ÎCCJ, Decizia nr. 308/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 711 din 20 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-a dispus achitarea inculpaților B.N. și A.C. în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru infracțiunile prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen., art. 211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen. și art. 240 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen. pentru B.N. S-a constatat că inculpatul B.N. a fost arestat preventiv de la 9 septembrie 1997 până la 8 octombrie 1997, iar inculpatul A.C.

de la 9 septembrie 1997 până la 3 octombrie 1997. A motivat instanța că prin actul de sesizare al instanței s-a reținut că la data de 23 august 1997, în jurul orelor 23,30 inculpații s-au recomandat a fi lucrători de poliție și au pătruns în locuința părții vătămate H.A.H., de unde au sustras mai multe bunuri, sub pretextul efectuării unei percheziții. Probele administrate în faza de cercetare judecătorească nu confirmă vinovăția celor 2 inculpați. Martorii audiați au relatat că recunoașterea inculpaților din albumele de fotografii, s-a făcut la sugestia anchetatorilor polițiști. În acest sens, martorul V.G. a declarat că a fost influențat de unul dintre anchetatori, care i-a arătat cu degetul care este fotografia inculpaților și i-a sugerat să declare că aceștia au săvârșit fapta.

De asemenea, martorul a mai declarat că nu recunoaște că cei doi inculpați să fi fost persoanele care s-au prezentat la domiciliul său, pretinzând că sunt polițiști și i-au cerut date despre partea vătămată. În legătură cu partea vătămată H.A.H. s-a reținut că deși a fost citată la domiciliul cunoscut, în condițiile în care Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei a comunicat că partea vătămată nu a ieșit din România, aceasta nu s-a prezentat pentru a fi audiată. A apreciat instanța că declarația părții vătămate dată la urmărirea penală nu se coroborează cu nici o altă probă. Pe de altă parte inculpații s-au apărat și au și probat cu martori că în ziua de 23 august 1997, în jurul orelor 23 inculpatul A.C.

se afla într-o discotecă, însoțit de o prietenă unde au stat până dimineața, iar B.N. se afla în exercitarea serviciului de pază la un obiectiv din jurul lacului Mogoșoaia. A concluzionat instanța că nu sunt probe certe pe baza cărora să se poată reține vinovăția inculpaților. Împotriva acestei sentințe Parchetul de pe lângă Tribunalul București a declarat apel, criticând-o cu privire la greșita achitare a celor doi inculpați. Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 232 din 24 aprilie 2002 a admis apelul declarat de parchet și desființând în totalitate sentința penală a dispus condamnarea inculpaților după cum urmează: În baza art. 211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen.

cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen. l-a condamnat pe inculpatul B.N. la 7 ani închisoare. Conform art. 83 C. pen. a revocat beneficiul suspendării condiționate pentru pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 343/1997 a Judecătoriei sectorului 4, pedeapsă adăugată la pedeapsa aplicată în cauză, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa de 9 ani închisoare. În baza art. 192 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen. același inculpat a fost condamnat la 4 ani închisoare. Conform art. 83 C. pen. s-a revocat beneficiul suspendării condiționate cu privire la pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 343/1997 a Judecătoriei sectorului 4, pedeapsa care s-a adăugat la cea aplicată în cauză, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa de 6 ani închisoare.

În baza art. 240 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare. Conform art. 83 C. pen. s-a revocat beneficiul suspendării condiționate cu privire la pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 343/1997 a Judecătoriei sectorului 4 București, care s-a adăugat la pedeapsa aplicată în cauză, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani închisoare. Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate, dispunând ca inculpatul B.N. să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 C. pen. Inculpatul A.C. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen.

cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 192 alin. (2) cu aplicarea art. 13 C. pen. inculpatul a fost condamnat la 4 ani închisoare. În baza art. 240 C. pen. același inculpat a fost condamnat la 2 ani închisoare. Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus contopirea pedepselor, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 C. pen. S-a luat act că partea vătămată H.A.H. nu s-a constituit parte civilă. Conform art. 118 lit. d) C. pen. s-a dispus confiscarea de la fiecare inculpat a sumei de 18.409.000 lei. A motivat instanța de apel că prima instanță nu a făcut o apreciere judicioasă a materialului probator.

S-a arătat că vinovăția inculpaților este dovedită cu declarațiile părții vătămate și ale martorului U.N., care i-a recunoscut pe inculpați din albumele de fotografii, ca fiind autorii faptelor penale. De asemenea, martorul V.G., în declarația dată la urmărirea penală, a relatat că B.N. este una dintre persoanele care la 21 august 1997 s-au prezentat la ușa apartamentului său, s-au legitimat ca ofițeri de poliție, prezentând legitimații, solicitând relații despre partea vătămată. La poliție, martorul din mai multe albume foto, l-a recunoscut pe inculpatul B.N. Revenirile acestui martor asupra declarațiilor date la urmărirea penală, în fața instanței, ca de altfel și declarațiile martorului B.V., s-a arătat că nu pot fi luate în considerare, întrucât nu se bazează pe argumente temeinice și pe de altă parte nu se coroborează cu celelalte mijloace de probe administrate în cauză.

Pe de altă parte, martorul P.V., prezent la recunoașterea din grup a inculpaților, a arătat că organele de poliție nu au exercitat presiuni asupra martorilor și asupra părții vătămate. În legătură cu martorii P.V., C.M. și M.C. care au susținut că la data când au fost comise infracțiunile – 23 august 1997, orele 23 – s-au aflat împreună cu B.N. la serviciul de pază al vilei numitului D.D., fiecare au făcut o altă descriere a vestimentației inculpatului. Martorul D.D. a contestat existența unui registru de pază și persoanele care au afirmat că au efectuat serviciul de pază. La reținerea vinovăției inculpatului B.N. s-a avut în vedere și înscrisul găsit la percheziția domiciliară a acestuia, înscris care a fost realizat pe computer, care imita legitimațiile ofițerilor de poliție, precum și perechea de cătușe găsită în locuință, despre care inculpatul a susținut că erau destinate activității de pază pe care o desfășura.

În ceea ce-l privește pe inculpatul A.C. instanța de apel a reținut că declarațiile sale au fost contradictorii pe tot parcursul procesului penal și nu se coroborează cu declarațiile martorilor audiați la solicitarea sa (S.L.L., A.V., M.G.). A concluzionat instanța de apel că inculpații A.C. și B.N. au pătruns noaptea în locuința părții vătămate, atribuindu-și calitatea de ofițeri de poliție, sustrăgând mai multe bunuri, prin întrebuințarea de violențe și prin punerea victimei în neputința de a se apăra, făcându-se vinovați de infracțiunile de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen., violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. și uzurpare de calități oficiale prevăzută de art. 240 C. pen.

Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpații B.N. și A.C. Parchetul a criticat hotărârea atacată numai cu privire la greșita condamnare a inculpaților pentru infracțiunea de violare de domiciliu, în concurs cu cea de tâlhărie, împrejurare în care violarea de domiciliu este absorbită de infracțiunea de tâlhărie. Inculpații au criticat decizia penală pentru reținerea greșită a situației de fapt care a condus la condamnarea lor și au solicitat achitarea, menținând în acest sens hotărârea primei instanțe. În subsidiar au solicitat casarea hotărârilor pronunțate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, ocazie cu care urmează a fi citată și audiată și partea vătămată.

Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 2902 din 18 iunie 2003 a admis recursurile declarate de parchet și de inculpații B.N. și A.C. A casat decizia penală numai cu privire la dispoziția de condamnare a inculpaților pentru infracțiunea de violare de domiciliu. A înlăturat aplicarea art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. și a repus pedepsele contopite în individualitatea lor. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpaților B.N. și A.C. pentru infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) cu aplicarea art. 13 C. pen. Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpaților și a dispus ca fiecare să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 7 ani închisoare.

S-a menținut măsura revocării suspendării condiționate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului B.N. prin sentința penală nr. 343/1997 a Judecătoriei sectorului 4 București, dispunând executarea acesteia alături de pedeapsa aplicată în cauză, stabilind ca în final inculpatul să execute pedeapsa de 9 ani închisoare. S-a dedus din pedepsele aplicate, perioada arestării preventive, de la 9 septembrie 1997 până la 8 octombrie 1997 pentru inculpatul B.N. și de la 9 septembrie 1997 până la 3 octombrie 1997 pentru inculpatul A.C. A motivat instanța de recurs că, în mod greșit, instanța de apel a reținut în sarcina inculpaților infracțiunea de violare de domiciliu în concurs cu cea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen.

Motivul de recurs al inculpaților cu privire la eroarea gravă de fapt săvârșită de instanța de apel, a fost apreciat ca nefondat. A motivat instanța de recurs că faptele inculpaților sunt dovedite cu declarațiile părții vătămate și declarațiile martorului U.N. Martorul V.G., colocatar cu partea vătămată în declarația dată la urmărirea penală, din teancul de fotografii prezentate l-a recunoscut pe B.N., ca fiind una dintre persoanele care la 21 august 1997 s-au prezentat la domiciliul său, legitimându-se ca ofițeri de poliție, și au solicitat relații despre partea vătămată. În fața instanței, martorul a menținut declarațiile date la urmărirea penală, cu precizarea că la poliție nu s-au exercitat violențe asupra sa.

De asemenea, martorul P.V. care a participat la recunoașterea din grup a celor doi inculpați, a declarat că polițiștii nu au exercitat violențe asupra persoanelor care trebuia să-i recunoască pe inculpați. A concluzionat instanța de recurs că faptele reținute, împrejurările săvârșirii lor, precum și vinovăția inculpaților pentru infracțiunile de tâlhărie și uzurpare de calități oficiale, rezultă din probele analizate și care au fost just apreciate de instanța de apel, care nu a comis nici o eroare gravă de fapt în stabilirea situației reale. S-a apreciat ca nefondat și motivul de recurs pentru neîndeplinirea procedurii de citare cu partea vătămată H.A.H. La termenele fixate pentru judecare în fața instanței de apel, partea vătămată a fost citată cu respectarea dispozițiilor procedurale cuprinse în art. 176, art. 177 alin. (1) și (9) C. proc.

pen. Împotriva deciziei nr. 2902 din 18 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, procurorul general a declarat recurs în anulare, cu motivarea că instanța de recurs a omis să dispună grațierea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului A.C. pentru infracțiunea de uzurpare de calități oficiale, prevăzută de art. 240 C. pen., hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea legii. S-a motivat că inculpatul A.C. nu este recidivist, iar infracțiunea de uzurpare de calități oficiale nu face parte din categoria exceptată de la grațiere, astfel că urmează a se dispune grațierea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 240 C. pen., în raport de dispozițiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 543/2002.

Cu privire la recursul în anulare declarat; Art. 410 alin. ultim C. proc. pen. stabilește că „instanța, soluționând recursul în anulare, verifică hotărârile atacate sub aspectul tuturor motivelor de casare prevăzute în alineatele precedente, punându-le în prealabil în discuția părților”. În raport de dispozițiile art. 412 1 C. proc. pen., cu ocazia judecării recursului în anulare, instanța examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără a crea acestor părți o situație mai grea. Examinând recursul în anulare în raport de critica formulată și prin extinderea cazurilor de casare în raport de dispozițiile art. 410 alin. (5) C. proc.

pen. și extinzând efectele recursului și cu privire la inculpatul B.N., se constată următoarele: Hotărârile instanțelor au fost pronunțate cu încălcarea legii. Aflarea adevărului, dublată de rolul activ al organelor judiciare, constituie două dintre regulile de bază, a căror respectare condiționează în mod esențial normala desfășurare a procesului penal. Ambele reguli cu valoare de principii fundamentale sunt consacrate în art. 3 și art. 4 C. proc. pen., texte legale care prevăd expres obligația aflării adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, prin implicarea activă a organelor judiciare. Potrivit dispozițiilor art. 287 și art. 289 C. proc. pen. instanța de judecată își exercită atribuțiile în mod activ, în vederea aflării adevărului și își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză, în mod nemijlocit.

Neacordând importanța cuvenită exigențelor impuse de textele menționate, instanțele de apel și recurs au reținut vinovăția celor doi inculpați pe baza unor probe greșit corelate și interpretate. Examinarea integrală a probelor dosarului demonstrează tendința clară a instanțelor de a simplifica situația de fapt încât aceasta să corespundă soluției adoptate, preluând necritic probele administrate exclusiv la urmărirea penală, ca temei al hotărârii pronunțate. Astfel, în declarațiile de la filele 6-12 din dosarul de urmărire penală, partea vătămată descrie faptele fără să cunoască sau să indice autorii acestora. Pentru identificarea autorilor, organele de cercetare penală au prezentat părții vătămate și martorului U.N.

albume cu fotografii, iar ulterior s-a procedat la recunoașterea din grup a persoanelor indicate. În legătură cu probele administrate la urmărirea penală privind recunoașterea de către partea vătămată și martorul U.N. a celor doi inculpați din albumele foto și procedura de recunoaștere a acestora din grup, care au servit ca suport probator în reținerea vinovățiilor, instanțele nu au constatat că: - procesele verbale încheiate la 2 septembrie 1997 și respectiv 9 septembrie 1997 din care rezultă că partea vătămată și martorul U.N. i-a recunoscut pe cei doi inculpați din albumul foto, nu au fost semnate de martorul asistent și nici nu este menționat numele acestuia; - procesele verbale de recunoașterea din grup a inculpaților B.N.

și A.C. nu sunt semnate de martorul U.N., adică de persoana care a făcut recunoașterea; - datele consemnate în procesul verbal de recunoaștere a inculpatului A.C. din albumul foto în care s-a menționat ca martor asistent, P.V., sunt contrazise de acesta, în sensul că nu a participat la această activitate a organelor de cercetare penală. De altfel, este ușor de constatat că semnătura martorului asistent nu aparține lui P.V.; - procesul verbal încheiat de organele de cercetare penală, prin care se atestă recunoașterea inculpatului B.N. din albumul foto de către V.G., apare semnat de martorul asistent B.I., fără elemente de identificare.

În raport de aspectele reținute, instanțele trebuiau să aprecieze necesitatea audierii părții vătămate H.A.H., care așa cum rezultă din actele dosarului nu a părăsit România în perioada 1997 – 2003, precum și audierea martorului U.N., pentru a clarifica condițiile în care s-a făcut recunoașterea de către aceștia a inculpaților din albumele foto și recunoașterea din grup. De altfel, în raport de dispozițiile art. 62 și art. 65 C. proc. pen., instanța de judecată avea obligația să administreze toate probele în vederea aflării adevărului și să lămurească cauza sub toate aspectele. Referitor la declarația dată în instanță de martorul V.G., acesta a relatat că cei doi inculpați nu sunt persoanele care au venit la domiciliul său, prezentându-se ca polițiști, și care au cerut relații despre partea vătămată.

Asupra sa nu s-au exercitat violențe la poliție, dar a fost influențat de polițiști să indice persoanele care s-au prezentat la domiciliul său. Astfel, unul dintre anchetatori i-a arătat cu degetul care este fotografia inculpaților. La poliție i s-a indicat să-i recunoască pe inculpați dintr-un set de 4 fotografii și nu dintr-un album întreg. Reținerea fragmentară de către instanța de recurs că martorul și-a menținut declarațiile date la urmărirea penală și asupra lui nu s-au exercitat violențe, făcând abstracție de relatările făcute în fața instanței și în condițiile în care parchetul nu a înțeles să-l cerceteze pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, nu poate servi ca probă în stabilirea că inculpații sunt autorii faptelor penale.

Pe de altă parte, nu poate fi menținută nici dispoziția de achitare a inculpaților pronunțată de prima instanță, întrucât instanța nu a manifestat rol activ pentru administrarea nemijlocită a întregului material probator, astfel că hotărârea pronunțată este întemeiată pe un material probator incomplet. Față de cele reținute se impune casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru a administra toate probele necesare în vederea aflării adevărului. Astfel, se va dispune audierea părții vătămate H.A.H. și martorilor U.N., A.R. precum și confruntarea acestora cu inculpații. De asemenea, se impune reaudierea martorilor P.V., C.M. și M.C. pentru a stabili cu certitudine dacă la data săvârșirii faptei B.N.

s-a aflat împreună cu aceștia la obiectivul unde exercitau atribuțiile de pază. Se vor verifica convențiile civile și foaia colectivă de prezență emisă de S.C. N.O. pentru a stabili veridicitatea lor. Urmează a fi reaudiat martorul V.G. pentru clarificarea contradicției din declarația dată în fața instanței prin care menționează că „își menține declarațiile date la urmărirea penală”, iar cele relatate parțial contrazic aspectele relatate la urmărirea penală. Instanța de fond poate administra și alte probe care rezultă din dezbateri și pe care le consideră necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. După administrarea acestor probe va fi reevaluat întregul material probator pentru a stabili cu certitudine vinovăția sau nevinovăția inculpaților pentru infracțiunile cu care instanța a fost sesizată.

Recursul în anulare urmează a fi admis în conformitate cu art. 414 1 cu referire la art. 385 15 lit. c) C. proc. pen., în sensul celor reținute. Se vor anula mandatele de executare emise împotriva inculpaților în baza hotărârilor pronunțate. Se va dispune punerea în libertate a inculpaților, dacă nu sunt arestați în alte cauze. Onorariul apărătorului din oficiu pentru inculpatul B.N. se va plăti din fondul Ministerului Justiției. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 2902 din 18 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul A.C. Extinde efectele recursului în anulare și asupra inculpatului B.N. Casează sentința penală nr. 711 din 20 noiembrie 2001 a Tribunalului București, decizia penală nr. 232/A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București și decizia nr. 2902 din 18 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală. Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Anulează mandatele de executare a pedepselor aplicate inculpaților prin decizia penală nr. 232/A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia nr. 2902 din 18 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Dispune punerea în libertate a inculpaților A.C. și B.N. de sub puterea mandatelor de executare emise în baza sentinței penale nr. 711 din 20 noiembrie 2001 a Tribunalului București, dacă nu sunt arestați în alte cauze. Suma de 400.000 lei reprezentând onorariu de avocat, cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului B.N., se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică azi, 6 octombrie 2003.