ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1807/2003

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: M.D.I. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București și R.A. L. București solicitând ca pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, constând din suprafața de 632 mp teren pe care se află o construcție compusă din subsol, parter, etaj I, mansardă și garaj, în valoare de 3 miliarde lei. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al bunicii sale R.N.L., care, prin actul de donație transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat, sub nr. 774 din 15 februarie 1941, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, pe care s-a edificat o construcție.

Imobilul a fost preluat de stat prin aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950, în condițiile în care proprietara bunului era exceptată de la naționalizare, potrivit art. II din decret, întrucât era casnică aflându-se în întreținerea soțului ei, funcționar diplomatic, astfel cum s-a reținut prin sentința civilă nr. 7785 din 16 iunie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, prin care pârâții din prezenta cauză au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei R.I.G. etajul II al imobilului în litigiu. Prin întâmpinare, pârâta R.A. L. București a cerut respingerea acțiunii invocând incidența dispozițiilor art. I din Decretul nr. 92/1950, față de numărul de apartamente (15) naționalizate de la autoarea reclamantului.

Aceeași pârâtă a cerut introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, a formulat cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantului-pârât M.D.I. la plata contravalorii investițiilor și reparațiilor efectuate la imobil și instituirea dreptului de retenție și, de asemenea, a formulat cerere de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București solicitând obligarea acestuia la restituirea prețului (actualizat) achitat pentru imobil în temeiul H.G. nr. 740/1990 și al Deciziei Primăriei Municipiului București nr. 396 din 10 mai 1990. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 542 din 4 mai 2000, a admis în parte acțiunea principală și a obligat pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și R.A.

L. București să lase reclamantului M.D.I. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat. A admis cererea de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București, pe care l-a obligat la plata sumei de 23.063.879 lei către R.A. L. București și a respins cererea reconvențională formulată de aceeași pârâtă. În motivarea soluției pronunțate prima instanță a reținut, în esență, că statul nu are un titlu valabil constituit asupra imobilului pe care l-a preluat cu încălcarea a înseși prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, în condițiile în care nu s-a făcut dovada exploatării apartamentelor naționalizate, a prevederilor art. 8 și art. 10 ale Constituției din 1948, ale art. 480 și art. 481 C. civ.

precum și ale celor cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul de proprietate. Sentința primei instanțe a fost atacată cu apel de toți pârâții în cauză. Prin decizia nr. 709 din 29 noiembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de R.A. L. București, a schimbat sentința, în parte, în sensul că a admis cererea reconvențională formulată de apelanta –pârâtă - reclamantă și a obligat pe reclamantul-pârât M.D.I. la plata sumei de 82.800.000 lei, respectiv 4.308 dolari S.U.A. sau 4.447 euro cu titlu de despăgubiri și, totodată, a acordat apelantei un drept de retenție asupra imobilului până la încasarea creanței. Prin aceeași decizie au fost respinse apelurile declarate de Municipiul București reprezentat de primarul general și, respectiv, de Ministerul Finanțelor.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit probelor administrate, autoarea reclamantului a avut în proprietate și construcțiile edificate pe terenul dobândit prin donație, că imobilul fiind naționalizat prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950 statul îl deține fără titlu și, ca urmare, prevederile Legii nr. 112/1995 nu pot fi invocate fiind, dimpotrivă, incidente dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, față de care invocata apartenență a imobilului la domeniul public nu justifică susținerea potrivit căreia acțiunea în revendicare ar fi inadmisibilă. În privința cererii de chemare în garanție, s-a reținut că sunt întrunite cerințele art. 60-63 C. proc. civ.

Împotriva deciziei instanței de apel Municipiul București reprezentat de primarul general și Ministerul Finanțelor Publice au declarat recurs solicitând, în principal, casarea hotărârilor pronunțate și respingerea acțiunii, iar în subsidiar, reluarea judecății în fața primei instanțe. În motivarea recursurilor sunt reiterate susținerile formulate în fazele procesuale anterioare vizând: lipsa titlului autoarei reclamantului cu privire la construcții, incidența în cauză a dispozițiilor art. I din Decretul nr. 92/1950, inadmisibilitatea revendicării imobilului dat fiind apartenența acestuia la domeniul public și neîntrunirea cerințelor legale pentru promovarea cererii de chemare în garanție. Recursurile nu sunt fondate.

În legitimarea sa procesuală activă reclamantul a depus la dosar certificatul de moștenitor nr. 807 din 20 iunie 1984 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, care îi conferă calitatea de succesor legal al defunctei R.N.L., încetată din viață la 18 octombrie 1983. În același scop, au fost depuse la dosar: actul de donație nr. 4952/1941, transcris sub nr. 1774 din 15 februarie 1941 în registrul aflat la Grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat, prin care R.N.L.

a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 632 mp teren situat în București; autorizația nr. 6062/1939 eliberată de Primăria sectorului Galben București, prin care aceleași persoane i s-a permis să depoziteze materiale de construcție pe trotuarul din fața imobilului de la adresa precizată și procesul-verbal din 22 noiembrie 1941 al Comisiunii pentru înființarea cărților funciare în București, prin care, „în baza contractului de donație nr. 4952 din 15 februarie 1941” (vizând terenul) „și a posesiunii” (vizând construcțiile), s-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, compus din teren și o clădire având parter și două etaje (cu câte un apartament pe fiecare nivel) aparținând numitei L.N.M.R.

În temeiul celor reținute și al dispozițiilor art. 492 C. civ., în conformitate cu care orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră, se impune o singură constatare, și anume, că R.N.L., proprietara (donatara) terenului a fost proprietara și a construcțiilor edificate pe acesta, construcții a căror existență fizică a fost confirmată în anul 1941 și din nou în anul 1950, când, în anexa la Decretul nr. 92/1950, poziția 6620, R.N.L. este nominalizată cu „apartamente” naționalizate iar nu cu teren neconstruit. Astfel fiind, nu poate fi primită excepția privind lipsa de legitimare procesuală a reclamantului în referire la construcții.

Nu este întemeiată nici susținerea potrivit căreia, față de numărul de apartamente naționalizate de la autoarea reclamantului, în cauză ar fi incidente dispozițiile art. I din Decretul nr. 92/1950 care, între altele, vizează pe „exploatatorii de locuințe”. Aceasta întrucât Constituția din anul 1948, care garanta proprietatea, nu limita nici numărul proprietăților pe care le putea deține o persoană fizică și nici exercițiul vreunuia din atributele dreptului de proprietate, respectiv închirierea bunului. Drept urmare, chiar și dacă s-ar fi dovedit faptul închirierii, acesta, în sine, nu era de natură să o transfere pe proprietara imobilului în „exploatator de locuințe”. În considerarea celor ce preced, trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor cuprinse în legislația internă și internațională conferind caracter abuziv măsurii de naționalizare.

În condițiile date statul nu poate invoca un titlu valabil asupra imobilului și, drept consecință, nici apartenența acestuia la domeniul public având în vedere că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 fac parte din domeniul public „numai dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”. În sfârșit, în condițiile în care pârâta R.A. L. București a fost obligată la retrocedarea imobilului pentru care a achitat Primăriei Municipiului București prețul prevăzut de H.G.

nr. 740/1990, critica adusă soluției de admitere a cererii de chemare în garanție formulată în cauză este neîntemeiată, dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ. fiind incidente. Față de cele ce preced hotărârile pronunțate în cauză sunt legale și temeinice și urmează a fi menținute prin respingerea recursurilor, ca nefondate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 709 din 29 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2003.