ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3356/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 10 ianuarie 2001, SC S. SRL Târgoviște a formulat contestație la executare silită și cerere de suspendare a executării măsurilor de înființare a popririi asupra disponibilităților din conturile bancare dispuse prin adresa nr. 114 din 5 ianuarie 2001 a Administrației Financiare Târgoviște și a titlului executoriu reprezentat de procesul verbal de control nr. 1170 din 5 decembrie 2000, în temeiul căruia s-a instituit măsura popririi pentru suma de 178.520.185 lei reprezentând T.V.A. și impozit pe profit calculate suplimentar, precum și majorările de întârziere aferente acestora, calculate de organul de control pentru perioada ianuarie 2000 – septembrie 2000. Judecătoria Târgoviște, prin încheierea din 11 ianuarie 2001, a suspendat, în temeiul art. 78 alin. (1) din O.G.

nr. 11/1996, actele de executare a creanțelor bugetare, iar prin sentința civilă nr. 1933 din 9 aprilie 2001, a respins capătul de cerere privind contestația la executare și a disjuns cauza cu privire la cererea vizând contestația împotriva procesului verbal de control nr. 1170 din 5 decembrie 2000 și, în baza art. 158 C. proc. civ., a declinat competența soluționării acesteia în favoarea Curții de Apel Ploiești căreia i-a trimis dosarul ce a fost înregistrat la Curtea de Apel cu nr. 3483/2001.

Separat de această cerere, reclamanta a formulat și acțiune, înregistrată la 15 martie 2001 (dosar nr. 2279/2001) prin care a solicitat anularea procesului-verbal de control nr. 1170 din 5 decembrie 2000 încheiat de Direcția Controlului Financiar Fiscal Dâmbovița și a măsurilor stabilite prin actul de control, anularea deciziei nr. 5 din 26 februarie 2001 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița, privind soluționarea contestației formulată împotriva hotărârii nr. 23-2023 din 21 decembrie 2000 emisă de Direcția Controlului Financiar Fiscal (care menține măsurile dispuse prin procesul verbal de control), precum și suspendarea executării, în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990, a actului de control și a deciziei nr. 5/2001.

Totodată, reclamanta a solicitat și suspendarea executării procesului-verbal de control atacat, a hotărârii nr. 23-2023/2000 a Direcției de Control Financiar Fiscal Dâmbovița și a deciziei nr. 5 din 26 februarie 2001 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița, în baza dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 29/1990 și a art. 401 C. proc. civ. În motivarea ultimei acțiuni reclamanta a arătat că, deși la data controlului avea de rambursat de la bugetul de stat T.V.A. în sumă de 1.795.747.754 lei, totuși, organul de control i-a calculat T.V.A. suplimentar (suma de 11.389.354 lei aferentă unor facturi neînregistrate și 774.934 lei taxă reprezentând depășirea plafonului pentru cheltuielile de protocol) și majorări de întârziere aferente acestuia în sumă de 9.359.004 lei.

Aceasta în condițiile în care societatea nu s-a îndreptat împotriva organului de control pentru nerambursarea T.V.A., încasat cu anticipație de stat și nici nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 1143 și 1144 C. civ., precum și cele ale art. 22 lit. a) din O.G. nr. 17/2000 privind compensarea legală și cele ale art. 30 din O.U.G. nr. 17/2000 referitoare la executarea compensației din oficiu.

Cu privire la impozitul pe profit în sumă de 123.819.175 lei și majorările aferente în sumă de 33.099.637 lei, reclamanta a considerat că atât constatările organului de control, cât și argumentele din decizia nr. 5/2001 nu sunt fundamentate, reparațiile aferente la imobilele cumpărate pentru producție având caracter de reparații curente fără de care nu putea să intre în circuitul de producție a unor băuturi alcoolice, în condițiile de autorizare necesare acesteia, iar nu de lucrări de modernizare a clădirilor cum greșit au reținut autoritățile fiscale și au făcut aplicațiunea art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 70/1994, afirmându-se nejustificat că lucrările respective nu se regăsesc în cheltuielile efectuate pentru realizarea producției, ci în active impozabile, conform Regulamentului aprobat prin H.G.

nr. 704/1993 de aplicare a Legii nr. 82/1991. Prin încheierea din 26 iunie 2001 Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial, a dispus, în baza art. 164 C. proc. civ., conexarea dosarului nr. 3483/2001 la dosarul nr. 2279/2001. Totodată, s-a luat act că nu se mai solicită suspendarea executării procesului verbal de control, urmând ca instanța să se pronunțe asupra legalității acestuia. Prin sentința nr. 199 din 7 septembrie 2001, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial, a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat în parte procesul-verbal atacat și decizia nr. 5 din 26 februarie 2001 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița, în sensul că a redus obligațiile de plată ale reclamantei către bugetul de stat la suma de 19.639.136 lei (12.164.288 lei T.V.A.

și 7.474.848 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit), reținând, în esență, că această sumă stabilită prin expertiza contabilă efectuată în cauză este corectă și are la bază verificarea actelor depuse la dosar în raport cu prevederile legale incidente în cauză. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Printr-un prim motiv de recurs se susține că, deși expertul a făcut precizarea că nu se poate pronunța cu privire la majorările de întârziere întrucât nu i-au fost puse la dispoziție actele necesare, totuși, instanța de fond, în mod greșit a exonerat-o pe reclamantă de plata acestora, fără a avea în vedere dispozițiile art. 30 din O.U.G.nr.

17/2000. Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la greșita apreciere a reparațiilor efectuate de reclamantă și a dispozițiilor legale aplicabile. Aceasta întrucât, în timp ce reclamanta și expertul susțin că s-au efectuat reparații curente, instanța de fond, deși reține că în raport de valoarea lucrărilor „de modernizare și reparații capitale” efectuate de reclamantă, aceasta nu datorează impozitul pe profit stabilit prin actul de control, totuși în final constată că aceasta datorează doar 7.474.848 lei majorări de întârziere. Recurenta-pârâtă a mai susținut că nu s-au făcut dovezi cu privire la existența clădirilor, nici referitor la starea acestora înainte de reparații în caz că au existat și nici cu privire la mijloacele fixe pretins reparate, care a fost valoarea acestora bazată pe documente contabile și „reparațiile curente” care au condus la starea actuală a imobilului.

Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să conțină motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Potrivit dispozițiilor art. 201 și urm. C. proc. civ. expertiza este doar una dintre probele ce se pot administra într-un proces și aceasta atunci „când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști”.

Prin urmare, sentința motivată exclusiv pe concluziile raportului de expertiză și completările acestuia nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 261 C. proc. civ. În cauză se constată că sentința atacată nu este motivată în sensul art. 261 C. proc. civ., aceasta bazându-se exclusiv pe concluziile expertului fără a se arăta motivele de drept care au format convingerea instanței exprimată prin hotărârea pronunțată în legătură cu obligațiile stabilite cu privire atât la T.V.A., cât și la impozitul pe profit, precum și la majorările aferente, fără a examina și a arăta motivele referitoare la natura reparațiilor efectuate și consecințele acesteia în raport cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Prin urmare, se va admite recursul declarat în cauză, se va casa sentința atacată și se va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Dâmbovița în baza dispozițiilor art. 312 și art. 725 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., precum și a celor ale O.U.G. nr. 13/2001, aprobată prin Legea nr. 506/2001, cu ocazia rejudecării urmând a fi avute în vedere toate apărările părților, precum și posibilitatea suplimentării probatoriilor, în baza art. 129 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Dâmbovița împotriva sentinței civile nr. 199 din 7 septembrie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și comercială. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Dâmbovița. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2003.