ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5558/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1332 din 30

septembrie 2002, Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității

cererii, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.C. și a obligat Primăria

Comunei Afumați, județul Ilfov să-i lase reclamantului în proprietate și

posesie suprafața de 800 mp teren și construcțiile aflate pe teren, imobile

situate în comuna Afumați, județul Ilfov, cu următoarele vecinătăți: N căminul

cultural și I.M.S.A.; S D.N. București – Urziceni ; E Șoseaua Afumați

Ștefănești.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că imobilul a cărui restituire în natură a fost

cerută de reclamant a aparținut în proprietate autorului acestuia, P.A., care

l-a dobândit prin actul de donație, autentificat sub nr. 42306 din 25 noiembrie

Curții de Apel București i-a fost respinsă acțiunea în revendicarea bunului,

este îndreptățit, conform art. 48 din Legea 10/2001, să solicite măsuri

reparatorii în condițiile acestei legi, deoarece imobilul a fost preluat abuziv,

pentru neplata impozitelor [art. 2 lit. d)].

Reține instanța, că pârâta a fost

notificată să-i restituie reclamantului imobilul în natură, însă prin

dispoziția nr. 48 din 22 mai 2001, i-au fost acordate despăgubiri, în valoare

de 200.000.000 lei. Or, în art. 20 alin. (1) din lege este stabilită

obligativitatea restituirii în natură a bunului. De aceea, excepția

inadmisibilității acțiunii, motivată de pârâtă pe faptul că reclamantul ar fi

îndreptățit numai la despăgubiri, nu este întemeiată. Art. 20 alin. (1) prevede

că imobilele se restituie în natură, la pct. 3, textul se referă expres la

restituirea imobilelor de către primării, iar singura excepție de la

restituirea în natură este prevăzută de art. 20 alin. (4) și privește bunurile

deținute de o organizație cooperatistă.

Curtea de apel București, prin decizia

civilă nr. 504 din 11 decembrie 2003, a admis apelul declarat de pârâtă, a

schimbat în parte sentința apelată, a respins cererea ca nefondată și a păstrat

dispozițiile hotărârii apelate, cu privire la soluționarea excepției.

Instanța de apel a reținut că reclamantul

se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite să ceară restituirea în

condițiile art. 1, art. 2 pct. d, art. 3 și art. 4 pct. 2 din Legea nr. 10/2001,

însă imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul unei hotărâri

judecătorești, pronunțată în anul 1956, calificată definitiv și irevocabil,

prin decizia civilă nr. 1772/1999 a Curții de Apel București, ca titlu valabil

de dobândire a dreptului de proprietate al statului asupra bunului. Art. 20

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reglementează procedura de urmat în cazul

restituirii imobilelor în natură sau prin echivalent, fără ca primăriile să fie

obligate la restituirea în natură, iar instanța de fond a ignorat art. 16 din

lege, singurul text care se aplică la această situație de fapt.

Reține instanța de apel, că imobilul

fiind ocupat de o autoritate administrativă locală (Primăria Comunei Afumați),

pentru a nu se întrerupe activitatea de interes public, proprietarului i se

acordă măsuri reparatorii prin echivalent, așa cum a procedat pârâta și nu s-a

făcut dovada că bunul ar avea o altă valoare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamantul care, invocând prevederile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ.,

face următoarele susțineri:

- Instanța de apel i-a recunoscut dreptul

de a cere să-i fie restituit bunul în condițiile Legii nr. 10/2001, însă reține

că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului cu titlu valabil,

ignorând faptul că Decretul nr. 224/1951, în baza căruia s-a pronunțat

hotărârea din anul 1956, a constituit o manifestare abuzivă și că actualul stat

de drept exclude posibilitatea de a se motiva că titlul constituit pe baza

acestui decret este „titlu valabil”. Instanța a încălcat dispozițiile art. 2

din Legea nr. 10/2001, care se referă la imobile preluate în mod abuziv, iar

conform art. 6 din Legea nr. 213/1998 trebuia să constate că pretinsul titlu de

proprietate al statului nu este legal, pentru că a fost constituit în baza unui

decret prin care s-au încălcat flagrant următoarele dispoziții: art. 8 și art. 10

din Constituția din 13 aprilie 1948; art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, coroborat cu art. 11 și art. 20 din Constituția României;

dispozițiile art. 481 C. civ.

- Greșit s-a reținut că nu se aplică

dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privitoare la restituirea

în natură a imobilului, ignorându-se faptul că adevăratul proprietar nu poate

fi lipsit de proprietatea sa decât prin exproprierea făcută cu respectarea

principiilor de drept în materie.

- Dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2)

din lege nu se aplică imobilelor preluate fără titlu valabil, iar în cauză, în

temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, titlul statului, constituit în baza

Decretului nr. 224/1951, nu este valabil. Ipoteza preluării abuzive în baza

acestui decret este prevăzută expres în art. 2 pct. d din Legea nr. 10/2001.

- În prezenta cauză, nu s-a făcut dovada

că s-au respectat dispozițiile art. 16 alin. (2) din lege, pentru că nu s-a

depus la dosar Hotărârea Guvernului care să dispună ca imobilul în discuție să

nu fie restituit în natură, iar dacă există o asemenea hotărâre este

neconstituțională, nelegală și contrară angajamentelor internaționale privind

drepturile fundamentale ale omului, din care face parte și dreptul de

proprietate.

- Greșit s-a reținut că nu s-a făcut

dovada că imobilul are o valoare mai mare decât suma oferită de pârâtă, deși

aceasta, cu adresa nr. 8188 din 3 decembrie 2001, arată că valoarea de

circulație a bunului era de 3.000.000.000 lei. Precizează însă recurentul că

cere ca bunul să-i fie restituit în natură și nu prin echivalent.

- Redând conținutul art. 11 și art. 20

din Constituția României și art. 17 din Declarația universală a drepturilor

omului, recurentul cere să se admită recursul, să fie desființată hotărârea

instanței de apel și să se mențină sentința instanței de fond.

Intimata, prin întâmpinarea depusă la

dosar, a cerut să se respingă acțiunea reclamantului, deoarece trecerea bunului

în proprietatea statului s-a făcut cu titlu legal, printr-o hotărâre

judecătorească. De aceea, sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001

și art. 6 din Legea nr. 213/1998

Recursul este întemeiat.

Criticile formulate de recurent se

încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar

dispozițiile acestui text au incidență în cauză, deoarece instanța de apel a

aplicat greșit dispozițiile înscrise în Legea nr. 10/2001.

În dispoziția nr. 48/2001 se indică art. 20

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilește modalitatea juridică de

restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, deținute

de primării, iar în hotărârea atacată se reține că reclamantul este îndreptățit

să ceară restituirea în condițiile art. 2 lit. d) din lege.

Prin urmare, deoarece prin dispoziția nr.

48 reclamantului i-au fost acordate despăgubiri, nu s-a contestat preluarea

abuzivă a bunului a cărui restituire se cere, iar instanța de apel a reținut că

imobilul a fost preluat abuziv.

Or, imobilele, terenuri și construcții,

preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, de regulă, se restituie în

natură.

Principiul restituirii în natură este

enunțat în art. 1alin. (1), art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar art. 20

alin. (1) dispune „Imobilele, terenuri și construcții preluate în mod abuziv,

indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a

prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o

societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice

centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, de o organizație

cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei

îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată a

organelor de conducere ale unității deținătoare”.

Se acordă măsuri reparatorii prin

echivalent numai în acele situații în care restituirea în natură nu este posibilă,

cum este și cazul imobilelor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Greșit însă instanța de apel a reținut

că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2).

Art. 16 din lege are în vedere numai

imobilele cu destinația arătată în text, care au fost preluate cu titlu

valabil. În acest sens, art. 16 alin. (4) prevede „dispozițiile alin. (1) și (2)

nu se aplică imobilelor preluate fără titlu valabil”.

Or, imobilul care face obiectul

procesului a fost preluat fără titlu valabil.

Reclamantul a formulat cerere, în temeiul

Legii 10/2001, contestând dispoziția prin care i s-au acordat despăgubiri și a

solicitat să-i fie restituit în natură imobilul, teren în suprafață de 800 mp

și construcția aflată pe teren. A susținut că familia sa a fost alungată din

locuința proprietate personală, iar actele depuse la dosar atestă preluarea de

către stat a bunului, proprietatea autorului reclamantului, în baza Decretului

nr. 224/1951, act normativ care instituia o procedură rapidă de încuviințare a

executării, de către tribunalul popular pe raza căruia era situat imobilul

urmărit. Hotărârea judecătorească crea premizele pentru preluarea bunului de

către stat, în condițiile continuării și finalizării formelor de urmărire

silită.

Instanța de apel a reținut că imobilul

(teren și construcție) a fost preluat cu titlu valabil, pentru că hotărârea

dată în aplicarea acestui decret, în anul 1956, nu a fost desființată și i s-a

recunoscut valoarea de titlu într-un proces anterior.

În dispozitivul sentinței civile nr. 464

din 18 aprilie 1956 este însă menționată numai construcția, parter și etaj, cu

arătarea numărului de camere și a stării locuinței la data scoaterii în

vânzare, nu și terenul, iar în procesul de revendicare, prin decizia civilă nr.

1772/1999, s-a reținut că imobilul a intrat în proprietatea statului pe baza

hotărârii de scoatere în vânzare, a cărei legalitate nu a fost pusă vreodată în

discuție.

În prezenta cauză, reclamantul-recurent a

invocat nelegalitatea titlului, iar faptul că pentru bunurile preluate în

temeiul Decretului nr. 224/1951 scoaterea în vânzare era dispusă printr-o

hotărâre judecătorească nu presupune dobândirea de către stat a imobilului cu

titlu valabil, așa cum s-a reținut prin hotărârea atacată.

Valabilitatea titlului impune concordanța

lui cu legile în vigoare la data preluării bunului, iar în lipsa unei

dispoziții legale care să condiționeze restituirea în natură a bunurilor la

care se referă art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 de desființarea hotărârilor

judecătorești, instanța, sesizată cu acțiunea prin care se atacă refuzul

restituirii în natură, poate stabili dacă preluarea imobilului s-a făcut în

respectul deplin al actului normativ atunci în vigoare.

În cauză, nevalabilitatea titlului

rezultă din faptul că prin preluarea construcției, care avea regim de locuință

și era folosită de proprietar, au fost încălcate chiar prevederile Decretului

224/1951, care excludeau de la aplicare asemenea imobile (art. 4 din decret).

De aceea, fără a mai analiza titlul în raport

cu celelalte dispoziții legale invocate de recurent, se constată că nu se

aplică dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece

preluarea bunului fiind făcută cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 224/1951,

titlul nu este valabil, iar cererea reclamantului pentru restituirea imobilului

în natură este întemeiată, așa cum a reținut instanța de fond.

Pentru considerentele expuse, conform

art. 312, art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamant,

va fi casată în parte hotărârea atacată (dispoziția privind păstrarea sentinței

apelate cu privire la respingerea excepției este legală) și va fi respins

apelul declarat de pârâtă, împotriva hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul P.C.

împotriva deciziei nr. 504 din 11 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, pe care o casează, în parte.

Respinge apelul declarat de apelanta

Primăria Comunei Afumați prin primar împotriva sentinței nr. 1332 din 30

septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o

păstrează.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie

2004.