ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5179/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea precizată ulterior D.V. și D.C. au chemat în judecată pe A.V.M., A.D. și S.C. R. S.A. solicitând obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul 81 din București, compus dintr-o cameră, vestibul, hol, baie, balcon și boxă în suprafață utilă de 30,99 mp, reprezentând cota indiviză de 0,33 % din imobil și respectiv 3,42 mp teren de sub construcție. De asemenea, au cerut să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 510/1 din 25 martie 1997 încheiat între R. S.A. în calitate de vânzător și pârâții A.V.M. și A.D. în calitate de cumpărători privind apartamentul revendicat.

În motivarea acțiunii reclamanții au învederat că imobilul în discuție a fost dobândit de autorul lor Dr. C.D. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.33371 din 2 februarie 1933 și transcris sub nr. 17782 din 2 decembrie 1933 la grefa Tribunalului Ilfov – secția notariat și contractul de construcție nr. 33722 din 2 decembrie 1933 transcris sub nr. 17783 din 2 decembrie 1933. Pârâții persoane fizice au achiziționat garsoniera în discuție în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate încheiat cu S.C. R. sub nr. 510/1 din 25 martie 1997 în baza Legii nr. 112/1995 după apariția H.G. nr. 11/1997 și Hotărârii nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995 care încuviințau înstrăinarea imobilelor ce intrau sub incidența Legii nr. 112/1995 și care formau obiectul unor litigii pe rolul instanțelor judecătorești numai după clarificarea situației juridice a acestora.

Or, la data înstrăinării către pârâții persoane fizice se pronunțase deja sentința civilă nr. 627 din 24 ianuarie 1960 a Judecătoriei sectorului 1 București prin care Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Municipiul București prin Primarul General fuseseră obligați să le restituie în deplină proprietate și posesie menționatul imobil, motivat de faptul că statul îl preluase abuziv în baza Decretului nr. 92/1950. În acest sens au notificat și organele administrative competente. Prin urmare, posesia exercitată de stat asupra imobilului respectiv era fără titlu, astfel că și vânzarea ulterioară prin fraudă la lege nu putea produce efecte juridice și era nulă. Tribunalul București, secția a III-a civilă, soluționând litigiul prin declinare de competență de către Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința nr. 472 din 26 aprilie 2001 a respins acțiunea.

Instanța a reținut că reclamanții au revendicat imobilul la 21 octombrie 1999 posterior vânzării lui către pârâții persoane fizice tranzacționată la 25 martie 1997 ceea ce dovedea atât buna credință a unității pârâte vânzătoare cât și a pârâților cumpărători care nu aveau cum să cunoască pretențiile reclamanților. Mai mult, notificările invocate de reclamanți au fost adresate către S.C. H.N. S.A. și Primăria sectorului 3 – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 care însă nu au fost părți în contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate s-a solicitat a fi constatată. Mai mult, reclamanții nu au probat convenția între pârâți în fraudarea intereselor reclamanților. Prin urmare nu se putea reține existența vreunei cauze de nulitate absolută a titlului pârâților persoane fizice.

Referitor la capătul de cerere privind revendicarea imobilului în discuție instanța a stabilit că alături de reclamanți avea calitatea de coindivizar și D.E. care însă nu a înțeles să promoveze acțiunea în revendicare și din această perspectivă înfrângându-se principiul unanimității, cererea de chemare în judecată nu putea fi primită. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 519 A din 22 noiembrie 2001 a respins ca nefondat apelul declarat de D.V. și D.C.G.I. împotriva sentinței nr. 472 din 26 aprilie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, cu motivarea că reclamanții apelanți nu au probat existența vreunei cauze de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 510/1 din 25 martie 1997 intervenit între pârâți.

De asemenea, s-a argumentat că buna credință a intimaților prezenta interes și în ceea ce privește modul de soluționare al cererii de revendicare, în condițiile în care prin dispozițiile art. 46 alin. (2) coroborat cu art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a statuat un nou mod de dobândire a proprietății imobiliare, cu referire la imobilele preluate de stat, cu sau fără titlu valabil în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 în sensul că nu puteau fi restituite în natură persoanei îndreptățite, imobilele înstrăinate foștilor chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, dacă actul a fost încheiat cu bună credință.

Cu alte cuvinte legiuitorul a înțeles să confere bunei credințe consecințe juridice importante, similare cu cele produse de aplicarea principiului „error comunis facit ius” în sensul că titlul de proprietate obținut în baza Legii nr. 112/1995 era preferabil titlului produs de proprietarul anterior al cărui imobil a fost preluat de stat. În contra acestei decizii au declarat recurs reclamanții D.V. și D.C.G.I. invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând în esență că instanțele nu au procedat la compararea titlurilor produse de părți rezumându-se a reține buna credință a pârâților persoane fizice la cumpărarea apartamentului în litigiu dar ignorând sentința civilă nr. 627 din 24 ianuarie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 București prin care s-a statuat că titlul statului asupra imobilului înstrăinat prin S.C.

R. nu era valid. Din această perspectivă buna credință a părților la efectuarea tranzacției reținută de instanțe nu valorează titlu. Greșit instanța de apel a făcut în cauză aplicarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cât timp reclamanții-recurenți au cerut prin acțiune compararea titlurilor deținute de părți, iar instanța s-a referit la buna credință a pârâților care însă nu are nici un efect în a determina titlul prealabil. Recursul este fondat pentru motivele ce succed.

Din dosar a rezultat că referindu-se la capătul de cerere privind revendicarea apartamentului nr. 81 instanța de apel a conchis că dispozițiile art. 46 alin. (2) coroborate cu art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 statuează un nou mod de dobândire a proprietății imobiliare pentru bunurile ce cădeau sub incidența menționatei legi și prin urmare nu puteau fi restituite în natură acele bunuri înstrăinate foștilor chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, dacă actul fusese încheiat cu bună credință, cum era și cel din speță. Din această perspectivă, instanța de apel a reținut că în sistemul Legii nr. 10/2001, buna credință la încheierea actului juridic de vânzare-cumpărare face ca titlul de proprietate al pârâților persoane fizice să fie preferabil titlului produs de reclamanți.

Din cele expuse rezultă că deși acțiunea a fost promovată la 25 octombrie 1999, instanța de apel a soluționat litigiul în temeiul Legii nr. 10/2001, deci în baza unor prevederi legale ce au fost adoptate și au intrat în vigoare ulterior. Or, unul din principiile care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivității legii civile noi potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori se nasc după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute. Acest principiu este unul constituțional dar și de drept civil (art. 1 C. civ.). De altfel, nici prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu, mai mult, l-a recunoscut și l-a reglementat expres.

Astfel potrivit art. 47 alin. (1) din lege, prevederile acesteia sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei. Așadar aplicarea legii civile noi este posibilă numai în cazul existenței unui proces de restituire imobiliară în curs de judecată, situație în care numai persoana îndreptățită are posibilitatea fie să renunțe la judecata începută conform dreptului comun, fie să solicite suspendarea ei. Astfel fiind, este exclusă aplicarea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pentru că reclamanții nu au înțeles să uzeze de prevederile art. 47 alin. (1) din lege.

Prin urmare, acțiunea fiind înregistrată la 25 octombrie 1999, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001) și cum reclamanții nu au uzat de dispozițiile textului invocat, ci au înțeles să se judece potrivit dreptului comun – art. 480 C. civ., rezultă că în mod greșit instanța de apel a soluționat litigiul în baza altor temeiuri de drept decât cele care erau aplicabile, încălcând principiul constituțional și de drept civil al neretroactivității legii. Față de cele ce preced, recursul urmează a fi admis, a casa decizia criticată și a trimite cauza aceleiași instanțe de apel pentru a soluționa apelul pe temeiul juridic invocat și în raport de motivele formulate de reclamanții apelanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții D.V.și D.C.G.I. împotriva deciziei nr. 519 A din 22 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2003.