ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 496/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 496/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 20
iulie 2001, la Curtea de Conturi a României, secția jurisdicțională București,
R.A. A.P.P.S a solicitat casarea deciziei nr. 317 din 19 iunie 2001, pronunțată
de secția jurisdicțională București a Curții de Conturi a României.
În motivarea recursului, s-a
susținut că decizia atacată nu este clar motivată, că se referă la o persoană
ce nu are legătură cu cauza și că este culpa directorului S.R.P. Sinaia, care a
desfăcut tardiv contractul de muncă al domnului P.C.
A mai susținut că este culpabilă și
numita C.C., pentru că și aceasta a semnat de luarea la cunoștință a notei nr.
2055 din 19 mai 1999 și avea atribuții conform fișei postului să întocmească
decizii la solicitarea directorului coordonator.
Nota de mai sus, se susține prin recursul
declarat, a fost semnată și de către contestatoarea M.B. care, deși susține că
„la momentul emiterii respectivei decizii, nu deținea fișa postului”, totuși îi
erau aplicabile prevederile Decretului nr. 143/1955, privitor la organizarea și
funcționarea oficiilor juridice, „având obligația de diligență”, putând aduce
în instanță, probe pentru respingerea tardivității emiterii deciziei de
desfacere a contractului de muncă, lucru pe care nu l-a făcut.
Recurenta a mai susținut că în
cadrul răspunderii materiale, distincția între formele și gradele vinovăției
(intenția directă sau indirectă, imprudență sau neglijență, culpă ușoară,
foarte ușoară sau gravă), nu are relevanță practică, salariatul răspunzând
material, inclusiv atunci când culpa sa a fost foarte ușoară.
Din actele cauzei, Curtea Supremă de
Justiție reține că prin decizia nr. 317 din 19 iunie 2001, secția
jurisdicțională a Curții de Conturi a respins recursul jurisdicțional declarat
de R.A. A.P.P.S., împotriva sentinței nr. 12 din 20 februarie 2001, pronunțată
de Colegiul jurisdicțional Prahova, în dosarul nr. 39/2000.
S-a reținut în temeiul art. 136
alin. (1) C. muncii (ce prevede că în cazul anulării desfacerii contractului de
muncă, unitatea este obligată să reîncadreze persoana căreia i s-a desfăcut
contractul de muncă în mod nejustificat și să îi plătească drepturile salariale
de la data desfacerii contractului de muncă, până la data reintegrării), că nu
putea fi angajată răspunderea materială a contestatorilor, întrucât nu sunt
întrunite cumulativ cele 3 condiții: prejudiciu, culpă și legătură de
cauzalitate între cele două elemente.
De precizat, că s-a invocat și alin.
(3) al art. 136 C. muncii, ce prevede că persoana care cu rea credință a
determinat aplicarea măsurii desfacerii contractului de muncă, va răspunde
material, ceea ce în speță nu este dovedit.
S-a constat expres că nu se poate
reține culpa contestatorilor, pe considerentul că aceștia au luat ca termen de
la care începe să curgă termenul de 30 de zile de emitere a deciziei de desfacere
a contractului de muncă, data de 27 mai 1999, când au luat cunoștință oficial
de hotărârea Consiliului de Administrație al regiei.
Deși ședința Consiliului de
Administrație al R.A. A.P.P.S., la care s-a discutat despre măsura desfacerii
contractului de muncă, a avut loc la 12 mai 1999, desfacerea contractului de
muncă în temeiul lit. e), i) și c) trebuia luată de conducătorul sucursalei din
Sinaia, căruia trebuia să i se comunice hotărârea Consiliului de administrație.
Așa fiind, nu se poate reține, s-a
precizat de secția jurisdicțională a Curții de Conturi, ca data de 12 mai 1999,
când a avut loc ședința Consiliului de administrație, să fie socotită ca dată
de la care începe să curgă termenul de desfacere a contractului de muncă.
Analizându-se recursul declarat, în
raport cu hotărârea atacată și probele administrate în cauză, Curtea Supremă de
Justiție reține că decizia nr. 317/2001, a secției jurisdicționale a Curții de
Conturi, este legală și temeinică.
În mod corect s-a socotit ca dată de
la care curge termenul de desfacere a contractului de muncă, data de la care
s-a comunicat hotărârea Consiliului de administrație, conducătorului sucursalei
din Sinaia, fiind artificială și nerealistă, data de 12 mai 1999, când a avut
loc ședința sus-citată.
Pe de altă parte, nu este dovedită
reaua-credință a contestatorilor, atunci când au pus în aplicare, măsura
desfacerii contractului de muncă al numitului P.C.
În mod corect, constatându-se lipsa
vinovăției contestatorilor B.R., C.C. și M.B., în producerea prejudiciului de
22.343.750 lei (despăgubiri acordate lui P.C., ca urmare a reîncadrării în
muncă), s-au admis contestațiile acestora și au fost anulate deciziile de
imputare nr. 225 din 5 iunie 2000, nr. 4 din 16 iunie 2000 și nr. 5 din 14
iunie 2000 (de către Colegiul jurisdicțional Prahova - Curtea de Conturi prin
sentința nr. 12 din 20 februarie 2001), sentința menținută prin decizia atacată
cu recurs în cauza de față (decizia nr. 317 din 19 iunie 2001, a secției
jurisdicționale București – Curtea de Conturi a României).
Urmează, deci, a se constata că
recursul declarat este neîntemeiat și ca urmare, va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de R.A.
A.P.P.S. București, împotriva deciziei nr. 317 din 19 iunie 2001, a Curții de
Conturi a României, secția jurisdicțională, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 7 februarie 2003.