ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3356/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 10 ianuarie 2001, SC S.

SRL Târgoviște a formulat contestație la executare silită și cerere de

suspendare a executării măsurilor de înființare a popririi asupra

disponibilităților din conturile bancare dispuse prin adresa nr. 114 din 5

ianuarie 2001 a Administrației Financiare Târgoviște și a titlului executoriu

reprezentat de procesul verbal de control nr. 1170 din 5 decembrie 2000, în

temeiul căruia s-a instituit măsura popririi pentru suma de 178.520.185 lei

reprezentând T.V.A. și impozit pe profit calculate suplimentar, precum și

majorările de întârziere aferente acestora, calculate de organul de control

pentru perioada ianuarie 2000 – septembrie 2000.

Judecătoria Târgoviște, prin

încheierea din 11 ianuarie 2001, a suspendat, în temeiul art. 78 alin. (1) din

O.G. nr. 11/1996, actele de executare a creanțelor bugetare, iar prin sentința

civilă nr. 1933 din 9 aprilie 2001, a respins capătul de cerere privind

contestația la executare și a disjuns cauza cu privire la cererea vizând

contestația împotriva procesului verbal de control nr. 1170 din 5 decembrie

2000 și, în baza art. 158 C. proc. civ., a declinat competența soluționării

acesteia în favoarea Curții de Apel Ploiești căreia i-a trimis dosarul ce a

fost înregistrat la Curtea de Apel cu nr. 3483/2001.

Separat de această cerere,

reclamanta a formulat și acțiune, înregistrată la 15 martie 2001 (dosar nr.

2279/2001) prin care a solicitat anularea procesului-verbal de control nr. 1170

din 5 decembrie 2000 încheiat de Direcția Controlului Financiar Fiscal

Dâmbovița și a măsurilor stabilite prin actul de control, anularea deciziei nr.

5 din 26 februarie 2001 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița,

privind soluționarea contestației formulată împotriva hotărârii nr. 23-2023 din

21 decembrie 2000 emisă de Direcția Controlului Financiar Fiscal (care menține

măsurile dispuse prin procesul verbal de control), precum și suspendarea

executării, în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990, a actului de control și a

deciziei nr. 5/2001.

Totodată, reclamanta a solicitat și

suspendarea executării procesului-verbal de control atacat, a hotărârii nr.

23-2023/2000 a Direcției de Control Financiar Fiscal Dâmbovița și a deciziei

nr. 5 din 26 februarie 2001 a Direcției Generale a Finanțelor Publice

Dâmbovița, în baza dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 29/1990 și a art. 401 C.

proc. civ.

În motivarea ultimei acțiuni

reclamanta a arătat că, deși la data controlului avea de rambursat de la

bugetul de stat T.V.A. în sumă de 1.795.747.754 lei, totuși, organul de control

i-a calculat T.V.A. suplimentar (suma de 11.389.354 lei aferentă unor facturi

neînregistrate și 774.934 lei taxă reprezentând depășirea plafonului pentru

cheltuielile de protocol) și majorări de întârziere aferente acestuia în sumă

de 9.359.004 lei. Aceasta în condițiile în care societatea nu s-a îndreptat

împotriva organului de control pentru nerambursarea T.V.A., încasat cu

anticipație de stat și nici nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 1143 și

1144 C. civ., precum și cele ale art. 22 lit. a) din O.G. nr. 17/2000 privind

compensarea legală și cele ale art. 30 din O.U.G. nr. 17/2000 referitoare la

executarea compensației din oficiu.

Cu privire la impozitul pe profit în

sumă de 123.819.175 lei și majorările aferente în sumă de 33.099.637 lei,

reclamanta a considerat că atât constatările organului de control, cât și

argumentele din decizia nr. 5/2001 nu sunt fundamentate, reparațiile aferente

la imobilele cumpărate pentru producție având caracter de reparații curente

fără de care nu putea să intre în circuitul de producție a unor băuturi

alcoolice, în condițiile de autorizare necesare acesteia, iar nu de lucrări de

modernizare a clădirilor cum greșit au reținut autoritățile fiscale și au făcut

aplicațiunea art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 70/1994, afirmându-se nejustificat

că lucrările respective nu se regăsesc în cheltuielile efectuate pentru

realizarea producției, ci în active impozabile, conform Regulamentului aprobat

prin H.G. nr. 704/1993 de aplicare a Legii nr. 82/1991.

Prin încheierea din 26 iunie 2001

Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial, a

dispus, în baza art. 164 C. proc. civ., conexarea dosarului nr. 3483/2001 la

dosarul nr. 2279/2001. Totodată, s-a luat act că nu se mai solicită suspendarea

executării procesului verbal de control, urmând ca instanța să se pronunțe

asupra legalității acestuia.

Prin sentința nr. 199 din 7

septembrie 2001, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și

comercial, a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat în parte procesul-verbal

atacat și decizia nr. 5 din 26 februarie 2001 a Direcției Generale a Finanțelor

Publice Dâmbovița, în sensul că a redus obligațiile de plată ale reclamantei

către bugetul de stat la suma de 19.639.136 lei (12.164.288 lei T.V.A. și

7.474.848 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit), reținând,

în esență, că această sumă stabilită prin expertiza contabilă efectuată în

cauză este corectă și are la bază verificarea actelor depuse la dosar în raport

cu prevederile legale incidente în cauză.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Printr-un prim motiv de recurs se

susține că, deși expertul a făcut precizarea că nu se poate pronunța cu privire

la majorările de întârziere întrucât nu i-au fost puse la dispoziție actele

necesare, totuși, instanța de fond, în mod greșit a exonerat-o pe reclamantă de

plata acestora, fără a avea în vedere dispozițiile art. 30 din O.U.G.nr.

17/2000.

Cel de-al doilea motiv de recurs se

referă la greșita apreciere a reparațiilor efectuate de reclamantă și a

dispozițiilor legale aplicabile. Aceasta întrucât, în timp ce reclamanta și

expertul susțin că s-au efectuat reparații curente, instanța de fond, deși

reține că în raport de valoarea lucrărilor „de modernizare și reparații

capitale” efectuate de reclamantă, aceasta nu datorează impozitul pe profit

stabilit prin actul de control, totuși în final constată că aceasta datorează

doar 7.474.848 lei majorări de întârziere.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că

nu s-au făcut dovezi cu privire la existența clădirilor, nici referitor la

starea acestora înainte de reparații în caz că au existat și nici cu privire la

mijloacele fixe pretins reparate, care a fost valoarea acestora bazată pe

documente contabile și „reparațiile curente” care au condus la starea actuală a

imobilului.

Examinând sentința atacată în raport

cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., se constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor

fi expuse în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să conțină

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele

pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Potrivit dispozițiilor art. 201 și

urm. C. proc. civ. expertiza este doar una dintre probele ce se pot administra

într-un proces și aceasta atunci „când pentru lămurirea unor împrejurări de

fapt instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști”.

Prin urmare, sentința motivată

exclusiv pe concluziile raportului de expertiză și completările acestuia nu

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 261 C. proc. civ.

În cauză se constată că sentința

atacată nu este motivată în sensul art. 261 C. proc. civ., aceasta bazându-se

exclusiv pe concluziile expertului fără a se arăta motivele de drept care au

format convingerea instanței exprimată prin hotărârea pronunțată în legătură cu

obligațiile stabilite cu privire atât la T.V.A., cât și la impozitul pe profit,

precum și la majorările aferente, fără a examina și a arăta motivele

referitoare la natura reparațiilor efectuate și consecințele acesteia în raport

cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Prin urmare, se va admite recursul

declarat în cauză, se va casa sentința atacată și se va trimite cauza spre

competentă soluționare Tribunalului Dâmbovița în baza dispozițiilor art. 312 și

art. 725 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., precum și a celor ale O.U.G. nr.

13/2001, aprobată prin Legea nr. 506/2001, cu ocazia rejudecării urmând a fi

avute în vedere toate apărările părților, precum și posibilitatea suplimentării

probatoriilor, în baza art. 129 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Dâmbovița împotriva sentinței civile

nr. 199 din 7 septembrie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios

administrativ și comercială.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre rejudecare la Tribunalul Dâmbovița.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 octombrie 2003.