ÎCCJ, decizie (scj.ro #85337)

T.V.A.

Prestări servicii și livrări de bunuri în cadrul penitenciarelor

Scutirea de T.V.A., reglementată prin

O.U.G. nr.17/2000 pentru prestări de servicii efectuate de instituțiile publice

operează numai pentru activitățile lor proprii exercitate în interesul și

scopul acoperirii nevoilor lor de funcționare – sport, educație, ordine publică

ș.a. – iar nu și în cazul, în care, de exemplu, un penitenciar pune în valoare

raporturi de drept comercial încheiate cu terțe persoane, nespecifice

activității acelei instituții.

(Secția de contencios administrativ,

decizia nr.871 din 4 martie 2003)

Direcția Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiției, pentru

Penitenciarul Codlea a solicitat ca, în contradictoriu cu Curtea de Conturi a

României să se dispună anularea deciziei nr.272 din 6 iunie 2002 a Secției

jurisdicționale a Curții de Conturi emise de pârâtă și exonerarea sa de la

plata sumei de 830.896.000 lei cu titlu de TVA, neîncasată și nevirată la

bugetul statului.

Instanța de fond, Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi, a reținut că

unitatea  controlată a realizat  în anul 2000 venituri din operațiuni

economice, respectiv livrări de bunuri și prestări de servicii, altele

decât  cele privind activitatea sa administrativă, socială, educativă, de

ordine publică, pe bază de  contracte economice cu plată, peste plafonul

de 50.000.000 lei, fără  să devină  plătitor de TVA.

Instanța de recurs jurisdicțional a  reținut ca bine stabilite faptele,

iar cu privire la regimul fiscal aplicabil categoriilor de venituri realizate,

că  penitenciarul datorează TVA..

Au fost respinse  apărările invocate, în sensul că veniturile respective

nu intră  în sfera de  aplicare a TVA, întrucât  fac parte din

categoria activităților educative, cu motivarea că munca deținuților a produs

venituri penitenciarului urmare a efectuării unor operațiuni cu caracter

comercial; de asemenea a fost respinsă apărarea că neînscrierea în facturi a

TVA nu a dat posibilitatea beneficiarilor să procedeze la deducerea lor.

Impotriva  deciziei a declarat recurs judiciar Direcția Generală a

Penitenciarelor, reiterând  în esență apărările făcute  în fața

instanței de  fond și de  recurs jurisdicțional.

Recursul este nefondat.

Situația de fapt expusă este  corect stabilită și asupra acestui aspect

pârâta nu a formulat nici o obiecție.

Argumentele aduse  în susținerea punctului de vedere afirmat, de

neimpozabilitate a prestărilor de servicii și livrărilor de bunuri

realizate  cu deținuții din penitenciar, nu pot  fi reținute.

In primul rând  și ca o  problemă de principiu, orice  scutire

sau exceptare de la regimul fiscal de drept  comun trebuie  anume

prevăzută de lege, tot astfel cum și aplicarea oricăror  taxe  sau

impozite nu poate  fi instituită decât prin lege, această simetrie juridică

consfințind principiul fundamental al legalității regimului fiscal sub dublul

său aspect, de impunere și de  scutire / exceptare.

Inaplicabilitatea prevederilor privitoare la TVA, reclamată în speță nu are

drept  temei nici o dispoziție  normativă directă, ea fiind dedusă

dintr-o  interpretare a legii, iar nu  întemeiată pe o prevedere

clară, expresă și lipsită de  ambiguități.

De altfel, chiar această interpretare este nepertinentă și fundamentată pe o

greșită citire a textului normativ.

Astfel, dispozițiile art.3 din OUG nr.17/2000 la care se face trimitere,

vorbesc despre livrările de bunuri și  prestările  de servicii

efectuate de instituțiile publice pentru activitățile lor administrative,

sociale ș.a.m.d. Deci, se referă la operațiunile care privesc activitățile

lor  proprii exercitate,  în interesul și scopul acoperirii

nevoilor de funcționare  specifice instituției și legate  intrinsec

de mecanismul administrativ (cu diversele  sale componente: sport, educație,

ordine publică etc.) al penitenciarului.

Or, în speță, este  vorba  de o activitate  conexă, nespecifică

administrației penitenciare  ca atare și care  pune în valoare niște

raporturi de  drept  comercial încheiate cu terțe persoane  și cârmuite

de dispoziții specifice dreptului obligațional , atât

penitenciarul,  prin direcția sau serviciul său de  specialitate cât

și beneficiarul acționând  ca agenți economici.

Acest tip de raporturi nu este propriu exclusiv penitenciarelor, ci se

regăsește și la alte instituții publice, fără scop lucrativ. În privința

acestor instituții, sistemul nostru fiscal consideră că, atunci când este

cazul, trebuie  despărțită componenta  cu caracter lucrativ, de

activitatea cu caracter spiritual, cultural, sportiv etc., prin esența ei

nelucrativă, specifică instituției respective, aplicabil fiind primei

componente regimul fiscal de drept  comun, adică impozabilitatea.

A crea unui beneficiar de prestații de servicii plătite privilegiul fiscal al

neachitării TVA atunci când contractează cu penitenciarul spre deosebire de un

agent economic care contractează aceleași sevicii cu un furnizor oarecare,

înseamnă a institui o  discriminare de tratament care nu-și găsește nici

un temei în lege.

Nu se poate  aduce nici cel puțin argumentul de oportunitate, că din

rațiuni social educative  se face o favoare celor ce prestează munca sau

instituției ca atare,  întrucât TVA este  suportată de beneficiar,

colectată de prestator și vărsată la bugetul statului, venitul în sine rămânând

același și pentru instituția prestatoare și pentru persoanele fizice.

Sunt, de asemenea, lipsite de pertinență și celelalte argumente invocate de

către recurentă.

Astfel, afirmația că statul nu a fost prejudiciat  în speță fiindcă

unitățile beneficiare au virat la buget întreaga valoare a TVA colectată,

formal este exact, dar ceea  ce se impută este  cu totul altceva

și  anume, faptul că nu s-a  încasat  întreaga  sumă legal

datorată și care ar fi trebuit  colectată,  iar apoi vărsată la

bugetul statului

Tot astfel susținerea  că pentru a fi plătitor de TVA este necesar

să  existe o „activitate  independentă de specificul sistemului

penitenciar”, este nerelevantă deoarece  dacă este adevărat că specific

activității penitenciare poate fi și reeducarea prin muncă, este nespecific

activității de reeducare valorificarea  prestărilor de servicii,

consimțită  de  către deținuți, în cadrul unor raporturi economice,

contractuale, care țin de natura activităților  comerciale, sunt

specifice acestora, și, funcțional, au un caracter independent.

Față de considerentele mai sus expuse,  recursul a fost respins.