. 37 din Legea nr. 32/2000, potrivit căruia se instituie principiul răspunderii pentru orice faptă sau omisiune a asigurătorului ori a agentului său, constând în încălcarea oricărei prevederi a prezentei legi, a legii contractului de asigurare, a condițiilor sau primelor de asigurare, precum și a altor elemente privind încheierea contractului de asigurare. De asemenea, art. 46 din Legea nr. 32/2000, care statuează acest principiu prin prevederea că, la data intrării în vigoare a legii, se abrogă orice alte dispoziții contrare. Cum, la data formulării acțiunii, față de pârâta SC U.A. S.A., ne aflăm în fața unui contract de asigurare, recunoscut de pârâtă ca fiind valabil și nu poate fi reținută nici o culpă în sarcina reclamantei, pârâta este răspunzătoare.

Recursul este nefondat. La data de 8 august 2000, când pârâtul P.I.A. a produs accidentul nu era încheiat contractul de asigurare și, ca atare, nu poate subzista răspunderea pârâtei S.C. U.A. SA Timișoara. În speță, nu se aplică prevederile art. 37 din Legea nr. 32/2000, deoarece faptele sau omisiunile asigurătorului ori agentului său, cu ocazia încheierii contractului de asigurare la care se referă textul, s-au comis după producerea accidentului, când pârâtul P.I.A. a făcut demersuri pentru obținerea tichetului de răspundere civilă auto. Sub acest aspect este irelevantă și prevederea art. 46 din Legea nr. 32/2000, care, la data intrării în vigoare a legii, abrogă orice alte dispoziții contrare.

În lipsa unui contract de asigurare, la data producerii evenimentului rutier, este irelevantă împrejurarea că, la data formulării pretențiilor față de pârâta SC U.A. SA, ar fi existat un contract de asigurare civilă pentru pagube produse prin accident auto sau susținerea reclamantei că nu poate fi reținută în sarcina sa nici un fel de culpă. De reținut că, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 1054 din 28 decembrie 1999, în vigoare la data producerii evenimentului rutier, nu este angajată răspunderea asigurătorului în cazul documentelor de asigurare sau de încasare falsificate. Or, așa cum reiese din sentința penală nr. 81 din 23 ianuarie 2002 a Judecătoriei Pașcani, tichetul de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto nr. 1317832 din 4 august 2000 a fost falsificat.

Astfel, pârâtul P.I.A. a determinat, la data de 9 august 2000, pe Gh.I., agent de asigurare la S.C. U.A. SA, să elibereze tichetul de asigurare cu data de 4 august 2000, în vederea asigurării plății sumei asigurate și care a fost prezentat societății de asigurare de către reclamant. Față de cele arătate, Curtea reține că decizia instanței de apel este temeinică și legală și, nefiind îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva deciziei nr. 32 din 30 mai 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 7 mai 2003.