ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1798/2003

La

ordine pronunțarea în recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al

Municipiului București și de intervenienții C.D.și C.V.împotriva deciziei

civile nr.383 A din 13 septembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția

civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 18 aprilie 2002 care face parte integrantă

din  prezenta iar pronunțarea s-a amânat la 6 mai 2003.

C

U R T E A ,

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin

acțiunea înregistrată la 7 iulie 1998 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București,

reclamanta S.L.a chemat în judecată  Consiliul General al Municipiului

București, solicitând revendicarea apartamentului nr.5, situat în imobilul din

București, str.Porumbaru nr.7, etaj IV, inclusiv a garajului aferent acestui

apartament.

În

motivarea acțiunii, încadrată în drept în dispozițiile art.480-481 C.civ.,

reclamanta a arătat că este succesoarea în drepturi a fostei proprietare

A.V.(căsătorită P.) care a fost deposedată de bunul imobil în aplicarea

Decretului nr.224/1951, dar cu încălcarea prescripțiilor acestui act normativ.

În

urma precizării valorii obiectului acțiunii la 500 milioane lei, Judecătoria

Sectorului 1 și-a declinat, la 7.12.1998, competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București.

În

fața instanței astfel investite, reclamanta și-a extins acțiunea împotriva

persoanelor care ocupă apartamentul revendicat, C.D.și V.a căror introducere în

cauză a solicitat-o conform art.57 C.proc.civ., pentru a se constata

ineficiența, nulitatea și inopozabilitatea contractului nr.3250/22871/1997 prin

care intervenienta forțată a cumpărat de la  stat imobilul în litigiu.

Temeiul

de drept al acestei noi cereri a fost indicat astfel: art.480,481,948,973, 1295

alin.2, 1801 și 1803 C.civ., precum și art.12 din HG nr.11/1997.

Pe

baza probelor cu înscrisuri, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis

acțiunea completată, a obligat pe intervenienții forțați C.D.și V. și pe

pârâtul Consiliul General al Municipiului București să lase reclamantei  în

deplină proprietate și pașnică posesie apartamentul nr.5 și garajul aferent

situat la parterul imobilului, intervenienții fiind obligați și la 9 milioane

lei cheltuieli de judecată.

În

motivarea acestei sentințe, instanța a reținut că la 1 aprilie 1940 V.A. a

cumpărat 0,1637 părți indivize din terenul în suprafață de 360 mp proprietatea

vânzătorilor C., în vederea construirii unui apartament, conform  contractului

de construire, apartamentul fiind finalizat și apoi înscris în cartea funciară,

iar în anul 1953 a trecut în proprietatea statului în  temeiul Decretului

nr.224/1951, act normativ a cărui procedură nu a fost respectată.

Ca

atare, în aplicarea art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, tribunalul a constatat

că apartamentul revendicat a fost preluat de Stat fără titlu valabil.

Comparându-se

titlul reclamantei cu titlul intervenienților forțați (care au cumpărat

apartamentul de la stat la data de 3 februarie 1997 în temeiul Legii

nr.112/1995) s-a constatat că primul este preferabil întrucât provine de la

adevăratul proprietar.

Ca

atare, intervenienții forțați au fost obligați să lase reclamantei în deplină

proprietate și liniștită posesie bunul imobil în discuție.

Apelurile

declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și de către in

tervenienții forțați au fost respinse prin decizia civilă nr.383 din 13

septembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă.

În

motivarea deciziei s-a reținut mai întâi că pârâtul Consiliul General al

Municipiului București, are calitate procesual pasivă în cauză, conform legii

administrației publice locale și a legii privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia.

Pe

fondul cauzei, s-a reluat motivarea instanței de fond, în sensul că

dispozițiile art.7-18 din Decretul nr.224 din 1951 nu au fost respectate în

speță, opinându-se și că în ansamblul său, actul normativ în discuție era

contrar dispozițiilor constituționale ale vremii, precum și art.481 C.civ.

Susținerea

apelanților C.D.și C.V.privind lipsa identificării corecte a imobilului a fost

respinsă de instanța de apel.

Împotriva

acestei decizii în termen legal au declarat recurs Consiliul General al

Municipiului București și intervenienții C.D.și C.V..

Recursul

pârâtului Consiliul General al Municipiului București a fost încadrat în drept

în dispozițiile art.304 pct.4 și 9 C.proc.civ. S-a susținut în esență că prin

aprecierile pe care le-a făcut privind neconstituționalitatea Decretului

nr.224/1951 instanța de apel și-a depășit atribuțiile. Pe fond, s-a susținut că

titlul statului a fost valabil, actul normativ invocat având caracter de lege

specială în raport cu art.481 C.civ., reținut în motivarea celor două instanțe;

în fine, s-a susținut greșita obligare a acestei recurente la plata

cheltuielilor  de judecată, de vreme ce nu a fost căzută în pretenții, în

sensul art.274 C.proc.civ.

Recursul

intervenienților forțați a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art.304

pct.9 și 10 C.proc.civ.

S-a

reproșat ambelor instanțe că au analizat cauza doar parțial și  superficial,

nepronunțându-se asupra unor mijloace de apărare hotărâtoare pentru dezlegarea

pricinii.

Astfel,

s-a susținut că există neconcordanțe evidente între titularul dreptului de

proprietate care figurează în actele prezentate și persoana de la care

reclamanta pretinde că deține drepturi succesorale; o altă persoană decât

reclamanta a  depus notificarea în temeiul Legii nr.10/2001 pentru întregul

imobil. Pe de altă parte, apartamentul proprietatea lor, cumpărat de la stat în

temeiul și cu respectarea Legii nr.112/1995 nu este identic cu cel revendicat

de reclamantă.

Cu

privire la titlul statului, s-a susținut că dispozițiile Decretului nr.224/1951

au fost respectate întocmai, astfel că statul, având un titlu valabil la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare a transmis legal proprietatea

asupra apartamentului în discuție.

În

fața Curții a formulat cerere de intervenție S.C. “H.N.”SA care în calitate de

mandatar al Municipiului București a vândut la 3.2.1997 apartamentul nr.5 către

soții C. A susținut acest intervenient că, raportat la dispozițiile art.1 din

HG nr.11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor Metodologice de

aplicare a Legii nr.112/1995, Decretul nr.224/1951 a fost un titlu valabil,

motiv pentru care s-a dat curs cererii de cumpărare formulate de chiriași. S-a

mai precizat că atât vânzătorul (mandatarul) cât și cumpărătorii au fost de

bună credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, neexistând

nici un dubiu privind validitatea titlului statului.

Cererea

de intervenție a S.C. “H.N.”SA a fost admisă în principiu la termenul din 28

februarie 2003.

Reclamanta-intimată

nu a formulat întâmpinare.

Recursurile

și cererea de intervenție accesorie sunt fondate și vor fi admise în sensul

celor ce urmează a fi expuse.

Acțiunea

în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut

posesia bunului său, cere restituirea acestui bun, de la posesorul

neproprietar.

O

condiție esențială a exercitării acestei acțiuni este aceea că reclamantul

trebuie să fie titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Din

punct de vedere procesual, raportul de drept nu poate fi legat valabil decât

între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus

judecății.

În

speță aceste principii fundamentale de drept au fost ignorate de ambele

instanțe care s-au pronunțat. Față de apărările și excepțiile formulate pe

parcursul litigiului privind identitatea dintre fostul titular al dreptului de

proprietate – V. A. – și autoarea reclamantei – P.A.– nu au fost aduse, în

condițiile art.1169 și urm. C.civ. dovezi concludente pentru îndeplinirea

condiției preliminare a acțiunii în  revendicare.

S-a

susținut că prin căsătorie V.A.a devenit P., dar din copia xerografiată a

certificatului de căsătorie (fila 8 dosar nr.12431/1998 al judecătoriei

Sectorului 1) rezultă prenumele „Ionica”.

Aceste

inadvertențe, ce se constituie și în motive de recurs, nu au fost combătute de

intimata-reclamantă nici în această fază procesuală, aceasta neformulând nici

întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 C.proc.civ., depunerea întâmpinării

este obligatorie.

Acesta

este considerentul pentru care se constată că, nefiind îndeplinită condiția

esențială a promovării acțiunuii în revendicare, aceasta în mod greșit a fost

admisă de cele două instanțe, ale căror hotărâri vor fi casate în tot, potrivit

art.312 alin.2 și 314 C.proc.civ.

Distinct de cele anterior menționate, este de reținut și

nelegalitatea sub aspectul aplicării art.57 din C.proc.civ.

Potrivit

acestui text de lege, oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă

persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.

În

interpretarea acestui text de lege, jurisprudența constantă a instanței supreme

a reținut că legea permite doar introducerea în calitate de reclamant.

De

altfel, și din interpretarea art.58 C.proc.civ. rezultă că cel astfel chemat în

judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, varietate a

calității de reclamant.

În

speță, din cuprinsul cererii formulate de reclamantă în contradictoriu cu

intervenienții Cărbunescu rezultă fără dubii că aceasta a înțeles să-i trateze

ca pe pârâți, pretinzând drepturi în contradictoriu cu aceștia.

Or

această cerere de intervenție forțată în  modul cum a fost formulată,

contravine exigențelor art.57 C.proc.civ. astfel că nu era admisibilă.

Pentru

aceste considerente, recursurile vor fi admise, în sensul că acțiunea va fi

respinsă, ca și cererea de intervenție forțată. Pe cale de consecință, cererea

de intervenție accesorie formulată de S.C. “H.N.”SA în interesul pârâtului va

fi admisă.

Potrivit

art. 20 alin.5 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru,

modificată prin O.G. nr.34/2001, aprobată prin Legea nr.742/2001, intimata

reclamantă va fi obligată la plata taxelor de timbru datorate în fazele

procesuale anterioare pentru capătul de cerere privind anularea contractului de

vânzare-cumpărare și neplătite, în cuantumul stabilit prin  încheierea de la 1

noiembrie 2002.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și

de intervenienții forțați C.D.și C.V.împotriva deciziei nr.383 A din 13

septembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă.

Casează

decizia recurată, precum și sentința nr.87 din 26 ianuarie 2001 a Tribunalului

București, Secția a IV-a civilă și pe fond respinge acțiunea principală, precum

și cererea de intervenție forțată.

Admite

cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. “H.N.”SA.

Obligă

pe intimata-reclamantă S.L.la plata sumei de 2.335.000 lei taxă judiciară și

30.000 lei timbru judiciar.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 mai 2003.