ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1798/2003

La ordine pronunțarea în recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și de intervenienții C.D.și C.V.împotriva deciziei civile nr.383 A din 13 septembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 18 aprilie 2002 care face parte integrantă din prezenta iar pronunțarea s-a amânat la 6 mai 2003. C U R T E A , Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin acțiunea înregistrată la 7 iulie 1998 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta S.L.a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, solicitând revendicarea apartamentului nr.5, situat în imobilul din București, str.Porumbaru nr.7, etaj IV, inclusiv a garajului aferent acestui apartament.

În motivarea acțiunii, încadrată în drept în dispozițiile art.480-481 C.civ., reclamanta a arătat că este succesoarea în drepturi a fostei proprietare A.V.(căsătorită P.) care a fost deposedată de bunul imobil în aplicarea Decretului nr.224/1951, dar cu încălcarea prescripțiilor acestui act normativ. În urma precizării valorii obiectului acțiunii la 500 milioane lei, Judecătoria Sectorului 1 și-a declinat, la 7.12.1998, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. În fața instanței astfel investite, reclamanta și-a extins acțiunea împotriva persoanelor care ocupă apartamentul revendicat, C.D.și V.a căror introducere în cauză a solicitat-o conform art.57 C.proc.civ., pentru a se constata ineficiența, nulitatea și inopozabilitatea contractului nr.3250/22871/1997 prin care intervenienta forțată a cumpărat de la stat imobilul în litigiu.

Temeiul de drept al acestei noi cereri a fost indicat astfel: art.480,481,948,973, 1295 alin.2, 1801 și 1803 C.civ., precum și art.12 din HG nr.11/1997. Pe baza probelor cu înscrisuri, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea completată, a obligat pe intervenienții forțați C.D.și V. și pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București să lase reclamantei în deplină proprietate și pașnică posesie apartamentul nr.5 și garajul aferent situat la parterul imobilului, intervenienții fiind obligați și la 9 milioane lei cheltuieli de judecată. În motivarea acestei sentințe, instanța a reținut că la 1 aprilie 1940 V.A.

a cumpărat 0,1637 părți indivize din terenul în suprafață de 360 mp proprietatea vânzătorilor C., în vederea construirii unui apartament, conform contractului de construire, apartamentul fiind finalizat și apoi înscris în cartea funciară, iar în anul 1953 a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.224/1951, act normativ a cărui procedură nu a fost respectată. Ca atare, în aplicarea art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, tribunalul a constatat că apartamentul revendicat a fost preluat de Stat fără titlu valabil. Comparându-se titlul reclamantei cu titlul intervenienților forțați (care au cumpărat apartamentul de la stat la data de 3 februarie 1997 în temeiul Legii nr.112/1995) s-a constatat că primul este preferabil întrucât provine de la adevăratul proprietar.

Ca atare, intervenienții forțați au fost obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie bunul imobil în discuție. Apelurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și de către in tervenienții forțați au fost respinse prin decizia civilă nr.383 din 13 septembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă. În motivarea deciziei s-a reținut mai întâi că pârâtul Consiliul General al Municipiului București, are calitate procesual pasivă în cauză, conform legii administrației publice locale și a legii privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Pe fondul cauzei, s-a reluat motivarea instanței de fond, în sensul că dispozițiile art.7-18 din Decretul nr.224 din 1951 nu au fost respectate în speță, opinându-se și că în ansamblul său, actul normativ în discuție era contrar dispozițiilor constituționale ale vremii, precum și art.481 C.civ.

Susținerea apelanților C.D.și C.V.privind lipsa identificării corecte a imobilului a fost respinsă de instanța de apel. Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs Consiliul General al Municipiului București și intervenienții C.D.și C.V.. Recursul pârâtului Consiliul General al Municipiului București a fost încadrat în drept în dispozițiile art.304 pct.4 și 9 C.proc.civ. S-a susținut în esență că prin aprecierile pe care le-a făcut privind neconstituționalitatea Decretului nr.224/1951 instanța de apel și-a depășit atribuțiile. Pe fond, s-a susținut că titlul statului a fost valabil, actul normativ invocat având caracter de lege specială în raport cu art.481 C.civ., reținut în motivarea celor două instanțe; în fine, s-a susținut greșita obligare a acestei recurente la plata cheltuielilor de judecată, de vreme ce nu a fost căzută în pretenții, în sensul art.274 C.proc.civ.

Recursul intervenienților forțați a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 și 10 C.proc.civ. S-a reproșat ambelor instanțe că au analizat cauza doar parțial și superficial, nepronunțându-se asupra unor mijloace de apărare hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Astfel, s-a susținut că există neconcordanțe evidente între titularul dreptului de proprietate care figurează în actele prezentate și persoana de la care reclamanta pretinde că deține drepturi succesorale; o altă persoană decât reclamanta a depus notificarea în temeiul Legii nr.10/2001 pentru întregul imobil. Pe de altă parte, apartamentul proprietatea lor, cumpărat de la stat în temeiul și cu respectarea Legii nr.112/1995 nu este identic cu cel revendicat de reclamantă.

Cu privire la titlul statului, s-a susținut că dispozițiile Decretului nr.224/1951 au fost respectate întocmai, astfel că statul, având un titlu valabil la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a transmis legal proprietatea asupra apartamentului în discuție. În fața Curții a formulat cerere de intervenție S.C. “H.N.”SA care în calitate de mandatar al Municipiului București a vândut la 3.2.1997 apartamentul nr.5 către soții C. A susținut acest intervenient că, raportat la dispozițiile art.1 din HG nr.11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, Decretul nr.224/1951 a fost un titlu valabil, motiv pentru care s-a dat curs cererii de cumpărare formulate de chiriași.

S-a mai precizat că atât vânzătorul (mandatarul) cât și cumpărătorii au fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, neexistând nici un dubiu privind validitatea titlului statului. Cererea de intervenție a S.C. “H.N.”SA a fost admisă în principiu la termenul din 28 februarie 2003. Reclamanta-intimată nu a formulat întâmpinare. Recursurile și cererea de intervenție accesorie sunt fondate și vor fi admise în sensul celor ce urmează a fi expuse. Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun, de la posesorul neproprietar. O condiție esențială a exercitării acestei acțiuni este aceea că reclamantul trebuie să fie titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Din punct de vedere procesual, raportul de drept nu poate fi legat valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății. În speță aceste principii fundamentale de drept au fost ignorate de ambele instanțe care s-au pronunțat. Față de apărările și excepțiile formulate pe parcursul litigiului privind identitatea dintre fostul titular al dreptului de proprietate – V. A. – și autoarea reclamantei – P.A.– nu au fost aduse, în condițiile art.1169 și urm. C.civ. dovezi concludente pentru îndeplinirea condiției preliminare a acțiunii în revendicare. S-a susținut că prin căsătorie V.A.a devenit P., dar din copia xerografiată a certificatului de căsătorie (fila 8 dosar nr.12431/1998 al judecătoriei Sectorului 1) rezultă prenumele „Ionica”.

Aceste inadvertențe, ce se constituie și în motive de recurs, nu au fost combătute de intimata-reclamantă nici în această fază procesuală, aceasta neformulând nici întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 C.proc.civ., depunerea întâmpinării este obligatorie. Acesta este considerentul pentru care se constată că, nefiind îndeplinită condiția esențială a promovării acțiunuii în revendicare, aceasta în mod greșit a fost admisă de cele două instanțe, ale căror hotărâri vor fi casate în tot, potrivit art.312 alin.2 și 314 C.proc.civ. Distinct de cele anterior menționate, este de reținut și nelegalitatea sub aspectul aplicării art.57 din C.proc.civ. Potrivit acestui text de lege, oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.

În interpretarea acestui text de lege, jurisprudența constantă a instanței supreme a reținut că legea permite doar introducerea în calitate de reclamant. De altfel, și din interpretarea art.58 C.proc.civ. rezultă că cel astfel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, varietate a calității de reclamant. În speță, din cuprinsul cererii formulate de reclamantă în contradictoriu cu intervenienții Cărbunescu rezultă fără dubii că aceasta a înțeles să-i trateze ca pe pârâți, pretinzând drepturi în contradictoriu cu aceștia. Or această cerere de intervenție forțată în modul cum a fost formulată, contravine exigențelor art.57 C.proc.civ. astfel că nu era admisibilă.

Pentru aceste considerente, recursurile vor fi admise, în sensul că acțiunea va fi respinsă, ca și cererea de intervenție forțată. Pe cale de consecință, cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. “H.N.”SA în interesul pârâtului va fi admisă. Potrivit art. 20 alin.5 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificată prin O.G. nr.34/2001, aprobată prin Legea nr.742/2001, intimata reclamantă va fi obligată la plata taxelor de timbru datorate în fazele procesuale anterioare pentru capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare și neplătite, în cuantumul stabilit prin încheierea de la 1 noiembrie 2002. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și de intervenienții forțați C.D.și C.V.împotriva deciziei nr.383 A din 13 septembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința nr.87 din 26 ianuarie 2001 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă și pe fond respinge acțiunea principală, precum și cererea de intervenție forțată. Admite cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. “H.N.”SA. Obligă pe intimata-reclamantă S.L.la plata sumei de 2.335.000 lei taxă judiciară și 30.000 lei timbru judiciar. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2003.