ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1248/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

SC O.  SA Onești a solicitat, în

contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bacău și Administrația Financiară Onești, anularea deciziei nr. 1547

din 21 noiembrie 2000, a dispoziției nr. 293 din 11 septembrie 2000 și a pct. 3

din procesul-verbal de control nr. 21731 din 15 iunie 2000 și, pe cale de

consecință, exonerarea de plata sumei de 146.033.232 lei, penalități calculate

pentru nedeclararea impozitului pe profit aferent trimestrului I/2000.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în timpul controlului fiscal, efectuat la cererea sa, inspectorii din

cadrul Administrației Financiare Onești au reținut că în declarația privind

obligația de plată la bugetul de stat, înregistrată sub nr. 17326 din 26

aprilie 2000, societatea nu a trecut obligația de plată la impozitul pe profit

datorat, cumulat la sfârșitul perioadei de raportare, în cuantum de 486.777.444

lei.

Dar, susține reclamanta, pe

exemplarul declarației privind obligațiile de plată la bugetul de stat,

înregistrată la organul fiscal, din eroare, nu s-a completat rubrica „impozit

pe profit datorat”, însă această mențiune a fost inserată pe exemplarul 2,

păstrat de societate, fiind reflectată în evidența contabilă a acesteia, astfel

că penalitățile calculate de Administrația Financiară, în cuantum de

146.033.232 lei, nu le datorează.

Curtea de Apel Bacău, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 88 din 10 iunie 2001, a

respins acțiunea, cu următoarea motivare.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 67/1997,

republicată în 1999, toți plătitorii, persoane juridice, trebuie să întocmească

și să depună declarații sau deconturi de impunere, respectiv declarații de

impozite și taxe care sunt documente prin care se declară impozitele și taxele

în cazul în care, potrivit legii, obligația calculării impozitelor și taxelor

revine plătitorului.

În situația nedepunerii în termen a

declarațiilor de impozite și taxe, pentru o perioadă de întârziere de până la

60 de zile, ordonanța, prin art. 13, prevede sancțiunea penalității, de 30% din

impozitul sau taxa datorată ori stabilită din oficiu, fără să existe vreo

excepție în aplicarea sancțiunii.

În sensul art. 5 din

Legea nr. 87/1994, contribuabilii sunt obligați să declare cu sinceritate

veniturile realizate, bunurile mobile și imobile aflate în proprietate sau

obținute cu orice titlu legal, precum și alte venituri, care generează titluri

de creanță fiscală.

Susținerea reclamantei, în sensul că

organele fiscale nu și-au îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 6 și 7 din

O.G. nr. 68/1997, republicată și respectiv, de cap. C pct. 2 din Ordinul

Ministerului Finanțelor nr. 2690/1998, potrivit cărora, „în cazul în care în

declarația depusă de plătitor se poate identifica tipul erorii, respectiv

eroarea de calcul de completare sau eroarea de aplicare a cotelor de

impozitare, stabilirea obligației de plată se va face prin înscrierea sumelor

corectate, a fost înlăturată, întrucât organele fiscale nu au putut verifica

numai pe baza declarației de impozitare dacă agentul economic a declarat toate

creanțele bugetare, nici dacă la sfârșitul perioadei de raportare, acesta are

profit sau pierderi, respectiv dacă datorează sau nu impozit pe profit”.

S-a conchis că potrivit expertizei

contabile efectuată în cauză, din completarea rubricilor 1 - 4 din formularul

înaintat Administrației Financiare, aceasta nu putea deduce impozitul pe profit

ce trebuia menționat la pct. 5.

Împotriva sentinței a declarat

recurs, reclamanta, reiterând, în esență, aspectele invocate în primă instanță:

întâi, că s-a ignorat faptul că declarația de impozite și taxe a fost depusă în

termen legal și, totodată, că organul fiscal nu a sesizat din oficiu eroarea în

completarea declarației, ci în urma verificării; în al doilea rând, că

omisiunea completării declarației nu s-a făcut cu intenție; în al treilea rând

că, instanța nu s-a pronunțat cu privire la mijloacele de probă administrate,

iar în hotărâre nu se face referire și la dispozițiile Normelor metodologice de

aplicare a O.G. nr. 68/1997; în al patrulea rând, că au fost interpretate

greșit dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 68/1997.

Recursul este nefondat.

În adevăr, potrivit actelor

normative, la care prima instanță a făcut referire, respectiv O.G. nr. 68/1997,

modificată prin O.G. nr. 78/1998 și Legea nr. 87/1998, contribuabilii sunt

obligați să declare cu sinceritate veniturile realizate, bunurile mobile și

imobile aflate în proprietate sau obținute cu orice titlu legal, precum și alte

valori care generează titluri de creanță fiscală.

Or, în cauză, declarația reclamantei

nu a fost sinceră, întrucât exemplarul privind obligațiile de plată la bugetul

de stat, înregistrat la organul fiscal, nu a fost completat în rândul 5,

referitor la impozitul pe profit datorat, iar în absența acestor date, potrivit

expertizei contabile efectuate, organul fiscal nu putea deduce impozitul pe

profit ce trebuia menționat la pct. 5.

În raport cu aceste date, nu are

relevanță juridică împrejurarea invocată de recurentă, în sensul că a depus

declarația în termen legal și nici faptul că verificarea fiscală a fost

efectuată la solicitarea sa.

Așadar, sancțiunea penalității de

30% (146.033.232 lei) din impozitul datorat de reclamantă, a fost stabilită și

aplicată cu respectarea dispozițiilor art. 13 din O.G. nr. 67/1997, care nu

prevăd excepții de la obligația declarării cu sinceritate a veniturilor

realizate.

Deci, în hotărâre sunt arătate

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele

pentru care s-au înlăturat susținerile reclamantei, astfel că aceasta cuprinde

toate datele prevăzute de art. 261 C. proc. civ.

De asemenea, instanța a interpretat

și aplicat corect actele normative incidente în cauză și s-a pronunțat asupra

mijloacelor de apărare formulate de reclamantă, iar faptul că nu se face

referire la Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 68/1997, nu este de

natură să determine casarea hotărârii.

În consecință, soluția adoptată de

prima instanță este legală și temeinică, iar recursul, nefondat, urmând să fie

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC O.

SA Onești, împotriva sentinței civile nr. 88 din 10 iulie 2001 a Curții de Apel

Bacău, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 martie 2003.