ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4043/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința recurată, sentința

civilă nr. 75, pronunțată la data de 13 iunie 2002, Curtea de Apel București,

secția comercială și de contencios administrativ, judecând după casare, a admis

acțiunea formulată de reclamanta SC D.C. SRL Șotânga, județul Dâmbovița, în

contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor

Publice Dâmbovița și Garda Financiară, secția Dâmbovița și a anulat în parte

procesul-verbal nr. 5806/II din 25 noiembrie 1998, dispoziția nr. 32 din 27

aprilie 1999 și decizia nr. 2702 din 30 noiembrie 1999, acte administrative

emise de autoritățile administrative pârâte, reclamanta fiind exonerată de la

plata sumei de 104.051.081 lei reprezentând impozit pe venit și majorări de

întârziere aferente.

Pentru a pronunța această soluție,

curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin procesul-verbal nr. 5806/II din

25 noiembrie 1998, încheiat de comisari din cadrul secției Dâmbovița a Gărzii

Financiare, s-a stabilit că reclamanta SC D.C. SRL Șotânga datorează bugetului

de stat suma de 108.148.813 reprezentând impozit pe venit, la care au calculat

majorări de întârziere, în sumă de 180.694.161 lei, pentru perioada verificată:

1 ianuarie 1996 – 31 decembrie 1998, reținând că a achiziționat de la persoane

fizice, fără a reține și vira la bugetul de stat impozitul de 15% pentru sumele

plătite persoanelor respective.

În exercitarea căilor administrative

prevăzute de Legea nr. 105/1997, comisarul-șef al secției Dâmbovița a Gărzii

Financiare, a emis hotărârea nr. 24 din 17 decembrie 1998, șeful Direcției

Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița a emis dispoziția nr. 32 din 27 aprilie

1999, iar Direcția de specialitate a Ministerului Finanțelor Publice a emis

decizia nr. 2702 din 30 noiembrie 1999, actul de control fiind menținut pentru

suma de 104.051.081 lei, din care suma de 72.064.513 lei, impozit pe venit și

31.996.568 lei, majorări de întârziere.

Curtea de apel, prin sentința civilă

nr. 27 din 4 februarie 2000, a admis acțiunea formulată de societatea

comercială reclamantă, a anulat actele administrative atacate și a exonerat-o

de la plata sumei de 104.051.081 lei, reținând, în esență, că potrivit

prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 85/1997, sunt exceptate de

la impozitare veniturile realizate din creșterea animalelor.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 62 din 10 ianuarie 2001, a admis

recursul formulat de autoritățile administrative pârâte și a casat hotărârea

pronunțată, trimițând dosarul pentru rejudecare, în sensul suplimentării

probatoriului, în scopul verificării dacă pieile de animale proveneau din

producția proprie a persoanelor fizice, de la care au fost achiziționate și

dacă impozitul de 15% va putea fi recuperat de la acele persoane.

Admițând acțiunea, instanța de

rejudecare a motivat că din expertiza efectuată în cauză a rezultat că pieile

de animale achiziționate proveneau de la persoane fizice, care nu puteau fi

decât crescători de animale, veniturile astfel obținute fiind exceptate de la

impozitare, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. m) din O.U.G. nr. 85/1997.

Împotriva acestei soluții a formulat

recurs Garda Financiară, secția Dâmbovița, susținând, în esență, că instanța de

fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, bazată pe o expertiză, ale

cărei concluzii sunt deducții personale ale expertului, lipsite de fundament

probatoriu.

Recursul este întemeiat.

Analiza considerentelor sentinței

recurate duc la concluzia că instanța de fond și-a fundamentat soluția pe

concluziile expertului tehnic, potrivit căruia produsele livrate de societatea

comercială reclamantă provin din gospodăriile proprii ale persoanelor fizice de

la care au fost achiziționate, care sunt exceptate de la plata impozitului pe

venit potrivit O.U.G. nr. 85/1997.

Dar, această concluzie a expertului

este motivată în conținutul expertizei astfel: „De asemenea, expertiza

stabilește că însuși organul de control în actul constatator, recunoaște că

reclamanta a achiziționat pieile de la persoane fizice, care nu pot fi decât

crescători de animale”, ceea ce constituie un neadevăr și, totodată, o deducție

fără premise probatorii.

Astfel, în actul de constatare,

organul de control se referă la constatarea că achizițiile de piei de animale

s-au făcut de la diverși furnizori, neînregistrați în evidența contabilă a SC

D.C. SRL Șotânga.

Deci, dacă în evidențele contabile

ale societății comerciale nu există înregistrări cu privire la persoanele de la

care au fost achiziționate, afirmația expertului este lipsită de temei

probatoriu.

În ceea ce privește concluzia

expertului tehnic, că pieile de animale proveneau de la persoane fizice

crescătoare de animale, aceasta reprezintă o deducție în care premisa nu este

susținută din punct de vedere al probelor.

Este adevărat că potrivit

prevederilor art. 3 alin. (1) lit. m) din O.U.G. nr. 85/1997 privind impunerea

veniturilor realizate de persoanele fizice, în vigoare la data respectivă, nu

se supun impozitului reglementat prin această ordonanță de urgență, veniturile

realizate din vânzarea produselor agricole în stare naturală, obținute din

producție proprie, din creșterea animalelor și a păsărilor, între altele.

Dar această prevedere legală nu este

aplicabilă în cauză, concluzia instanței de fond fiind lipsită de temei

probatoriu, iar expertiza tehnică trebuia înlăturată, pentru considerentele

arătate mai sus.

În cauză, așa cum au reținut

organele de control și cele care au soluționat căile

administrativ-jurisdicționale, sunt aplicabile prevederile art. 26 alin. (2)

din O.U.G. nr. 85/1997, potrivit cărora se impozitează cu 15% veniturile

obținute în cazul celor care livrează sau vând bunuri în regim de consignație,

cu excepția bunurilor din inventarul propriu al persoanelor depunătoare.

Astfel fiind, pentru considerentele de mai sus, constatând

că motivele de recurs sunt întemeiate, urmează ca acesta să fie admis, sentința

atacată să fie casată, iar pe fond, acțiunea să fie respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Garda

Financiară, secția Dâmbovița, împotriva sentinței nr. 75 din 13 iunie 2002 a

Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și în fond,

respinge acțiunea formulată de SC D.C. SRL, cu sediul în comuna Șotânga,

județul Dâmbovița.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 noiembrie 2003.