ÎCCJ, decizie (scj.ro #85337)

T.V.A. Prestări servicii și livrări de bunuri în cadrul penitenciarelor Scutirea de T.V.A., reglementată prin O.U.G. nr.17/2000 pentru prestări de servicii efectuate de instituțiile publice operează numai pentru activitățile lor proprii exercitate în interesul și scopul acoperirii nevoilor lor de funcționare – sport, educație, ordine publică ș.a. – iar nu și în cazul, în care, de exemplu, un penitenciar pune în valoare raporturi de drept comercial încheiate cu terțe persoane, nespecifice activității acelei instituții.

(Secția de contencios administrativ, decizia nr.871 din 4 martie 2003) Direcția Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiției, pentru Penitenciarul Codlea a solicitat ca, în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României să se dispună anularea deciziei nr.272 din 6 iunie 2002 a Secției jurisdicționale a Curții de Conturi emise de pârâtă și exonerarea sa de la plata sumei de 830.896.000 lei cu titlu de TVA, neîncasată și nevirată la bugetul statului. Instanța de fond, Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi, a reținut că unitatea controlată a realizat în anul 2000 venituri din operațiuni economice, respectiv livrări de bunuri și prestări de servicii, altele decât cele privind activitatea sa administrativă, socială, educativă, de ordine publică, pe bază de contracte economice cu plată, peste plafonul de 50.000.000 lei, fără să devină plătitor de TVA.

Instanța de recurs jurisdicțional a reținut ca bine stabilite faptele, iar cu privire la regimul fiscal aplicabil categoriilor de venituri realizate, că penitenciarul datorează TVA.. Au fost respinse apărările invocate, în sensul că veniturile respective nu intră în sfera de aplicare a TVA, întrucât fac parte din categoria activităților educative, cu motivarea că munca deținuților a produs venituri penitenciarului urmare a efectuării unor operațiuni cu caracter comercial; de asemenea a fost respinsă apărarea că neînscrierea în facturi a TVA nu a dat posibilitatea beneficiarilor să procedeze la deducerea lor. Impotriva deciziei a declarat recurs judiciar Direcția Generală a Penitenciarelor, reiterând în esență apărările făcute în fața instanței de fond și de recurs jurisdicțional.

Recursul este nefondat. Situația de fapt expusă este corect stabilită și asupra acestui aspect pârâta nu a formulat nici o obiecție. Argumentele aduse în susținerea punctului de vedere afirmat, de neimpozabilitate a prestărilor de servicii și livrărilor de bunuri realizate cu deținuții din penitenciar, nu pot fi reținute. In primul rând și ca o problemă de principiu, orice scutire sau exceptare de la regimul fiscal de drept comun trebuie anume prevăzută de lege, tot astfel cum și aplicarea oricăror taxe sau impozite nu poate fi instituită decât prin lege, această simetrie juridică consfințind principiul fundamental al legalității regimului fiscal sub dublul său aspect, de impunere și de scutire / exceptare.

Inaplicabilitatea prevederilor privitoare la TVA, reclamată în speță nu are drept temei nici o dispoziție normativă directă, ea fiind dedusă dintr-o interpretare a legii, iar nu întemeiată pe o prevedere clară, expresă și lipsită de ambiguități. De altfel, chiar această interpretare este nepertinentă și fundamentată pe o greșită citire a textului normativ. Astfel, dispozițiile art.3 din OUG nr.17/2000 la care se face trimitere, vorbesc despre livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate de instituțiile publice pentru activitățile lor administrative, sociale ș.a.m.d. Deci, se referă la operațiunile care privesc activitățile lor proprii exercitate, în interesul și scopul acoperirii nevoilor de funcționare specifice instituției și legate intrinsec de mecanismul administrativ (cu diversele sale componente: sport, educație, ordine publică etc.) al penitenciarului.

Or, în speță, este vorba de o activitate conexă, nespecifică administrației penitenciare ca atare și care pune în valoare niște raporturi de drept comercial încheiate cu terțe persoane și cârmuite de dispoziții specifice dreptului obligațional , atât penitenciarul, prin direcția sau serviciul său de specialitate cât și beneficiarul acționând ca agenți economici. Acest tip de raporturi nu este propriu exclusiv penitenciarelor, ci se regăsește și la alte instituții publice, fără scop lucrativ. În privința acestor instituții, sistemul nostru fiscal consideră că, atunci când este cazul, trebuie despărțită componenta cu caracter lucrativ, de activitatea cu caracter spiritual, cultural, sportiv etc., prin esența ei nelucrativă, specifică instituției respective, aplicabil fiind primei componente regimul fiscal de drept comun, adică impozabilitatea.

A crea unui beneficiar de prestații de servicii plătite privilegiul fiscal al neachitării TVA atunci când contractează cu penitenciarul spre deosebire de un agent economic care contractează aceleași sevicii cu un furnizor oarecare, înseamnă a institui o discriminare de tratament care nu-și găsește nici un temei în lege. Nu se poate aduce nici cel puțin argumentul de oportunitate, că din rațiuni social educative se face o favoare celor ce prestează munca sau instituției ca atare, întrucât TVA este suportată de beneficiar, colectată de prestator și vărsată la bugetul statului, venitul în sine rămânând același și pentru instituția prestatoare și pentru persoanele fizice. Sunt, de asemenea, lipsite de pertinență și celelalte argumente invocate de către recurentă.

Astfel, afirmația că statul nu a fost prejudiciat în speță fiindcă unitățile beneficiare au virat la buget întreaga valoare a TVA colectată, formal este exact, dar ceea ce se impută este cu totul altceva și anume, faptul că nu s-a încasat întreaga sumă legal datorată și care ar fi trebuit colectată, iar apoi vărsată la bugetul statului Tot astfel susținerea că pentru a fi plătitor de TVA este necesar să existe o „activitate independentă de specificul sistemului penitenciar”, este nerelevantă deoarece dacă este adevărat că specific activității penitenciare poate fi și reeducarea prin muncă, este nespecific activității de reeducare valorificarea prestărilor de servicii, consimțită de către deținuți, în cadrul unor raporturi economice, contractuale, care țin de natura activităților comerciale, sunt specifice acestora, și, funcțional, au un caracter independent.

Față de considerentele mai sus expuse, recursul a fost respins.