ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2445/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Autoritatea de Control a Curții de

Conturi nu a acordat descărcare de gestiune pentru exercițiul bugetar 2001

ordonatorului de credite Penitenciarului de Maximă Siguranță Aiud în urma

efectuării controlului de verificare a contului de execuție și a bilanțului contabil,

reținând săvârșirea unor abateri financiare prin care a fost prejudiciat

bugetul de stat.

S-a stabilit că la nivelul

întregului an bugetar 2001, precum și în perioada 1 ianuarie 2002 – 31 mai 2002

instituția controlată a realizat venituri din activitatea de prestări servicii

prin folosirea unor deținuți la efectuarea unor lucrări, în afara locului de

detenție, în ramura construcțiilor și agriculturii și că, potrivit prevederilor

art. 2 alin. (2) din O.U.G.nr. 17/2002, coroborate cu prevederile pct. 2.3 din

Normele de aplicare aprobate prin H.G. nr. 401/2000, Penitenciarul Aiud avea

obligația să se înregistreze ca unitate plătitoare de T.V.A. și, în consecință,

să calculeze, înregistreze și vireze această taxă la bugetul de stat. Suma

calculată pentru perioada indicată este de 993. 906.710 lei, iar majorările de

întârziere aferente sunt de 214.204.623 lei.

Pentru nerespectarea prevederilor

legale care au condus la cauzarea acestui prejudiciu, controlul a reținut

vinovăția pârâților mr. M.I. – șef contabil și M.O.I. - conducătorul

activității financiare a instituției în perioada ianuarie – iunie 2001.

Prin încheierea completului

constituit la nivelul Direcției de Control Financiar Ulterior Alba a Curții de

Conturi a fost sesizată instanța în vederea stabilirii răspunderii juridice a

persoanelor făcute răspunzătoare pentru prejudicierea bugetului de stat cu suma

de 993.906.710 lei T.V.A. neplătită și majorările aferente în sumă de

214.204.623 lei, pentru care s-a reținut răspunderea solidară a pârâților M.I. și

M.O.I., pentru încălcarea prevederilor legale privind regimul de aplicare a

T.V.A.

Prin sentința nr. 21 din 20 august

2002, Colegiul jurisdicțional Alba a respins încheierea nr. 33 din 11 iulie

2002 a Direcției de Control Ulterior a Camerei de Conturi județene Alba pentru

abateri financiare și despăgubiri civile și, în consecință, a respins cererea

pentru obligarea la plata sumei de 933.906.710 lei a Penitenciarului de Maximă

Siguranță Aiud, reprezentând T.V.A. datorată bugetului de stat, precum și a majorărilor

de întârziere în sumă de 214.204.623 lei.

Totodată, a respins și cererea

pentru obligarea pârâților mr. M.I., contabil șef și M.O.I., contabil, la plata

în solidar a sumei de 214.204.623 lei în favoarea bugetului de stat cu titlu de

despăgubiri civile.

Pentru a se pronunța în acest sens,

Colegiul jurisdicțional a reținut, în esență, pe de o parte, că nici

dispozițiile O.G. nr. 3/1992, nici cele ale Legii nr. 345/2002 nu creează

obligația de plată a T.V.A. în sarcina Penitenciarului de Maximă Siguranță

Aiud, iar pe cale de consecință inexistența unui prejudiciu în dauna bugetului

de stat. Pe de altă parte, prima instanță a constatat că întrucât prejudiciul

reținut în sarcina pârâților este inexistent, aceștia trebuie exonerați de

plata despăgubirilor civile.

Curtea de Conturi, secția

jurisdicțională, prin decizia nr. 613 din 7 noiembrie 2002 a admis recursul

jurisdicțional declarat de procurorul financiar împotriva sentinței nr. 21/2002

a Colegiului jurisdicțional Alba și a modificat sentința atacată în sensul că a

obligat Direcția Generală a Penitenciarelor pentru Penitenciarul de Maximă

Siguranță Aiud să vireze la bugetul statului suma de 933.906.710 lei

reprezentând T.V.A. și majorări de întârziere în sumă de 214.204.623 lei pentru

perioada 1 ianuarie 2001 – 31 mai 2002 și în continuare până la plata integrală

a prejudiciului efectiv, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Pentru a se pronunța în sensul

arătat, secția jurisdicțională a reținut în motivarea deciziei aspectele expuse

în continuare.

Potrivit art. 3 lit. d) din

O.U.G.nr. 17/2000 nu se cuprind în sfera de aplicare a T.V.A. operațiunile

privind livrările de bunuri și prestările de servicii rezultate din activitatea

specifică autorizată, efectuate de „instituțiile publice, pentru activitățile

lor administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranța

statului, culturale și sportive” și că potrivit art. 5 din Legea nr. 23/1969

privind executarea pedepsei, deținuții sunt obligați la executarea unei munci

utile, dar munca acestora poate fi interpretată ca având un profund caracter

socio-educativ și mai ales cultural educativ, atâta timp cât se desfășoară în

temeiul unor contracte de prestări de servicii în agricultură sau construcții

(de obicei) ce au drept scop principal aducerea de venituri extrabugetare

instituției publice.

Totodată, s-a reținut că art. 3 din

O.U.G.nr. 17/2000 nu exclude instituțiile publice de la plata T.V.A., ci numai

activitățile acestora, enumerate la lit. d), în rest pentru celelalte operațiuni

impozabile ele sunt supuse T.V.A. (art. 3 alin. ultim).

De asemenea, s-a reținut că, deși în

motivarea sentinței nr. 21/2002 se aduce ca argument noua reglementare în

materie, cuprinsă în Legea nr. 345/2002, care se recunoaște, nu se aplică

perioadei verificate (1 ianuarie 2000- 31 mai 2001), totuși „instanța nu poate

să nu țină seama de faptul că o hotărâre judecătorească finalizează pe o

treaptă superioară un proces complex și conținând ipotetic un element de

progres, ar deveni încă de la pronunțare anacronică prin ignorarea noilor

reglementări”.

S-a mai considerat că față de

afirmația de mai sus, pe fond (excluzând forma susținerii), se reține că

dispozițiile Legii nr. 345/2002 au aplicație exclusiv pentru viitor și, în

consecință, faptele supuse judecății se vor aprecia în funcție de legea în

vigoare la data constatării, precum și că motivația sentinței recurate

referitoare la faptul că organizarea distinctă a contabilității aparține

structurii ierarhic superioare, deși nu exonerează de la plata T.V.A.

Penitenciarul de Maximă Siguranță Aiud poate fi reținută la înlăturarea culpei

pârâților M.I. și M.O.I.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Direcția Generală a Penitenciarelor pentru Penitenciarul Aiud,

criticând-o pentru nelegalitate și invocând dispozițiile art. 82 din Legea nr.

94/1992, republicată și cele ale art. 304 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs formulate în

cauză, se susține: întâi, că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 3 din

O.U.G.nr. 17/2000, potrivit cărora în sfera de aplicare a T.V.A. nu se cuprind

operațiunile privind livrările de bunuri și prestări de servicii rezultate din

activitatea specifică autorizată, efectuate de instituții publice, pentru

activitățile lor administrative, sociale, educative, de apărare, ordine

publică, siguranța statului, culturale și sportive; în al doilea rând că,

potrivit art. 3 din O.G. nr. 68/1999, veniturile extrabugetare realizate din

activitățile organizate în sistemul penitenciar din prestațiile de muncă, în

atelierele de producție bugetară și centrele de reeducare și în gospodăriile

agrozootehnice, sunt reținute în scopul finanțării parțiale a cheltuielilor

curente și de capital, indiferent de momentul încasării acestora, nu sunt

purtătoare de T.V.A.; în al treilea rând că, Direcția Generală a

Penitenciarelor și unitățile subordonate nu efectuează activități comerciale,

conform prevederilor Codului comercial, care să fie purtătoare de T.V.A.; în

fine, în recurs se invocă și faptul că nu există prejudiciu efectiv la bugetul

de stat, că nu s-au avut în vedere consecințele sociale ce pot decurge, în

opinia recurentei, din adăugarea contravalorii T.V.A. la tariful negociat de

către penitenciare cu beneficiarii forței de muncă speciale și nici faptul că

prevederile art. 2.3 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000,

aprobate prin H.G. nr. 401/2000, referitoare la obligativitatea organizării

distincte a evidenței gestiunilor și contabilității care să permită

determinarea T.V.A. nu sunt opozabile sistemului penitenciar în raport cu

numărul de personal necesar pentru ținerea unei astfel de evidențe.

Examinând decizia atacată în raport

cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul nu este fondat

pentru considerentele expuse în continuare.

Este cunoscut că T.V.A. reprezintă

venit al bugetului de stat din categoria impozitelor indirecte. În sfera de

aplicare a T.V.A. se cuprind, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 3/1992 și art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 17/2000, operațiunile privind livrările de bunuri

mobile, transferul proprietății bunurilor imobile, importul de bunuri,

prestările de servicii, precum și operațiunile asimilate acestora.

Așadar, potrivit acestor dispoziții

legale, veniturile de natura celor realizate de recurentă, indiferent de forma

juridică prin care se realizează, constituie operațiuni supuse impozitării, iar

O.G. nr. 68/1999 și celelalte acte normative invocate în recurs, nu instituie

dispoziții derogatorii de la O.G. nr. 3/1992 și O.U.G.nr. 17/2000.

Referitor la activitatea desfășurată

în timpul executării pedepselor s-a reținut corect că, potrivit Legii nr.

23/1969, aceasta are și un caracter educativ, dar acest aspect nu face

inoperante dispozițiile art. 2 din O.U.G.nr. 17/2000.

Astfel, în cauză ne aflăm în

prezența unei activități conexe, nespecifică administrației penitenciare ca

atare și care pune în valoare niște raporturi juridice cu terțe persoane și

cârmuite de dispoziții specifice dreptului obligațional, atât penitenciarul,

prin direcția sau serviciul său de specialitate, cât și beneficiarul acționând

ca agenți economici.

Acest tip de raporturi nu este

propriu exclusiv penitenciarelor, ci se regăsește și la alte instituții

publice, fără scop lucrativ și cu privire la care sistemul nostru fiscal

consideră că, atunci când este cazul, trebuie despărțită componenta cu caracter

lucrativ, de activitatea cu caracter spiritual, cultural, sportiv etc., prin

esența ei nelucrativă, specifică instituției respective și aplicat primei

regimul fiscal de drept comun, adică impozabilitatea.

A crea unui beneficiar de prestații

de servicii plătite privilegiul fiscal al neachitării T.V.A. atunci când

contractează cu penitenciarul spre deosebire de un agent economic care

contractează aceleași servicii cu un furnizor oarecare, înseamnă a institui o

discriminare, o nelegalitate de tratament care nu-și găsește nici un temei în

lege.

Nu se poate aduce nici cel puțin

argumentul de oportunitate, în sensul că din rațiuni social educative se face o

favoare celor ce prestează munca sau instituției ca atare, întrucât T.V.A. este

suportată de beneficiar, colectată de prestator și vărsată la bugetul statului,

venitul în sine rămânând același și pentru instituția prestatoare și pentru

persoanele fizice.

Sunt de asemenea lipsite de

pertinență și celelalte argumente invocate de către recurentă.

Astfel, referitor la afirmația că

statul nu a fost prejudiciat în speță fiindcă unitățile beneficiare au virat la

buget întreaga valoare a T.V.A. colectată, se reține că ceea ce se impută este

cu totul altceva și anume faptul că nu s-a încasat întreaga sumă legal datorată

și care ar fi trebuit colectată, iar apoi vărsată la bugetul statului, motiv

pentru care recurenta a fost obligată să vireze la bugetul statului sumele

respective, astfel cum de altfel recunoaște și aceasta în motivarea recursului

Tot astfel, susținerea că pentru a

fi plătitor de T.V.A. este necesar să existe o „activitate independentă (subl.

n.) de specificul sistemului penitenciar”, este nerelevantă, deoarece dacă este

adevărat că specific activității penitenciare poate fi și reeducarea prin

muncă, este nespecific activității de reeducare valorificarea prestărilor de

servicii, consimțită de către deținuți, în cadrul unor raporturi economice,

contractuale, care țin de natura activităților comerciale, sunt specifice

acestora și, funcțional, au un caracter independent.

Nici argumentul referitor la nivelul

scăzut al numărului de personal specializat pentru ținerea evidenței

impozitelor nu poate fi luat în considerare, acest aspect ținând de

managementul recurentei, iar nu de obligativitatea plății taxei indirecte.

Prin urmare, constatându-se că

decizia atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în

cauză ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Penitenciarelor

pentru Penitenciarul Arad împotriva deciziei nr. 613 din 7 noiembrie 2002 a

Curții de Conturi a României, secția jurisdicțională, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, azi

19 iunie 2003.