ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 232/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 11 martie 1999, reclamantul Gh.D. a chemat

în judecată pe pârâta SC O. SA București, solicitând ca, prin hotărârea ce se

va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 dolari S.U.A.,

cu titlu de despăgubiri, la plata dobânzilor legale și a cheltuielilor de

judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul susține că a

încheiat cu pârâta polița de asigurare individuală de accidente, având seria B,

nr. 0001365, pentru perioada 30 iulie 1997 - 29 iulie 1998, pentru suma

asigurată de 20.000 dolari S.U.A. achitată de C.S.S., în calitate de ordonator

al asigurării, și că, în urma accidentului suferit în timpul meciului S.- R. din

19 februarie 1998, a fost internat în spital, unde s-a stabilit incapacitatea

sportivă permanentă a reclamantului, cu toate acestea, pârâta refuză plata

indemnizației din contractul de asigurare, pe motiv că reclamantul a avut o

suferință vertebro-discală de 10 ani pe care nu a declarat-o.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin

sentința civilă nr. 765 din 5 iulie 2000, admite acțiunea reclamantului

obligând pârâta la plata sumei de 20.000 dolari S.U.A., cu dobânda legală

aferentă de la 25 mai 1998 și până la plata efectivă, plus cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond

a reținut că susținerea pârâtei, în sensul că reclamantul suferea de afecțiuni

lombare încă din anul 1990, este nefondată, nu a fost susținută de acte

medicale, cu atât mai mult cu cât raportul de expertiză medicală, efectuat în

cauză, a statuat că leziunea vertebro-discală a fost provocată de traumatismul

produs la 19 februarie 1998, precum și faptul că nu au existat leziuni similare

la nivelul coloanei vertebrale, anterior datei de 19 februarie 1998.

De asemenea, s-a mai reținut că, în urma

investigației chirurgicale efectuate pentru stabilizarea coloanei vertebrale și

evitarea complicațiilor neurologice ca urmare a leziunilor vertebro-modulare

produse la 19 februarie 1998, reclamantul a rămas cu o diminuare marcată și

definitivă a mobilității și stabilității coloanei vertebrale, ceea ce constituie

o infirmitate permanentă.

Apelul declarat de pârâtă, împotriva hotărârii

instanței de fond, a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel București,

secția IV civilă, prin decizia nr. 156 din 19 martie 2001.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs

în termen legal, motivat și timbrat, pârâta SC O. SA București, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că:

- hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei

instanțe (art. 304 pct. 3) respectiv, de către secția civilă, în loc de cea

comercială.

- instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit al acestuia, în

sensul că ambele instanțe, în motivarea hotărârilor, nu fac vorbire de probele

cu acte depuse la dosar, din care rezultă că reclamantul era suferind de

„lombago de efort”.

- hotărârea instanței a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 27 din Legea nr. 136/1995 și că

dispozițiile art. 1088 C. civ. nu se aplică în speță, întrucât pretențiile

reclamantului sunt stabilite în valută.

- consideră obligarea la plata cheltuielilor de

judecată, reprezentând taxa de timbru, ca nelegală, întrucât, la 11 martie 1999,

conform art. 29 din Legea nr. 47/1991, cererea era scutită de taxa de timbru.

- instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de

apărare care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, respectiv „copia foii de

observație clinică a Spitalului Militar, secția neurologie”, care a fost

solicitată de instanța de fond, solicitare rămasă fără rezultat.

În consecință, în temeiul art. 304 pct. 3,8,9 și 10 C.

proc. civ., recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate

și respingerea în totalitate a acțiunii ca neîntemeiată.

Recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Din examinarea probelor administrate în cauză, prin

prisma criticilor formulate de pârâta recurentă și a dispozițiilor legale

incidente cauzei, rezultă că, în mod judicios, ambele instanțe, printr-o corectă

și integrală apreciere a materialului probator, au stabilit situația de fapt și

adevăratele raporturi juridice dintre părți, pronunțând hotărâri temeinice și

legale, iar recursul pârâtei nu îndeplinește nici una din condițiile prevăzute

de art. 304 C. proc. civ. pentru reformarea acestora și casarea deciziei

atacate.

Cu privire la primul motiv de recurs, prevăzut de art.

304 pct. 3 C. proc. civ., privind necompetența materială a secției civile a

tribunalului, se respinge, întrucât legea de organizare judecătorească nu

stabilește competența pe secții, acestea fiind doar o împărțire administrativă,

pentru buna administrare a justiției.

Referitor la motivul al II-lea și al III-lea de

recurs, se vor respinge ca neîntemeiate, întrucât ambele instanțe au făcut o

corectă interpretare a actului juridic dedus judecății, respectiv, pretențiile

izvorâte dintr-un contract de asigurare și o judicioasă apreciere a

materialului probator administrat în cauză, din care rezultă, fără echivoc, că

„leziunea vertebro-discală, care a condus la incapacitatea permanentă ca

sportiv a reclamantului, a fost provocată de traumatismul produs la 19

februarie 1998, și faptul că nu au existat leziuni similare la nivelul coloanei

vertebrale, anterior acestei date”.

Ambele instanțe au apreciat corect și legal cu

privire la acordarea dobânzii legale, aferente sumei în litigiu, calculate de

la data de 25 mai 1998 și până la plata efectivă a acesteia, deoarece data de

25 mai 1998 este data punerii în întârziere a recurentei-pârâte, conform art. 1088

C. civ., și nu momentul chemării în judecată.

Susținerea recurentei că dispozițiile art. 1088 C.

civ. nu se aplică în speță, întrucât pretențiile reclamantului sunt stabilite

în valută, este fără relevanță juridică și nu poate fi acceptată, întrucât suma

stipulată în contractul de asigurare, prevăzută în valută, este completată la pct.

3.2.3 din contract cu prevederea potrivit căreia despăgubirea se va face în

echivalentul în lei, la cursul oficial bancar din ziua în care s-a constatat

starea de invaliditate permanentă.

De asemenea, nici nemulțumirea recurentei că a fost

obligată nelegal la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa de

timbru achitată de reclamant, în contextul în care, la data de 11 martie 1999,

data înregistrării, acțiunea era scutită de taxa de timbru, conform art. 29 lit.

a) din Legea nr. 46/1991, întrucât ambele instanțe au făcut o corectă aplicare

a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Ultimul motiv de recurs este, de asemenea,

neîntemeiat, recurenta imputând nejustificat ambelor instanțe că nu s-au

pronunțat asupra unui mijloc de apărare inexistent la dosar, de altfel, cu

toate că din contextul ambelor hotărâri rezulta că s-a analizat și s-a

pronunțat asupra aspectului de nulitate a contractului de asigurare invocat de

pârâta-recurentă pe aspectul că reclamantul asigurat ar fi suferit de afecțiuni

lombare nedeclarate, dar, așa cum rezultă din raportul de expertiză medicală,

acest gen de afecțiuni lombare sunt frecvente la sportivii de performanță, dar

acestea nu au impus încetarea activității competiționale.

Pentru aceste considerente, Curtea, urmează ca,

potrivit art. 316 C. proc. civ., raportat la art. 296 C. proc. civ., să

respingă recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

Curtea,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC O. SA

București, împotriva deciziei nr. 156 din 18 martie 2001 a Curții de Apel

București, secția a IV-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie

2003.