ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4043/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința recurată, sentința civilă nr. 75, pronunțată la data de 13 iunie 2002, Curtea de Apel București, secția comercială și de contencios administrativ, judecând după casare, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC D.C. SRL Șotânga, județul Dâmbovița, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița și Garda Financiară, secția Dâmbovița și a anulat în parte procesul-verbal nr. 5806/II din 25 noiembrie 1998, dispoziția nr. 32 din 27 aprilie 1999 și decizia nr. 2702 din 30 noiembrie 1999, acte administrative emise de autoritățile administrative pârâte, reclamanta fiind exonerată de la plata sumei de 104.051.081 lei reprezentând impozit pe venit și majorări de întârziere aferente.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin procesul-verbal nr. 5806/II din 25 noiembrie 1998, încheiat de comisari din cadrul secției Dâmbovița a Gărzii Financiare, s-a stabilit că reclamanta SC D.C. SRL Șotânga datorează bugetului de stat suma de 108.148.813 reprezentând impozit pe venit, la care au calculat majorări de întârziere, în sumă de 180.694.161 lei, pentru perioada verificată: 1 ianuarie 1996 – 31 decembrie 1998, reținând că a achiziționat de la persoane fizice, fără a reține și vira la bugetul de stat impozitul de 15% pentru sumele plătite persoanelor respective.

În exercitarea căilor administrative prevăzute de Legea nr. 105/1997, comisarul-șef al secției Dâmbovița a Gărzii Financiare, a emis hotărârea nr. 24 din 17 decembrie 1998, șeful Direcției Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița a emis dispoziția nr. 32 din 27 aprilie 1999, iar Direcția de specialitate a Ministerului Finanțelor Publice a emis decizia nr. 2702 din 30 noiembrie 1999, actul de control fiind menținut pentru suma de 104.051.081 lei, din care suma de 72.064.513 lei, impozit pe venit și 31.996.568 lei, majorări de întârziere. Curtea de apel, prin sentința civilă nr. 27 din 4 februarie 2000, a admis acțiunea formulată de societatea comercială reclamantă, a anulat actele administrative atacate și a exonerat-o de la plata sumei de 104.051.081 lei, reținând, în esență, că potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) din O.G.

nr. 85/1997, sunt exceptate de la impozitare veniturile realizate din creșterea animalelor. Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 62 din 10 ianuarie 2001, a admis recursul formulat de autoritățile administrative pârâte și a casat hotărârea pronunțată, trimițând dosarul pentru rejudecare, în sensul suplimentării probatoriului, în scopul verificării dacă pieile de animale proveneau din producția proprie a persoanelor fizice, de la care au fost achiziționate și dacă impozitul de 15% va putea fi recuperat de la acele persoane. Admițând acțiunea, instanța de rejudecare a motivat că din expertiza efectuată în cauză a rezultat că pieile de animale achiziționate proveneau de la persoane fizice, care nu puteau fi decât crescători de animale, veniturile astfel obținute fiind exceptate de la impozitare, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. m) din O.U.G.

nr. 85/1997. Împotriva acestei soluții a formulat recurs Garda Financiară, secția Dâmbovița, susținând, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, bazată pe o expertiză, ale cărei concluzii sunt deducții personale ale expertului, lipsite de fundament probatoriu. Recursul este întemeiat. Analiza considerentelor sentinței recurate duc la concluzia că instanța de fond și-a fundamentat soluția pe concluziile expertului tehnic, potrivit căruia produsele livrate de societatea comercială reclamantă provin din gospodăriile proprii ale persoanelor fizice de la care au fost achiziționate, care sunt exceptate de la plata impozitului pe venit potrivit O.U.G. nr. 85/1997.

Dar, această concluzie a expertului este motivată în conținutul expertizei astfel: „De asemenea, expertiza stabilește că însuși organul de control în actul constatator, recunoaște că reclamanta a achiziționat pieile de la persoane fizice, care nu pot fi decât crescători de animale”, ceea ce constituie un neadevăr și, totodată, o deducție fără premise probatorii. Astfel, în actul de constatare, organul de control se referă la constatarea că achizițiile de piei de animale s-au făcut de la diverși furnizori, neînregistrați în evidența contabilă a SC D.C. SRL Șotânga. Deci, dacă în evidențele contabile ale societății comerciale nu există înregistrări cu privire la persoanele de la care au fost achiziționate, afirmația expertului este lipsită de temei probatoriu.

În ceea ce privește concluzia expertului tehnic, că pieile de animale proveneau de la persoane fizice crescătoare de animale, aceasta reprezintă o deducție în care premisa nu este susținută din punct de vedere al probelor. Este adevărat că potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. m) din O.U.G. nr. 85/1997 privind impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice, în vigoare la data respectivă, nu se supun impozitului reglementat prin această ordonanță de urgență, veniturile realizate din vânzarea produselor agricole în stare naturală, obținute din producție proprie, din creșterea animalelor și a păsărilor, între altele. Dar această prevedere legală nu este aplicabilă în cauză, concluzia instanței de fond fiind lipsită de temei probatoriu, iar expertiza tehnică trebuia înlăturată, pentru considerentele arătate mai sus.

În cauză, așa cum au reținut organele de control și cele care au soluționat căile administrativ-jurisdicționale, sunt aplicabile prevederile art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 85/1997, potrivit cărora se impozitează cu 15% veniturile obținute în cazul celor care livrează sau vând bunuri în regim de consignație, cu excepția bunurilor din inventarul propriu al persoanelor depunătoare. Astfel fiind, pentru considerentele de mai sus, constatând că motivele de recurs sunt întemeiate, urmează ca acesta să fie admis, sentința atacată să fie casată, iar pe fond, acțiunea să fie respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Garda Financiară, secția Dâmbovița, împotriva sentinței nr. 75 din 13 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și în fond, respinge acțiunea formulată de SC D.C. SRL, cu sediul în comuna Șotânga, județul Dâmbovița. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2003.