ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5558/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1332 din 30 septembrie 2002, Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității cererii, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.C. și a obligat Primăria Comunei Afumați, județul Ilfov să-i lase reclamantului în proprietate și posesie suprafața de 800 mp teren și construcțiile aflate pe teren, imobile situate în comuna Afumați, județul Ilfov, cu următoarele vecinătăți: N căminul cultural și I.M.S.A.; S D.N. București – Urziceni ; E Șoseaua Afumați Ștefănești.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că imobilul a cărui restituire în natură a fost cerută de reclamant a aparținut în proprietate autorului acestuia, P.A., care l-a dobândit prin actul de donație, autentificat sub nr. 42306 din 25 noiembrie 1937. Reclamantul, căruia prin decizia civilă nr. 1772 din 15 septembrie 1999 a Curții de Apel București i-a fost respinsă acțiunea în revendicarea bunului, este îndreptățit, conform art. 48 din Legea 10/2001, să solicite măsuri reparatorii în condițiile acestei legi, deoarece imobilul a fost preluat abuziv, pentru neplata impozitelor [art. 2 lit. d)]. Reține instanța, că pârâta a fost notificată să-i restituie reclamantului imobilul în natură, însă prin dispoziția nr. 48 din 22 mai 2001, i-au fost acordate despăgubiri, în valoare de 200.000.000 lei.

Or, în art. 20 alin. (1) din lege este stabilită obligativitatea restituirii în natură a bunului. De aceea, excepția inadmisibilității acțiunii, motivată de pârâtă pe faptul că reclamantul ar fi îndreptățit numai la despăgubiri, nu este întemeiată. Art. 20 alin. (1) prevede că imobilele se restituie în natură, la pct. 3, textul se referă expres la restituirea imobilelor de către primării, iar singura excepție de la restituirea în natură este prevăzută de art. 20 alin. (4) și privește bunurile deținute de o organizație cooperatistă. Curtea de apel București, prin decizia civilă nr. 504 din 11 decembrie 2003, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte sentința apelată, a respins cererea ca nefondată și a păstrat dispozițiile hotărârii apelate, cu privire la soluționarea excepției.

Instanța de apel a reținut că reclamantul se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite să ceară restituirea în condițiile art. 1, art. 2 pct. d, art. 3 și art. 4 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, însă imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul unei hotărâri judecătorești, pronunțată în anul 1956, calificată definitiv și irevocabil, prin decizia civilă nr. 1772/1999 a Curții de Apel București, ca titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate al statului asupra bunului. Art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reglementează procedura de urmat în cazul restituirii imobilelor în natură sau prin echivalent, fără ca primăriile să fie obligate la restituirea în natură, iar instanța de fond a ignorat art. 16 din lege, singurul text care se aplică la această situație de fapt.

Reține instanța de apel, că imobilul fiind ocupat de o autoritate administrativă locală (Primăria Comunei Afumați), pentru a nu se întrerupe activitatea de interes public, proprietarului i se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, așa cum a procedat pârâta și nu s-a făcut dovada că bunul ar avea o altă valoare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care, invocând prevederile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ., face următoarele susțineri: - Instanța de apel i-a recunoscut dreptul de a cere să-i fie restituit bunul în condițiile Legii nr. 10/2001, însă reține că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului cu titlu valabil, ignorând faptul că Decretul nr. 224/1951, în baza căruia s-a pronunțat hotărârea din anul 1956, a constituit o manifestare abuzivă și că actualul stat de drept exclude posibilitatea de a se motiva că titlul constituit pe baza acestui decret este „titlu valabil”.

Instanța a încălcat dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care se referă la imobile preluate în mod abuziv, iar conform art. 6 din Legea nr. 213/1998 trebuia să constate că pretinsul titlu de proprietate al statului nu este legal, pentru că a fost constituit în baza unui decret prin care s-au încălcat flagrant următoarele dispoziții: art. 8 și art. 10 din Constituția din 13 aprilie 1948; art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, coroborat cu art. 11 și art. 20 din Constituția României; dispozițiile art. 481 C. civ. - Greșit s-a reținut că nu se aplică dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privitoare la restituirea în natură a imobilului, ignorându-se faptul că adevăratul proprietar nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât prin exproprierea făcută cu respectarea principiilor de drept în materie.

- Dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din lege nu se aplică imobilelor preluate fără titlu valabil, iar în cauză, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, titlul statului, constituit în baza Decretului nr. 224/1951, nu este valabil. Ipoteza preluării abuzive în baza acestui decret este prevăzută expres în art. 2 pct. d din Legea nr. 10/2001. - În prezenta cauză, nu s-a făcut dovada că s-au respectat dispozițiile art. 16 alin. (2) din lege, pentru că nu s-a depus la dosar Hotărârea Guvernului care să dispună ca imobilul în discuție să nu fie restituit în natură, iar dacă există o asemenea hotărâre este neconstituțională, nelegală și contrară angajamentelor internaționale privind drepturile fundamentale ale omului, din care face parte și dreptul de proprietate.

- Greșit s-a reținut că nu s-a făcut dovada că imobilul are o valoare mai mare decât suma oferită de pârâtă, deși aceasta, cu adresa nr. 8188 din 3 decembrie 2001, arată că valoarea de circulație a bunului era de 3.000.000.000 lei. Precizează însă recurentul că cere ca bunul să-i fie restituit în natură și nu prin echivalent. - Redând conținutul art. 11 și art. 20 din Constituția României și art. 17 din Declarația universală a drepturilor omului, recurentul cere să se admită recursul, să fie desființată hotărârea instanței de apel și să se mențină sentința instanței de fond. Intimata, prin întâmpinarea depusă la dosar, a cerut să se respingă acțiunea reclamantului, deoarece trecerea bunului în proprietatea statului s-a făcut cu titlu legal, printr-o hotărâre judecătorească.

De aceea, sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Legea nr. 213/1998 Recursul este întemeiat. Criticile formulate de recurent se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar dispozițiile acestui text au incidență în cauză, deoarece instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile înscrise în Legea nr. 10/2001. În dispoziția nr. 48/2001 se indică art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilește modalitatea juridică de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, deținute de primării, iar în hotărârea atacată se reține că reclamantul este îndreptățit să ceară restituirea în condițiile art. 2 lit. d) din lege.

Prin urmare, deoarece prin dispoziția nr. 48 reclamantului i-au fost acordate despăgubiri, nu s-a contestat preluarea abuzivă a bunului a cărui restituire se cere, iar instanța de apel a reținut că imobilul a fost preluat abuziv. Or, imobilele, terenuri și construcții, preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, de regulă, se restituie în natură. Principiul restituirii în natură este enunțat în art. 1alin.

(1), art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar art. 20 alin. (1) dispune „Imobilele, terenuri și construcții preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”. Se acordă măsuri reparatorii prin echivalent numai în acele situații în care restituirea în natură nu este posibilă, cum este și cazul imobilelor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Greșit însă instanța de apel a reținut că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2). Art. 16 din lege are în vedere numai imobilele cu destinația arătată în text, care au fost preluate cu titlu valabil. În acest sens, art. 16 alin. (4) prevede „dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică imobilelor preluate fără titlu valabil”. Or, imobilul care face obiectul procesului a fost preluat fără titlu valabil. Reclamantul a formulat cerere, în temeiul Legii 10/2001, contestând dispoziția prin care i s-au acordat despăgubiri și a solicitat să-i fie restituit în natură imobilul, teren în suprafață de 800 mp și construcția aflată pe teren.

A susținut că familia sa a fost alungată din locuința proprietate personală, iar actele depuse la dosar atestă preluarea de către stat a bunului, proprietatea autorului reclamantului, în baza Decretului nr. 224/1951, act normativ care instituia o procedură rapidă de încuviințare a executării, de către tribunalul popular pe raza căruia era situat imobilul urmărit. Hotărârea judecătorească crea premizele pentru preluarea bunului de către stat, în condițiile continuării și finalizării formelor de urmărire silită. Instanța de apel a reținut că imobilul (teren și construcție) a fost preluat cu titlu valabil, pentru că hotărârea dată în aplicarea acestui decret, în anul 1956, nu a fost desființată și i s-a recunoscut valoarea de titlu într-un proces anterior.

În dispozitivul sentinței civile nr. 464 din 18 aprilie 1956 este însă menționată numai construcția, parter și etaj, cu arătarea numărului de camere și a stării locuinței la data scoaterii în vânzare, nu și terenul, iar în procesul de revendicare, prin decizia civilă nr. 1772/1999, s-a reținut că imobilul a intrat în proprietatea statului pe baza hotărârii de scoatere în vânzare, a cărei legalitate nu a fost pusă vreodată în discuție. În prezenta cauză, reclamantul-recurent a invocat nelegalitatea titlului, iar faptul că pentru bunurile preluate în temeiul Decretului nr. 224/1951 scoaterea în vânzare era dispusă printr-o hotărâre judecătorească nu presupune dobândirea de către stat a imobilului cu titlu valabil, așa cum s-a reținut prin hotărârea atacată.

Valabilitatea titlului impune concordanța lui cu legile în vigoare la data preluării bunului, iar în lipsa unei dispoziții legale care să condiționeze restituirea în natură a bunurilor la care se referă art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 de desființarea hotărârilor judecătorești, instanța, sesizată cu acțiunea prin care se atacă refuzul restituirii în natură, poate stabili dacă preluarea imobilului s-a făcut în respectul deplin al actului normativ atunci în vigoare. În cauză, nevalabilitatea titlului rezultă din faptul că prin preluarea construcției, care avea regim de locuință și era folosită de proprietar, au fost încălcate chiar prevederile Decretului 224/1951, care excludeau de la aplicare asemenea imobile (art. 4 din decret).

De aceea, fără a mai analiza titlul în raport cu celelalte dispoziții legale invocate de recurent, se constată că nu se aplică dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece preluarea bunului fiind făcută cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 224/1951, titlul nu este valabil, iar cererea reclamantului pentru restituirea imobilului în natură este întemeiată, așa cum a reținut instanța de fond. Pentru considerentele expuse, conform art. 312, art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamant, va fi casată în parte hotărârea atacată (dispoziția privind păstrarea sentinței apelate cu privire la respingerea excepției este legală) și va fi respins apelul declarat de pârâtă, împotriva hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva deciziei nr. 504 din 11 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează, în parte. Respinge apelul declarat de apelanta Primăria Comunei Afumați prin primar împotriva sentinței nr. 1332 din 30 septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o păstrează. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2004.