ÎCCJ, Decizia nr. 308/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 308/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra

recursului în anulare de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 711 din 20 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul

București, secția I penală, s-a dispus achitarea inculpaților B.N. și A.C. în

conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen. pentru infracțiunile prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen., art. 211

alin. (2) lit. a), d), f) C. pen. și art. 240 C. pen., cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen. pentru B.N.

S-a

constatat că inculpatul B.N. a fost arestat preventiv de la 9 septembrie 1997

până la 8 octombrie 1997, iar inculpatul A.C. de la 9 septembrie 1997 până la 3

octombrie 1997.

A motivat

instanța că prin actul de sesizare al instanței s-a reținut că la data de 23

august 1997, în jurul orelor 23,30 inculpații s-au recomandat a fi lucrători de

poliție și au pătruns în locuința părții vătămate H.A.H., de unde au sustras

mai multe bunuri, sub pretextul efectuării unei percheziții.

Probele

administrate în faza de cercetare judecătorească nu confirmă vinovăția celor 2

inculpați. Martorii audiați au relatat că recunoașterea inculpaților din

albumele de fotografii, s-a făcut la sugestia anchetatorilor polițiști. În

acest sens, martorul V.G. a declarat că a fost influențat de unul dintre

anchetatori, care i-a arătat cu degetul care este fotografia inculpaților și

i-a sugerat să declare că aceștia au săvârșit fapta. De asemenea, martorul a

mai declarat că nu recunoaște că cei doi inculpați să fi fost persoanele care

s-au prezentat la domiciliul său, pretinzând că sunt polițiști și i-au cerut

date despre partea vătămată.

În legătură

cu partea vătămată H.A.H. s-a reținut că deși a fost citată la domiciliul

cunoscut, în condițiile în care Direcția Generală de Evidență Informatizată a

Persoanei a comunicat că partea vătămată nu a ieșit din România, aceasta nu s-a

prezentat pentru a fi audiată.

A apreciat

instanța că declarația părții vătămate dată la urmărirea penală nu se

coroborează cu nici o altă probă.

Pe de altă

parte inculpații s-au apărat și au și probat cu martori că în ziua de 23 august

1997, în jurul orelor 23 inculpatul A.C. se afla într-o discotecă, însoțit de o

prietenă unde au stat până dimineața, iar B.N. se afla în exercitarea

serviciului de pază la un obiectiv din jurul lacului Mogoșoaia.

A

concluzionat instanța că nu sunt probe certe pe baza cărora să se poată reține

vinovăția inculpaților.

Împotriva

acestei sentințe Parchetul de pe lângă Tribunalul București a declarat apel,

criticând-o cu privire la greșita achitare a celor doi inculpați.

Curtea de

Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 232 din 24

aprilie 2002 a admis apelul declarat de parchet și desființând în totalitate

sentința penală a dispus condamnarea inculpaților după cum urmează:

În baza

art. 211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

și art. 13 C. pen. l-a condamnat pe inculpatul B.N. la 7 ani închisoare.

Conform

art. 83 C. pen. a revocat beneficiul suspendării condiționate pentru pedeapsa

de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 343/1997 a Judecătoriei

sectorului 4, pedeapsă adăugată la pedeapsa aplicată în cauză, stabilind ca

inculpatul să execute pedeapsa de 9 ani închisoare.

În baza

art. 192 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 13 C.

pen. același inculpat a fost condamnat la 4 ani închisoare.

Conform

art. 83 C. pen. s-a revocat beneficiul suspendării condiționate cu privire la

pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 343/1997 a

Judecătoriei sectorului 4, pedeapsa care s-a adăugat la cea aplicată în cauză,

dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa de 6 ani închisoare.

În baza

art. 240 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. inculpatul a fost

condamnat la 3 ani închisoare.

Conform

art. 83 C. pen. s-a revocat beneficiul suspendării condiționate cu privire la

pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 343/1997 a

Judecătoriei sectorului 4 București, care s-a adăugat la pedeapsa aplicată în

cauză, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani închisoare.

Conform

art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele

aplicate, dispunând ca inculpatul B.N. să execute pedeapsa cea mai grea de 9

ani închisoare.

S-a făcut

aplicarea art. 71, art. 64 C. pen.

Inculpatul

A.C. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza

art. 192 alin. (2) cu aplicarea art. 13 C. pen. inculpatul a fost condamnat la

4 ani închisoare.

În baza

art. 240 C. pen. același inculpat a fost condamnat la 2 ani închisoare.

Conform

art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus contopirea pedepselor,

stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare.

S-a făcut

aplicarea art. 71, art. 64 C. pen.

S-a luat

act că partea vătămată H.A.H. nu s-a constituit parte civilă.

Conform

art. 118 lit. d) C. pen. s-a dispus confiscarea de la fiecare inculpat a sumei

de 18.409.000 lei.

A motivat

instanța de apel că prima instanță nu a făcut o apreciere judicioasă a

materialului probator.

S-a arătat

că vinovăția inculpaților este dovedită cu declarațiile părții vătămate și ale

martorului U.N., care i-a recunoscut pe inculpați din albumele de fotografii,

ca fiind autorii faptelor penale.

De

asemenea, martorul V.G., în declarația dată la urmărirea penală, a relatat că

B.N. este una dintre persoanele care la 21 august 1997 s-au prezentat la ușa

apartamentului său, s-au legitimat ca ofițeri de poliție, prezentând

legitimații, solicitând relații despre partea vătămată.

La poliție,

martorul din mai multe albume foto, l-a recunoscut pe inculpatul B.N.

Revenirile

acestui martor asupra declarațiilor date la urmărirea penală, în fața

instanței, ca de altfel și declarațiile martorului B.V., s-a arătat că nu pot

fi luate în considerare, întrucât nu se bazează pe argumente temeinice și pe de

altă parte nu se coroborează cu celelalte mijloace de probe administrate în

cauză.

Pe de altă

parte, martorul P.V., prezent la recunoașterea din grup a inculpaților, a

arătat că organele de poliție nu au exercitat presiuni asupra martorilor și

asupra părții vătămate.

În legătură

cu martorii P.V., C.M. și M.C. care au susținut că la data când au fost comise

infracțiunile – 23 august 1997, orele 23 – s-au aflat împreună cu B.N. la

serviciul de pază al vilei numitului D.D., fiecare au făcut o altă descriere a

vestimentației inculpatului. Martorul D.D. a contestat existența unui registru

de pază și persoanele care au afirmat că au efectuat serviciul de pază.

La

reținerea vinovăției inculpatului B.N. s-a avut în vedere și înscrisul găsit la

percheziția domiciliară a acestuia, înscris care a fost realizat pe computer,

care imita legitimațiile ofițerilor de poliție, precum și perechea de cătușe

găsită în locuință, despre care inculpatul a susținut că erau destinate

activității de pază pe care o desfășura.

În ceea

ce-l privește pe inculpatul A.C. instanța de apel a reținut că declarațiile

sale au fost contradictorii pe tot parcursul procesului penal și nu se

coroborează cu declarațiile martorilor audiați la solicitarea sa (S.L.L., A.V.,

M.G.).

A concluzionat

instanța de apel că inculpații A.C. și B.N. au pătruns noaptea în locuința

părții vătămate, atribuindu-și calitatea de ofițeri de poliție, sustrăgând mai

multe bunuri, prin întrebuințarea de violențe și prin punerea victimei în

neputința de a se apăra, făcându-se vinovați de infracțiunile de tâlhărie,

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen., violare de domiciliu

prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. și uzurpare de calități oficiale

prevăzută de art. 240 C. pen.

Împotriva

acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București și inculpații B.N. și A.C.

Parchetul a

criticat hotărârea atacată numai cu privire la greșita condamnare a

inculpaților pentru infracțiunea de violare de domiciliu, în concurs cu cea de

tâlhărie, împrejurare în care violarea de domiciliu este absorbită de

infracțiunea de tâlhărie.

Inculpații

au criticat decizia penală pentru reținerea greșită a situației de fapt care a

condus la condamnarea lor și au solicitat achitarea, menținând în acest sens

hotărârea primei instanțe. În subsidiar au solicitat casarea hotărârilor

pronunțate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, ocazie cu

care urmează a fi citată și audiată și partea vătămată.

Curtea

Supremă de Justiție prin decizia nr. 2902 din 18 iunie 2003 a admis recursurile

declarate de parchet și de inculpații B.N. și A.C.

A casat

decizia penală numai cu privire la dispoziția de condamnare a inculpaților

pentru infracțiunea de violare de domiciliu.

A înlăturat

aplicarea art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. și a repus pedepsele

contopite în individualitatea lor.

În baza

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a dispus

achitarea inculpaților B.N. și A.C. pentru infracțiunea de violare de domiciliu

prevăzută de art. 192 alin. (2) cu aplicarea art. 13 C. pen.

Conform

art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate

inculpaților și a dispus ca fiecare să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv

7 ani închisoare.

S-a

menținut măsura revocării suspendării condiționate a executării pedepsei de 2

ani închisoare aplicată inculpatului B.N. prin sentința penală nr. 343/1997 a

Judecătoriei sectorului 4 București, dispunând executarea acesteia alături de

pedeapsa aplicată în cauză, stabilind ca în final inculpatul să execute

pedeapsa de 9 ani închisoare.

S-a dedus

din pedepsele aplicate, perioada arestării preventive, de la 9 septembrie 1997

până la 8 octombrie 1997 pentru inculpatul B.N. și de la 9 septembrie 1997 până

la 3 octombrie 1997 pentru inculpatul A.C.

A motivat

instanța de recurs că, în mod greșit, instanța de apel a reținut în sarcina

inculpaților infracțiunea de violare de domiciliu în concurs cu cea de tâlhărie

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen.

Motivul de

recurs al inculpaților cu privire la eroarea gravă de fapt săvârșită de

instanța de apel, a fost apreciat ca nefondat.

A motivat

instanța de recurs că faptele inculpaților sunt dovedite cu declarațiile părții

vătămate și declarațiile martorului U.N.

Martorul

V.G., colocatar cu partea vătămată în declarația dată la urmărirea penală, din

teancul de fotografii prezentate l-a recunoscut pe B.N., ca fiind una dintre

persoanele care la 21 august 1997 s-au prezentat la domiciliul său,

legitimându-se ca ofițeri de poliție, și au solicitat relații despre partea

vătămată.

În fața

instanței, martorul a menținut declarațiile date la urmărirea penală, cu

precizarea că la poliție nu s-au exercitat violențe asupra sa.

De

asemenea, martorul P.V. care a participat la recunoașterea din grup a celor doi

inculpați, a declarat că polițiștii nu au exercitat violențe asupra persoanelor

care trebuia să-i recunoască pe inculpați.

A

concluzionat instanța de recurs că faptele reținute, împrejurările săvârșirii

lor, precum și vinovăția inculpaților pentru infracțiunile de tâlhărie și

uzurpare de calități oficiale, rezultă din probele analizate și care au fost

just apreciate de instanța de apel, care nu a comis nici o eroare gravă de fapt

în stabilirea situației reale.

S-a

apreciat ca nefondat și motivul de recurs pentru neîndeplinirea procedurii de

citare cu partea vătămată H.A.H. La termenele fixate pentru judecare în fața

instanței de apel, partea vătămată a fost citată cu respectarea dispozițiilor

procedurale cuprinse în art. 176, art. 177 alin. (1) și (9) C. proc. pen.

Împotriva

deciziei nr. 2902 din 18 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția

penală, procurorul general a declarat recurs în anulare, cu motivarea că

instanța de recurs a omis să dispună grațierea pedepsei de 3 ani închisoare

aplicată inculpatului A.C. pentru infracțiunea de uzurpare de calități

oficiale, prevăzută de art. 240 C. pen., hotărârea fiind pronunțată cu

încălcarea legii.

S-a motivat

că inculpatul A.C. nu este recidivist, iar infracțiunea de uzurpare de calități

oficiale nu face parte din categoria exceptată de la grațiere, astfel că

urmează a se dispune grațierea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată pentru

infracțiunea prevăzută de art. 240 C. pen., în raport de dispozițiile art. 1

lit. a) din Legea nr. 543/2002.

Cu privire

la recursul în anulare declarat;

Art. 410

alin. ultim C. proc. pen. stabilește că „instanța, soluționând recursul în

anulare, verifică hotărârile atacate sub aspectul tuturor motivelor de casare

prevăzute în alineatele precedente, punându-le în prealabil în discuția

părților”.

În raport

de dispozițiile art. 412

1

C. proc. pen., cu ocazia judecării

recursului în anulare, instanța examinează cauza prin extindere și cu privire

la părțile la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără

a crea acestor părți o situație mai grea.

Examinând

recursul în anulare în raport de critica formulată și prin extinderea cazurilor

de casare în raport de dispozițiile art. 410 alin. (5) C. proc. pen. și

extinzând efectele recursului și cu privire la inculpatul B.N., se constată

următoarele:

Hotărârile

instanțelor au fost pronunțate cu încălcarea legii.

Aflarea

adevărului, dublată de rolul activ al organelor judiciare, constituie două

dintre regulile de bază, a căror respectare condiționează în mod esențial

normala desfășurare a procesului penal. Ambele reguli cu valoare de principii

fundamentale sunt consacrate în art. 3 și art. 4 C. proc. pen., texte legale

care prevăd expres obligația aflării adevărului cu privire la faptele și împrejurările

cauzei, prin implicarea activă a organelor judiciare.

Potrivit

dispozițiilor art. 287 și art. 289 C. proc. pen. instanța de judecată își

exercită atribuțiile în mod activ, în vederea aflării adevărului și își

formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză, în mod nemijlocit.

Neacordând

importanța cuvenită exigențelor impuse de textele menționate, instanțele de

apel și recurs au reținut vinovăția celor doi inculpați pe baza unor probe

greșit corelate și interpretate.

Examinarea

integrală a probelor dosarului demonstrează tendința clară a instanțelor de a

simplifica situația de fapt încât aceasta să corespundă soluției adoptate,

preluând necritic probele administrate exclusiv la urmărirea penală, ca temei

al hotărârii pronunțate.

Astfel, în

declarațiile de la filele 6-12 din dosarul de urmărire penală, partea vătămată

descrie faptele fără să cunoască sau să indice autorii acestora.

Pentru

identificarea autorilor, organele de cercetare penală au prezentat părții

vătămate și martorului U.N. albume cu fotografii, iar ulterior s-a procedat la

recunoașterea din grup a persoanelor indicate.

În legătură

cu probele administrate la urmărirea penală privind recunoașterea de către

partea vătămată și martorul U.N. a celor doi inculpați din albumele foto și

procedura de recunoaștere a acestora din grup, care au servit ca suport

probator în reținerea vinovățiilor, instanțele nu au constatat că:

- procesele

verbale încheiate la 2 septembrie 1997 și respectiv 9 septembrie 1997 din care

rezultă că partea vătămată și martorul U.N. i-a recunoscut pe cei doi inculpați

din albumul foto, nu au fost semnate de martorul asistent și nici nu este

menționat numele acestuia;

- procesele

verbale de recunoașterea din grup a inculpaților B.N. și A.C. nu sunt semnate

de martorul U.N., adică de persoana care a făcut recunoașterea;

- datele

consemnate în procesul verbal de recunoaștere a inculpatului A.C. din albumul

foto în care s-a menționat ca martor asistent, P.V., sunt contrazise de acesta,

în sensul că nu a participat la această activitate a organelor de cercetare

penală. De altfel, este ușor de constatat că semnătura martorului asistent nu

aparține lui P.V.;

- procesul

verbal încheiat de organele de cercetare penală, prin care se atestă

recunoașterea inculpatului B.N. din albumul foto de către V.G., apare semnat de

martorul asistent B.I., fără elemente de identificare.

În raport

de aspectele reținute, instanțele trebuiau să aprecieze necesitatea audierii

părții vătămate H.A.H., care așa cum rezultă din actele dosarului nu a părăsit

România în perioada 1997 – 2003, precum și audierea martorului U.N., pentru a

clarifica condițiile în care s-a făcut recunoașterea de către aceștia a

inculpaților din albumele foto și recunoașterea din grup.

De altfel,

în raport de dispozițiile art. 62 și art. 65 C. proc. pen., instanța de

judecată avea obligația să administreze toate probele în vederea aflării

adevărului și să lămurească cauza sub toate aspectele.

Referitor

la declarația dată în instanță de martorul V.G., acesta a relatat că cei doi

inculpați nu sunt persoanele care au venit la domiciliul său, prezentându-se ca

polițiști, și care au cerut relații despre partea vătămată. Asupra sa nu s-au

exercitat violențe la poliție, dar a fost influențat de polițiști să indice

persoanele care s-au prezentat la domiciliul său. Astfel, unul dintre

anchetatori i-a arătat cu degetul care este fotografia inculpaților. La poliție

i s-a indicat să-i recunoască pe inculpați dintr-un set de 4 fotografii și nu

dintr-un album întreg.

Reținerea

fragmentară de către instanța de recurs că martorul și-a menținut declarațiile

date la urmărirea penală și asupra lui nu s-au exercitat violențe, făcând

abstracție de relatările făcute în fața instanței și în condițiile în care

parchetul nu a înțeles să-l cerceteze pentru infracțiunea de mărturie

mincinoasă, nu poate servi ca probă în stabilirea că inculpații sunt autorii

faptelor penale.

Pe de altă

parte, nu poate fi menținută nici dispoziția de achitare a inculpaților

pronunțată de prima instanță, întrucât instanța nu a manifestat rol activ

pentru administrarea nemijlocită a întregului material probator, astfel că

hotărârea pronunțată este întemeiată pe un material probator incomplet.

Față de

cele reținute se impune casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea cauzei

spre rejudecare la prima instanță pentru a administra toate probele necesare în

vederea aflării adevărului.

Astfel, se

va dispune audierea părții vătămate H.A.H. și martorilor U.N., A.R. precum și

confruntarea acestora cu inculpații.

De

asemenea, se impune reaudierea martorilor P.V., C.M. și M.C. pentru a stabili

cu certitudine dacă la data săvârșirii faptei B.N. s-a aflat împreună cu

aceștia la obiectivul unde exercitau atribuțiile de pază.

Se vor

verifica convențiile civile și foaia colectivă de prezență emisă de S.C. N.O.

pentru a stabili veridicitatea lor.

Urmează a

fi reaudiat martorul V.G. pentru clarificarea contradicției din declarația dată

în fața instanței prin care menționează că „își menține declarațiile date la

urmărirea penală”, iar cele relatate parțial contrazic aspectele relatate la

urmărirea penală.

Instanța de

fond poate administra și alte probe care rezultă din dezbateri și pe care le

consideră necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.

După

administrarea acestor probe va fi reevaluat întregul material probator pentru a

stabili cu certitudine vinovăția sau nevinovăția inculpaților pentru

infracțiunile cu care instanța a fost sesizată.

Recursul în

anulare urmează a fi admis în conformitate cu art. 414

1

cu referire

la art. 385

15

lit. c) C. proc. pen., în sensul celor reținute.

Se vor

anula mandatele de executare emise împotriva inculpaților în baza hotărârilor

pronunțate.

Se va

dispune punerea în libertate a inculpaților, dacă nu sunt arestați în alte

cauze.

Onorariul

apărătorului din oficiu pentru inculpatul B.N. se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 2902 din 18 iunie 2003 a

Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul A.C.

Extinde

efectele recursului în anulare și asupra inculpatului B.N.

Casează

sentința penală nr. 711 din 20 noiembrie 2001 a Tribunalului București, decizia

penală nr. 232/A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București și decizia nr.

2902 din 18 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Trimite

cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Anulează

mandatele de executare a pedepselor aplicate inculpaților prin decizia penală

nr. 232/A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București, definitivă prin

decizia nr. 2902 din 18 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Dispune

punerea în libertate a inculpaților A.C. și B.N. de sub puterea mandatelor de

executare emise în baza sentinței penale nr. 711 din 20 noiembrie 2001 a

Tribunalului București, dacă nu sunt arestați în alte cauze.

Suma de

400.000 lei reprezentând onorariu de avocat, cuvenit pentru apărarea din oficiu

a inculpatului B.N., se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată

în ședință publică azi, 6 octombrie 2003.