ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5235/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune, reclamanții D.I.C., D.J.M., D.M.M. și D.F.J.A., au chemat în judecată S.C. R.V. S.A., S.C. A. Afumați, solicitând obligarea acestora să lase în deplină proprietate și posesie imobilul format din vila D. și terenul aferent în suprafață de 10602,3 mp, imobil preluat prin rechiziție de la autorul lor și repartizat ulterior fostului I.A.S. Afumați. Prin cererea de chemare în garanție, S.C. R.V. S.A. a chemat în judecată S.C. A. Afumați, solicitând obligarea acesteia la restituirea prețului de 1.100.457.324 lei. Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1735 din 15 noiembrie 2001, a respins acțiunea principală și cererea de chemare în garanție, ca nefondate.

S-a reținut că între Guvernul României pe de o parte și Guvernul Regatului Belgiei, Guvernul Marelui Ducat de Luxemburg pe de altă parte, a intervenit acordul nr. 197 din 2 martie 1971 prin care Statul Român a plătit o sumă de bani, cu titlu de indemnizație globală și definitivă pentru acoperirea tuturor pretențiilor, de orice natură, ale Regatului Belgiei și ale Marelui Ducat de Luxemburg, precum și cele ale persoanelor fizice și juridice belgiene și luxemburgheze, față de R.S.R. și persoanele fizice și juridice române. S-a mai reținut că S.C. A. S.A. a devenit proprietară prin efectul Legii nr. 115/1990, imobilul fiind apoi transmis către pârâtă care, prezumată fiind de bună credință, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este proprietară a imobilului revendicat.

Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 269 din 5 iunie 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1735 din 15 noiembrie 2001, pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu pârâta S.C. R.V. S.A. și chemata în garanție S.C. A. S.A. Afumați. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că preluarea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv fără un titlu valabil, prin rechiziție, în temeiul Legii nr. 351/1945. Comparând însă titlurile de proprietate ale părților, arată mai departe instanța, corect s-a reținut buna credință a pârâtei la încheierea actului de vânzare-cumpărare, situație în care, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001, se conferă prioritate actului juridic încheiat astfel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, considerând-o nelegală, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține în dezvoltarea motivelor de recurs că, întrucât măsura rechiziționării nu a operat un transfer al proprietății, imobilul trebuia restituit în natură. Comparând titlurile de proprietate – al reclamanților și actul de vânzare-cumpărare al S.C. R.V. S.A., instanța ajunge la o concluzie nelegală, titlul pârâtei, încheiat cu rea credință, nefiind valabil. Recursul nu este fondat. Esențial și în raport de hotărârea atacată (decizia instanței de apel), care a stabilit că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu legal, prezenta judecată poate viza numai dacă soluția de respingere a acțiunii este legală și într-o asemenea situație.

Din acest punct de vedere, în raport de cadrul procesual fixat de reclamant, instanța a reținut în principal existența titlului de proprietate al pârâtei – contractul de vânzare-cumpărare căruia i-a acordat preferință. De necontestat, acțiunea introductivă de instanță este o cerere în revendicare formulată pe calea dreptului comun, întemeiată pe art. 480 C. civ., fiind caracterizată deci ca acțiunea unui proprietar împotriva posesorului neproprietar. Or, sub acest aspect, corect s-a reținut că, în speță, pârâta și-a dovedit existența dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, drept dobândit, neechivoc, prin contractul de vânzare-cumpărare autentic din 15 septembrie 1998, de la pârâta S.C.

A. S.A., aceasta din urmă deținând certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis în temeiul H.G. nr. 834/1991 și fiind privatizată conform contractului de vânzare-cumpărare acțiuni 46/2000. Indiscutabil, astfel formulată, acțiunea nu conține un capăt de cerere având ca obiect desființarea, prin constatarea, pe cale de judecată, a nulității absolute, a titlurilor de proprietate amintite, deținute de pârâte, situație în care, firesc, instanța a conferit prioritate acestora, potrivit și celor cuprinse în art. 46 din Legea nr. 10/2001. Într-o asemenea ipoteză, pentru a rezolva acțiunea împotriva subdobânditorului, este necesar a se cerceta succesiv, valabilitatea titlului vânzătorului și, apoi buna credință a părților din actul juridic de înstrăinare, nulitatea absolută a actului respectiv și desființarea pe o astfel de cale a acestuia, impunându-se deci ca o premisă inevitabilă a admiterii acțiunii în revendicare.

Așa fiind, cum hotărârea atacată este legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanții D.I.C., D.J.M., D.M.M., D.F.J.A. împotriva deciziei civile nr. 269 din 5 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2003.