ÎCCJ, Decizia nr. 662/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 22 octombrie 1996, înregistrată la Tribunalul București sub nr. 3459/1997, după declinarea competenței de soluționare în fond a cauzei de către Judecătoria sectorului 2 București, reclamanta Organizația Religioasă „MARTORII LUI IEHOVA” București a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâtul Complexul Sportiv „LIA MANOLIU” București să fie obligat să plătească acesteia suma de 12.608 dolari SUA cu titlu de avans încasat în baza contractului de închiriere nr. 3297 din 14 septembrie 1995, 60.296.463 lei, reprezentând cheltuieli suportate de locatar ca urmare a încheierii contractului, precum și daune cominatorii.

Prin sentința nr. 4635 din 4 noiembrie 1998, Tribunalul București, secția comercială, a respins acțiunea, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că raportul juridic născut între părți are la bază contractul de închiriere nr. 3297 din 14 septembrie 1995 având ca obiect punerea la dispoziția reclamantei a complexului sportiv, în vederea organizării unei manifestări religioase. În contractul amintit, nici una din clauzele acestuia nu conține consimțământul pârâtului privitor la efectuarea de amenajări a stadionului de către reclamantă. Rezilierea contractului menționat a avut loc dintr-o cauză exterioară voinței părților. Înțelegerea cauzei de reziliere a contractului a determinat-o pe reclamantă să încaseze necondiționat avansul plătit pentru închirierea stadionului.

Din examinarea anexei la acțiune, instanța de fond a constatat înscrierea unor bunuri, de strictă întrebuințare pentru participanții la manifestarea religioasă, care puteau fi ridicate. Examinarea anexei menționate a impus concluzia că reclamanta, prin acțiunea promovată, nu a făcut distincția juridică între cheltuielile necesare amenajării obiectului contractului și celelalte cheltuieli făcute pentru organizarea manifestării religioase. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta a declarat apel, criticile vizând greșita apreciere cu privire la cauza rezilierii contractului de închiriere, precum și interpretarea eronată a acestui contract. Curtea de Apel București, seția comercială, prin decizia nr. 1148 din 13 mai 1999, a respins apelul ca tardiv declarat.

Prin decizia nr. 5789 din 12 noiembrie 2000, secția comercială a Curții Supreme de Justiție a admis recursul declarat de reclamantă împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea dosarului, aceleiași instanțe, în vederea rejudecării apelului declarat de către reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe. Prin decizia nr. 544 din 9 aprilie 2001, Curtea de Apel București, secția a VI a comercială, a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 500.000.000 lei cu titlu de despăgubiri, cu motivarea că, potrivit art. 1073 și art. 1075 C. civ., apelanta este îndrituită să solicite despăgubiri, stabilite prin raportul de expertiză, ca urmare a nerespectării de către pârât a obligațiilor asumate prin contract.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtul a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 8 C. proc. civ. Recurenta a susținut că decizia atacată este nulă, în raport de dispozițiile art. 105 alin. (2) și art. 106 C. proc. civ., față de faptul că motivele de apel nu sunt semnate de reprezentantul legal al apelantei-reclamante și această lipsă nu a fost complinită în cursul judecății. Pe fond, recurenta a susținut că acțiunea reclamantei a fost greșit admisă, deoarece: - prin decalarea datei de organizare a evenimentului religios, în considerarea căruia a fost încheiat contractul de închiriere, noua perioadă s-a suprapus cu perioada de desfășurare a Campionatului Național pentru Juniori; - avansul plătit de către reclamantă a fost restituit acesteia; - cheltuielile pentru amenajarea stadionului au fost efectuate fără consimțământul pârâtului și într-o altă perioadă decât cea care făcea obiectul închirierii.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 4335 din 20 iunie 2002, a respins recursul declarat de pârât, ca nefondat, reținând că acesta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract și din nici o probă a dosarului nu rezultă că ar fi depus diligențe pentru respectarea acestor obligații. Împotriva hotărârilor menționate, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că hotărârile atacate sunt pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că, tototodată, acestea sunt și vădit netemeinice. Astfel, în prezența notificării din 25 iunie 1996 privitoare la rezilierea contractului de închiriere, reclamanta avea posibilitatea de a nu face cheltuieli inutile cu amenajarea stadionului.

Totodată, în mod corect prima instanță a reținut lipsa distincției între cheltuielile necesare amenajării obiectului contractului și celelalte cheltuieli făcute pentru organizarea propriei manifestări religioase, de strictă întrebuințare pentru membrii participanți la congres, care au și fost folosite, de altfel, în acest scop. Așadar, în mod greșit instanțele au reținut că în cauză au fost dovedite cheltuielile efectuate pentru îmbunătățirile aduse stadionului național, fără a cenzura raportul de expertiză, incomplet și întocmit cu depășirea atribuțiilor de către expert. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate se constată următoarele: La data de 29 octombrie 1998, Tribunalul București, secția comercială, prin încheierea pronunțată în aceeași zi în dosarul nr. 3459/1998, a luat act că reclamanta, prin apărător, și-a precizat acțiunea, în sensul înjumătățirii pretenției. Precizarea acțiunii, în sensul reducerii pretenției la jumătate, formulată în modul menționat, este confirmată în scris și motivată prin notele depuse la dosarul de fond, semnate de președintele și contabilul organizației religioase reclamante.

Examinând manifestarea de către reclamanată a unuia din drepturile constituind conținutul principiului disponibilității, respectiv dreptul de a determina limitele acțiunii, prin prisma motivului invocat de această parte, precum și în raport de tabelul centralizator și înscrisurile justificative ale cheltuielilor, anexate acestuia, din care rezultă că parte dintre acestea nu au legătură cu lucrările de amenajare a stadionului, se constată că actul de dispoziție menționat nu a urmărit un scop nelicit, așa încât în mod corect prima instanță a luat act de reducerea câtimii obiectului pretenției deduse judecății. Se constată așadar că reclamanta a precizat cererea în condițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ. Examinând cauza, în apel și recurs, atât în primul, cât și în cel de al doilea ciclu procesual, instanțele de control judiciar au soluționat cauza în raport de câtimea obiectului cererii introductive de instanță, cu neobservarea precizării acțiunii, în sensul micșorării pretenției la jumătate. Or, prin art. 129 alin. (6) C. proc. civ. s-a stabilit imperativ că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”. De altfel, o prevedere în același sens era conținută și în C. proc. civ. nemodificat, prin art. 130 alin. (4) din cod, în vigoare la data soluționării cauzei, dispunându-se imperativ că „ei vor hotărî numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății”.

Din dispozițiile legale citate rezultă că instanța nu poate depăși limitele învestirii sale, așa încât, o atare omisiune, în raport de caracterul imperativ al normei încălcate, constituie o încălcare esențială a legii și duce la casarea hotărârii. Ca atare, criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. se constată a fi întemeiate, hotărârile atacate fiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de procurorul general. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa decizia pronunțată în recurs, va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei pronunțate în apel, pe care o va casa, va admite apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va modifica în sensul că va admite acțiunea precizată și va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 250.000.000 lei, menținând celelalte dispoziții ale deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Casează decizia nr. 4335 din 20 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială. Admite recursul declarat de pârâtul Complexul Sportiv Național „LIA MANOLIU” București împotriva deciziei nr. 544 din 9 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a VI –a comercială pe care o modifică în sensul că: Admite apelul declarat de pârâta Organizația Religioasă „MARTORII LUI IEHOVA” împotriva sentinței nr. 4635 din 4 noiembrie 1998 a Tribunalului București, secția comercială pe care o schimbă în sensul că: Admite acțiunea precizată a reclamantei Organizația Religioasă „MARTORII LUI IEHOVA” și obligă pârâtul Complexul Sportiv Național „LIA MANOLIU” București, să plătească acesteia suma de 250.000.000 lei.

Menține celelalte dispoziții. Pronunțată în ședință publică, azi 18 decembrie 2003.