ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1810/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 14 din 17 aprilie

2002, Colegiul jurisdicțional Arad a admis contestația formulată de

contestatorul A.S. și a anulat deciziile de imputare nr. 117 din 26 septembrie

2001, pentru suma de 5.101.218 lei, nr. 139 din 26 septembrie 2001, pentru suma

de 761.591 lei, nr. 150 din 26 septembrie 2001, pentru suma de 1.254.805 lei și

nr. 146 din 26 septembrie 2001, pentru suma de 1.076.431 lei emisă de sucursala

de Îmbunătățiri Funciare Arad și a obligat sucursala intimată la plata de

cheltuieli de judecată în sumă de 4.000.000 lei, către contestator.

Hotărând astfel, Colegiul

jurisdicțional a reținut că, deși contestatorul avea atribuții cu privire la

efectuarea unor comenzi de materiale, nu a fost dovedită săvârșirea de către

acesta a unor fapte ilicite aflate în raport de cauzalitate cu prejudiciile

imputate și reprezentând manoperă plătită fictiv, ca urmare a întocmirii unui

deviz fictiv, plata facturii fictive emise de SC N. SRL, T.V.A. aferentă,

dedusă în baza acestei facturi și diferența de preț pentru aprovizionarea unor

materiale de la SC S. SRL Bacău.

Recursul jurisdicțional declarat

împotriva acestei sentințe de S.N. Î.F. SA, sucursala Arad, a fost respins prin

decizia nr. 417 din 17 septembrie 2002, pronunțată de secția jurisdicțională a

Curții de Conturi.

Împotriva deciziei nr. 417 din 17

septembrie 2002 și în temeiul art. 82 din Legea nr. 94/1992, republicată, a

declarat recurs S.N. Î.F. SA, sucursala Arad, solicitând casarea hotărârii ca

nelegală și netemeinică.

În primul motiv de recurs s-a

susținut că trebuia citată în cauză S.N. Î.F. SA, pentru că Biroul de Audit

Intern al societății a precizat în procesul-verbal nr. 2487 din 31 iulie 2001,

persoanele vinovate de producerea pagubei și deciziile de imputare pentru

recuperarea prejudiciului au fost întocmite în baza acestui act de control.

Totodată, recurenta a arătat că, pentru angajații sucursalei, competența

emiterii deciziilor de imputare revenea directorului sucursalei conform art. 24

alin. (5) din O.U.G. nr. 23/2000, iar pentru directorii sucursalei această

competență revenea directorului general al societății naționale.

Prin cel de-al doilea motiv de

casare, s-a susținut că și în cazul contestatorului trebuia efectuată

cercetarea penală, întrucât acesta nu și-a respectat sarcinile și atribuțiile de

serviciu prevăzute în fișa postului, iar din nota explicativă dată rezultă

încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor sale.

Recursul este nefondat și urmează să

fie respins pentru următoarele considerente:

În decizia atacată s-a reținut

corect că societatea recurentă, ca unitate cu personalitate juridică, a fost

legal citată pentru termenul la care a fost judecată cauza în primă instanță și

a avut posibilitatea să formuleze apărări.

Celelalte susțineri formulate în

primul motiv de casare, cu privire la competența emiterii deciziilor de

imputare pentru personalul unității, sunt lipsite de relevanță, deoarece la

instanțele Curții de Conturi nu s-a invocat necompetența autorului celor patru

decizii de imputare contestate și aceasta nu a constituit temeiul anulării

actelor de imputație.

Cel de-al doilea motiv de casare

este, de asemenea, nefondat, constatându-se că plângerile penale adresate de

recurentă Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad și Inspectoratului Județean

de Poliție Arad nu se referă și la intimatul contestator.

Susținerile recurentei privind

vinovăția intimatului în producerea prejudiciului pentru care s-au emis

deciziile de imputare, vor fi respinse, constatându-se că nu au fost formulate

și în recursul jurisdicțional și că sunt infirmate de probele administrate în

cauză. Astfel, instanțele Curții de Conturi au apreciat judicios că nu a fost

dovedită vinovăția intimatului, pentru că acesta nu a făcut parte din comisia

de recepție care a întocmit procesul-verbal de recepție din 29 decembrie 2000 și

nu a participat la producerea pagubei constatate de organele de control intern.

În temeiul art. 306 alin. (2) C.

proc. civ., recurenta și-a completat motivele de casare, invocând necompetența

materială a instanțelor Curții de Conturi, fără, însă, a motiva în fapt și în

drept această excepție de ordine publică.

Examinând și acest motiv de recurs,

conform art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că este nefondat,

în raport de dispozițiile art. 41 din Legea nr. 94/1992, republicată, care

prevăd expres competența colegiului jurisdicțional de a judeca în primă

instanță, contestațiile introduse împotriva actelor de imputație de către

administratorii, gestionarii, contabilii, precum și de către ceilalți salariați

care au participat, împreună cu aceștia, la producerea pagubelor persoanelor

juridice prevăzute la art. 18 din aceeași lege.

Funcția îndeplinită de intimat face

parte din categoria celor enumerate în textul de lege sus-menționat, iar

recurenta este persoană juridică supusă controlului exercitat de Curtea de

Conturi, astfel încât fără temei a fost invocată excepția de necompetență

materială.

Pentru considerentele expuse și

constatând că nu există motive de casare a deciziei atacate, Curtea va respinge

ca nefondat prezentul recurs.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat obligarea recurentei

la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000.000 lei, cerere care nu

poate fi examinată pentru că, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., nu s-au depus înscrisuri doveditoare ale cheltuielilor pretinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.N.

Î.F. SA, sucursala Arad, împotriva deciziei nr. 417 din 17 septembrie 2002 a

Curții de Conturi, secția jurisdicțională, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 mai 2003.