ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 871/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 272 din 6 iunie

2002, a secției jurisdicționale a Curții de Conturi, s-a respins recursul

declarat de Direcția Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiției,

pentru Penitenciarul Codlea.

Instanța de fond, Colegiul

jurisdicțional al Curții de Conturi a admis actul de sesizare al Procurorului

financiar și a obligat Direcția Generală a Penitenciarelor, la plata sumei de

830.896.000 lei, cu titlu de T.V.A., neîncasată și nevirată la bugetul

statului, plus 253.800.000 lei, majorări de întârziere aferente.

Prin actul de control care a stat la

baza actului de sesizare, s-a stabilit că unitatea controlată a realizat în

anul 2000, venituri din operațiuni economice, respectiv livrări de bunuri și

prestări de servicii, altele decât cele privind activitatea sa administrativă,

socială, educativă, de ordine publică – pe bază de contracte economice cu

plată, peste plafonul de 50.000.000 lei, fără să devină plătitor de T.V.A.

Instanța de recurs jurisdicțional a

reținut ca bine stabilite, faptele, iar cu privire la regimul fiscal aplicabil

categoriilor de venituri realitate, că penitenciarul datorează T.V.A.

Au fost respinse apărările invocate,

în sensul că veniturile respective nu intră în sfera de aplicare a T.V.A.,

întrucât fac parte din categoria activităților educative, cu motivarea că munca

deținuților a produs venituri penitenciarului, urmare a efectuării unor

operațiuni cu caracter comercial; de asemenea, a fost respinsă apărarea că

neînscrierea în facturi a T.V.A., nu a dat posibilitatea beneficiarilor să procedeze

la deducerea lor.

Împotriva deciziei a declarat recurs

jurisdicțional, Direcția Generală a Penitenciarelor, reiterând în esență

apărările făcute în fața instanței de fond și de recurs jurisdicțional.

Astfel, s-a învederat că scopul

principal al folosirii deținuților la muncă, este acel al reeducării și că

potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 17/2000, nu se cuprind în sfera de aplicare a

T.V.A., operațiunile privind livrările de bunuri și prestările de servicii

efectuate de instituțiile pluiblice, pentru activitățile lor administrative,

sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranța statului, culturale

și sportive.

S-a mai susținut că unitățile

beneficiare au virat la bugetul de stat, întreaga valoare a T.V.A. colectată,

astfel încât statul nu a suferit nici un prejudiciu.

O altă critică adusă se

fundamentează pe dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 17/2000, care prevăd că în

sfera de aplicare a T.V.A., se cuprind operațiunile cu plată, efectuate de o

manieră „independentă”, de către contribuabili.

În sfârșit, recurenta a invocat

„consecințele sociale” negative ce pot decurge din adăugarea c/val T.V.A., la

tariful negociat cu beneficiarii.

Într-o altă grupă de argumente s-a

făcut trimitere la dispozițiile Codului comercial, inducându-se concluzia că

activitatea desfășurată de către penitenciare, în legătură cu prestările de

servicii și livrările de bunuri, n-ar avea caracter comercial.

Recursul este nefondat.

Situația de fapt expusă este corect

stabilită și asupra acestui aspect pârâta nu a formulat nici o obiecție.

Argumentele aduse în susținerea

punctului de vedere afirmat, de neimpozabilitate a prestărilor de servicii și

livrărilor de bunuri realizate cu deținuții din penitenciar, nu pot fi

reținute.

În primul rând și ca o problemă de

principiu, orice scutire sau exceptare de la regimul fiscal de drept comun

trebuie anume prevăzută de lege, tot astfel cum și aplicarea oricăror taxe sau

impozite nu poate fi instituită decât prin lege, această simetrie juridică

consfințind principiul fundamental al legalității regimului fiscal sub dublul

său aspect, de impunere și de scutire/exceptare.

Inaplicabilitatea prevederilor

privitoare la T.V.A., reclamată în speță, nu are drept temei, nici o dispoziție

normativă directă, ea fiind dedusă dintr-o interpretare a legii, iar nu

întemeiată pe o prevedere clară, expresă și lipsită de ambiguități.

De altfel, chiar această interpretare este

nepertinentă și fundamentată pe o greșită citire a textului normativ.

Astfel, dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 17/2000,

la care se face trimitere, vorbește de livrările de bunuri și prestările de

servicii efectuate de instituțiile publice, pentru activitățile, lor

administrative, sociale ș.a.m.d; deci, de operațiunile efectuate care privesc

activitățile lor proprii, exercitate în interesul și scopul acoperirii nevoilor

lor de funcționare, specifice instituției și legate intrinsec de mecanismul

administrativ – cu diversele sale componente, sport, educație, ordine publică

etc. – al penitenciarului.

Or, în speță, este vorba de o activitate

conexă, nespecifică administrației penitenciare ca atare și care pune în

valoare niște raporturi de drept comercial încheiate cu terțe persoane și

cârmuite de dispoziții specifice dreptului obligațional, atât penitenciarul,

prin direcția sau serviciul său de specialitate, cât și beneficiarul, acționând

ca agenți economici.

Acest tip de raporturi nu este

propriu exclusiv penitenciarelor, ci se regăsește și la alte instituții

publice, fără scop lucrativ și cu privire la care sistemul nostru fiscal consideră

că, atunci când este cazul, trebuie despărțită componenta cu caracter lucrativ,

de activitatea cu caracter spiritual, cultural, sportiv etc., prin esența ei

nelucrativă, specifică instituției respective și aplicat primei, de regimul

fiscal de drept comun, adică impozabilitatea.

A crea unui beneficiar de prestații

de servicii plătite, privilegiul fiscal al neachitării T.V.A., atunci când

contractează cu penitenciarul, spre deosebire de un agent economic care

contractează aceleași sevicii, cu un furnizor oarecare, înseamnă a institui o

discriminare de tratament, care nu-și găsește nici un temei în lege.

Nu se poate aduce, nici cel puțin

argumentul de oportunitate, că din rațiuni social-educative se face o favoare

celor ce prestează munca sau instituției ca atare, întrucât T.V.A. este

suportată de beneficiar, colectată de prestator și vărsată la bugetul statului,

venitul în sine rămânând același și pentru instituția prestatoare și pentru

persoanele fizice.

Sunt, de asemenea, lipsite de

pertinență și celelalte argumente invocate de către recurentă.

Astfel, afirmația că statul nu a

fost prejudiciat în speță, fiindcă unitățile beneficiare au virat la buget,

întreaga valoare a T.V.A. colectată, formal este exact, dar ceea ce se impută,

este cu totul altceva și anume, faptul că nu s-a încasat întreaga sumă legal

datorată și care ar fi trebuit colectată, iar apoi vărsată la bugetul statului

Tot astfel, susținerea că pentru a fi plătitor de

T.V.A., este necesar să existe o „activitate, independentă de specificul sistemului

penitenciar”, este nerelevantă, deoarece dacă este adevărat că specific

activității penitenciare poate fi și reeducarea prin muncă, este nespecific

activității de reeducare, valorificarea prestărilor de servicii, consimțită de

către deținuți, în cadrul unor raporturi economice, contractuale, care țin de

natura activităților comerciale, sunt specifice acestora, și, funcțional, au un

caracter independent.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat în cauză se vădește nefondat și urmează a fi respins,

menținându-se soluția pronunțată de prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală a Penitenciarelor, pentru Penitenciarul Codlea, împotriva

deciziei nr. 272 din 6 iunie 2002, a Curții de Conturi, secția jurisdicțională,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 martie 2003