ÎCCJ, Decizia nr. 662/2003

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 22

octombrie 1996, înregistrată la Tribunalul București sub nr. 3459/1997, după

declinarea competenței de soluționare în fond a cauzei de către Judecătoria

sectorului 2 București, reclamanta Organizația Religioasă „MARTORII LUI IEHOVA”

București a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâtul

Complexul Sportiv „LIA MANOLIU” București să fie obligat să plătească acesteia

suma de 12.608 dolari SUA cu titlu de avans încasat în baza contractului de

închiriere nr. 3297 din 14 septembrie 1995, 60.296.463 lei, reprezentând

cheltuieli suportate de locatar ca urmare a încheierii contractului, precum și

daune cominatorii.

Prin sentința nr. 4635 din 4

noiembrie 1998, Tribunalul București, secția comercială, a respins acțiunea, ca

nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că raportul juridic născut între părți are la bază contractul de

închiriere nr. 3297 din 14 septembrie 1995 având ca obiect punerea la

dispoziția reclamantei a complexului sportiv, în vederea organizării unei

manifestări religioase.

În contractul amintit, nici una din

clauzele acestuia nu conține consimțământul pârâtului privitor la efectuarea de

amenajări a stadionului de către reclamantă.

Rezilierea contractului menționat a

avut loc dintr-o cauză exterioară voinței părților.

Înțelegerea cauzei de reziliere a

contractului a determinat-o pe reclamantă să încaseze necondiționat avansul

plătit pentru închirierea stadionului.

Din examinarea anexei la acțiune,

instanța de fond a constatat înscrierea unor bunuri, de strictă întrebuințare

pentru participanții la manifestarea religioasă, care puteau fi ridicate.

Examinarea anexei menționate a impus

concluzia că reclamanta, prin acțiunea promovată, nu a făcut distincția

juridică între cheltuielile necesare amenajării obiectului contractului și

celelalte cheltuieli făcute pentru organizarea manifestării religioase.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

reclamanta a declarat apel, criticile vizând greșita apreciere cu privire la

cauza rezilierii contractului de închiriere, precum și interpretarea eronată a

acestui contract.

Curtea de Apel București, seția

comercială, prin decizia nr. 1148 din 13 mai 1999, a respins apelul ca tardiv

declarat.

Prin decizia nr. 5789 din 12

noiembrie 2000, secția comercială a Curții Supreme de Justiție a admis recursul

declarat de reclamantă împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia

atacată și a dispus trimiterea dosarului, aceleiași instanțe, în vederea

rejudecării apelului declarat de către reclamantă împotriva hotărârii primei

instanțe.

Prin decizia nr. 544 din 9 aprilie

2001, Curtea de Apel București, secția a VI a comercială, a admis apelul

declarat de reclamantă și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a

admis acțiunea și a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 500.000.000

lei cu titlu de despăgubiri, cu motivarea că, potrivit art. 1073 și art. 1075

C. civ., apelanta este îndrituită să solicite despăgubiri, stabilite prin

raportul de expertiză, ca urmare a nerespectării de către pârât a obligațiilor

asumate prin contract.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

pârâtul a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 8 C.

proc. civ.

Recurenta a susținut că decizia

atacată este nulă, în raport de dispozițiile art. 105 alin. (2) și art. 106 C.

proc. civ., față de faptul că motivele de apel nu sunt semnate de

reprezentantul legal al apelantei-reclamante și această lipsă nu a fost

complinită în cursul judecății.

Pe fond, recurenta a susținut că

acțiunea reclamantei a fost greșit admisă, deoarece:

- prin decalarea datei de organizare

a evenimentului religios, în considerarea căruia a fost încheiat contractul de

închiriere, noua perioadă s-a suprapus cu perioada de desfășurare a

Campionatului Național pentru Juniori;

- avansul plătit de către reclamantă

a fost restituit acesteia;

- cheltuielile pentru amenajarea

stadionului au fost efectuate fără consimțământul pârâtului și într-o altă

perioadă decât cea care făcea obiectul închirierii.

Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, prin decizia nr. 4335 din 20 iunie 2002, a respins recursul

declarat de pârât, ca nefondat, reținând că acesta nu și-a îndeplinit

obligațiile asumate prin contract și din nici o probă a dosarului nu rezultă că

ar fi depus diligențe pentru respectarea acestor obligații.

Împotriva hotărârilor menționate,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că hotărârile atacate

sunt pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond și că, tototodată, acestea sunt și vădit

netemeinice.

Astfel, în prezența notificării din

25 iunie 1996 privitoare la rezilierea contractului de închiriere, reclamanta

avea posibilitatea de a nu face cheltuieli inutile cu amenajarea stadionului.

Totodată, în mod corect prima

instanță a reținut lipsa distincției între cheltuielile necesare amenajării

obiectului contractului și celelalte cheltuieli făcute pentru organizarea

propriei manifestări religioase, de strictă întrebuințare pentru membrii

participanți la congres, care au și fost folosite, de altfel, în acest scop.

Așadar, în mod greșit instanțele au

reținut că în cauză au fost dovedite cheltuielile efectuate pentru

îmbunătățirile aduse stadionului național, fără a cenzura raportul de

expertiză, incomplet și întocmit cu depășirea atribuțiilor de către expert.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate se constată următoarele:

La data de 29 octombrie 1998,

Tribunalul București, secția comercială, prin încheierea pronunțată în aceeași

zi în dosarul nr. 3459/1998, a luat act că reclamanta, prin apărător, și-a

precizat acțiunea, în sensul înjumătățirii pretenției.

Precizarea acțiunii, în sensul

reducerii pretenției la jumătate, formulată în modul menționat, este confirmată

în scris și motivată prin notele depuse la dosarul de fond, semnate de

președintele și contabilul organizației religioase reclamante.

Examinând manifestarea de către

reclamanată a unuia din drepturile constituind conținutul principiului

disponibilității, respectiv dreptul de a determina limitele acțiunii, prin

prisma motivului invocat de această parte, precum și în raport de tabelul

centralizator și înscrisurile justificative ale cheltuielilor, anexate

acestuia, din care rezultă că parte dintre acestea nu au legătură cu lucrările

de amenajare a stadionului, se constată că actul de dispoziție menționat nu a

urmărit un scop nelicit, așa încât în mod corect prima instanță a luat act de

reducerea câtimii obiectului pretenției deduse judecății.

Se constată așadar că reclamanta a

precizat cererea în condițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Examinând cauza, în apel și recurs,

atât în primul, cât și în cel de al doilea ciclu procesual, instanțele de

control judiciar au soluționat cauza în raport de câtimea obiectului cererii

introductive de instanță, cu neobservarea precizării acțiunii, în sensul

micșorării pretenției la jumătate.

Or, prin art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. s-a stabilit imperativ că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii deduse judecății”.

De altfel, o prevedere în același

sens era conținută și în C. proc. civ. nemodificat, prin art. 130 alin. (4) din

cod, în vigoare la data soluționării cauzei, dispunându-se imperativ că „ei vor

hotărî numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății”.

Din dispozițiile legale citate

rezultă că instanța nu poate depăși limitele învestirii sale, așa încât, o

atare omisiune, în raport de caracterul imperativ al normei încălcate,

constituie o încălcare esențială a legii și duce la casarea hotărârii.

Ca atare, criticile privind

încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. se constată a fi întemeiate,

hotărârile atacate fiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2

C. proc. civ., invocat de procurorul general.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa decizia

pronunțată în recurs, va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei

pronunțate în apel, pe care o va casa, va admite apelul declarat de reclamantă

împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va modifica în sensul că va

admite acțiunea precizată și va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de

250.000.000 lei, menținând celelalte dispoziții ale deciziei pronunțate în

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia nr. 4335 din 20

iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială.

Admite recursul declarat de pârâtul

Complexul Sportiv Național „LIA MANOLIU” București împotriva deciziei nr. 544

din 9 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a VI –a comercială pe

care o modifică în sensul că:

Admite apelul declarat de pârâta

Organizația Religioasă „MARTORII LUI IEHOVA” împotriva sentinței nr. 4635 din 4

noiembrie 1998 a Tribunalului București, secția comercială pe care o schimbă în

sensul că:

Admite acțiunea precizată a

reclamantei Organizația Religioasă „MARTORII LUI IEHOVA” și obligă pârâtul

Complexul Sportiv Național „LIA MANOLIU” București, să plătească acesteia suma

de 250.000.000 lei.

Menține celelalte dispoziții.

Pronunțată în ședință publică, azi

18 decembrie 2003.