ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2706/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: SC A.C. SRL Arad, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, Direcția Generală a Vămilor, a solicitat anularea deciziei nr. 205 din 6 martie 2002 emisă de primul pârât, desființarea procesului-verbal de control nr. 12913 din 19 octombrie 2001 întocmit de cea de a doua pârâtă, Serviciul de supraveghere vamală și luptă împotriva fraudelor vamale și exonerarea de plata sumelor de 372.421.789 lei, datorie vamală și 385.431.300 lei, majorări de întârziere. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în baza autorizației nr. 19/1999 și nr. 24 din 3 mai 2000 a deschis un magazin în regim duty-free, în incinta aeroportului Arad.

Deoarece aprovizionarea magazinului se făcea exclusiv din antrepozitul vamal al societății aflat în Vama Borș, a obținut autorizația de antrepozit vamal nr. 1 din 4 februarie 1999, valabilă până la 31 decembrie 1999, pentru țigări, băuturi alcoolice și parfumerie. În urma controlului efectuat la solicitarea sa, pentru lichidarea declarațiilor de antrepozitare, aferente activității desfășurate de magazinul duty-free, inspectorii vamali au încheiat procesul-verbal de control nr. 15145 din 20 decembrie 2000, prin care s-a apreciat că nu mai sunt îndeplinite condițiile unui regim vamal de antrepozit. În urma contestației, Ministerul Finanțelor a desființat și a dispus reanalizarea situației de fapt, în raport de indicațiile cuprinse în decizie.

Noul control a ignorat îndrumările Ministerului Finanțelor și prin procesul-verbal nr. 12913 din 19 octombrie 2001, a reluat susținerile din primul proces-verbal desființat. Se arată că, în esență, problema dedusă judecății este dacă pentru mărfurile comercializate în regim duty-free și depozitate în regim vamal de antrepozitare, dar pentru care autorizația de antrepozit a expirat, se datorează sau nu taxe vamale. Se subliniază că domeniul specific al regimului de duty-free, reglementat de O.U.G. nr. 208/1999 se aplică, fiind derogatorii de la dreptul comun, respectiv Codul vamal al României. Regimul de antrepozitare reprezintă doar una din modalitățile practice de aprovizionare a magazinelor duty-free conform pct. 7 din Ordinul nr. 54/2000.

Prin prima decizie a Ministerului Finanțelor s-a dispus reanalizarea situației de fapt cu privire la dreptul de proprietate asupra mărfurilor, în momentul acordării autorizației de antrepozit și natura operațiunilor comerciale făcute cu mărfurile, respectiv cu stocul de 13.081,48 dolari SUA. Procesul-verbal de control nr. 12913 din 19 octombrie 2001 a reținut că mărfurile aflate în stoc erau proprietatea societății și că au fost comercializate în regim de duty-free, la 19 octombrie 2001, rămânând în stoc mărfuri în valoare de 3699,47 dolari SUA. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 131 din 6 februarie 2003, a admis acțiunea, a anulat decizia contestată și procesul-verbal de control și a exonerat societatea de răspundere, reținând că, în speță, se aplică dispozițiile speciale – O.U.G.

nr. 208/1999, care sunt derogatorii de la dreptul comun - Codul vamal al României, reclamanta solicitând prelungirea autorizației de antrepozit. Considerând hotărârea netemeinică și nelegală, pârâtele au declarat recurs în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au solicitat admiterea lui, casarea sentinței și, în fond, respingerea acțiunii, actele contestate fiind temeinice și legale. Direcția Generală a Vămilor, susține că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, care stabilesc și definesc regimurile vamale. În speță își găsește aplicabilitatea dispozițiile Ordinului nr. 491 din 6 iulie 2001, privind Normele de organizare, funcționare și control vamal al activității de comercializare a mărfurilor în regim duty-free.

Ministerul Finanțelor Publice susține că reclamanta pentru a beneficia de regimul vamal suspensiv, trebuia să îndeplinească cumulativ existența unui contract de antrepozitare, autorizația prin care se fixează condițiile de derulare a regimului vamal suspensiv în condițiile art. 153 din Anexa 1 la H.G. nr. 626/1997 (Regulamentul de aprobare a Codului vamal). În speță, reclamanta a făcut dovada existenței unui contract de antrepozitare care a expirat la 31 decembrie 1999 și pentru care nu s-a cerut prelungirea lui. Recursurile sunt nefondate. Din actele dosarului rezultă că reclamanta, în baza autorizației de duty-free nr. 19 din 8 ianuarie 1999 și a cererii de antrepozitare, a obținut autorizația de antrepozit nr. 1 din 4 februarie 1999, cu valabilitate până la 31 decembrie 1999 pentru țigări, băuturi alcoolice și parfumerii, în vederea comercializării acestora în regim de duty-free.

În anul 1999, reclamanta a depus la Biroul vamal Arad, declarații vamale de antrepozit în valoare totală de 39.077,89 dolari SUA, cu termen de încheiere la 31 decembrie 1999. Până la acest termen, societatea reclamantă a depus declarații de import numai pentru suma de 26.061,41 dolari SUA, rămânând o diferență de 13.081,48 dolari SUA, ce reprezintă valoarea stocului din antrepozit. Pentru lipsa unei noi autorizații de antrepozitare (cea veche expirase), s-au calculat datorii vamale de 372.421.787 lei și 385.431.300 lei, majorări de întârziere, considerându-se neîndeplinite condițiile stabilite prin regimul vamal suspensiv. Pentru restul mărfurilor, în valoare de 13.081,48 dolari SUA și aflate în continuare în declarațiile vamale de antrepozitare, s-a făcut aplicarea art. 173 alin. (4) din H.G.

nr. 626/1997. Conform art. 170 din această hotărâre s-a considerat ca momentul nașterii datoriei, 1 ianuarie 2000, când mărfurile nu au primit nici un alt regim vamal. În perioada 1 ianuarie 2000 – 30 aprilie 2001, reclamanta a vândut o parte din mărfurile rămase în stoc la 31 decembrie 1999 și a întocmit borderouri vamale de 9.382,02 dolari SUA, la data controlului în stoc rămânând o diferență de mărfuri în valoare de 3.699,47 dolari SUA. Prin procesul-verbal nr. 15145 din 20 decembrie 2000, s-au stabilit datorii vamale de 616.029.407 lei Contestat acest proces-verbal la Ministerul de Finanțe, prin decizia nr. 948 din 27 iunie 2001, s-a dispus desființarea lui și reanalizarea situației de fapt de către organele vamale conform celor reținute în decizie.

Ca îndrumări s-a arătat că este necesar ca situația de fapt să fie reanalizată cu privire la dreptul de proprietate asupra mărfurilor, în momentul acordării autorizației de antrepozit, precum și a naturii operațiunilor comerciale făcute cu mărfurile rămase nelichidate, o dată cu închiderea declarațiilor vamale de antrepozitare și aplicarea cadrului legislativ prevăzut de O.U.G. nr. 208/1999. Organul de control, prin procesul-verbal de control nr. 12913 din 19 octombrie 2001, a stabilit datorii vamale mai mari, în sumă de 757.853.087 lei, iar contestația formulată împotriva sa a fost respinsă prin decizia nr. 205 din 6 martie 2002 a Ministerului Finanțelor.

La instanță, soluția a fost de admitere a acțiunii, de anulare a actelor contestate și de exonerare a reclamantei de răspundere , întrucât organul de control nu a ținut cont de dezlegările în drept, date de Ministerul Finanțelor prin decizia nr. 948/2001, s-a constatat inconsecvența acestora în ce privește calculul pentru aceiași perioadă, aceiași situație a mărfurilor, taxe vamale diferite, în speță găsindu-și aplicarea dispozițiile O.U.G. nr. 208/1999 și nu cele ale Codului vamal, reclamanta îndeplinind și cerința prelungirii autorizației de antrepozit. Soluția instanței este temeinică și legală. H.G. nr. 626/1997, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal al Românie, nu este operabilă în speță, așa cum susțin recurentele, ci sunt aplicabile dispozițiile O.U.G.

nr. 208/1999 privind regimul vamal al mărfurilor comercializate în regim de duty-free și Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 54/2000, pentru că instituie un regim vamal distinct de dreptul comun, respectiv cel al comercializării mărfurilor fără plata taxelor vamale aferente. Documentul care conferă dreptul de comercializare a unor mărfuri fără plata taxelor vamale, este autorizația de duty-free, act emis de Ministerul Finanțelor. În consecință, scutirea de taxe vamale se face în baza dispozițiilor legale în materie de duty-free și a autorizației duty-free și nu în baza prevederilor aplicabile unui regim vamal. Suspensiv acordat de autoritățile vamale locale, respectiv antrepozitul vamal conform art. 152 alin. (4) din H.G.

nr. 626/1997, în prezent abrogat prin H.G. nr. 1114/2001. Între regimul suspensiv de antrepozitare vamală, instituit prin art. 152 alin. (b) din Regulamentul Vamal și mărfurile comercializate în regim duty-free, evidențiate într-un antrepozit vamal, în scopul asigurării controlului vamal, există mari diferențe. Regimul suspensiv de antrepozitare se acordă pentru a amâna pentru o perioadă determinată, plata taxelor vamale datorate. Art. 152 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal prevede că mărfurile pot fi plasate în regim vamal de antrepozit „cu condiția ca acestea să rămână pe toată durata regimului în proprietatea persoanelor din străinătate”.

Chiar Ministerul Finanțelor interpretând aceste dispoziții, în actul administrativ jurisdicțional, decizia nr. 948 din 27 iunie 2001, arată că din interpretarea textului mai sus invocat „reiese ca o condiție obligatorie pentru ca mărfurilor să li se aplice acest tip de regim vamal, este aceea ca dreptul de proprietate asupra mărfurilor nu se transmite importatorului, ele aparținând, pe toată durata de aplicare a regimului vamal suspensiv, persoanei din străinătate”. Or, în cazul mărfurilor importate în vederea comercializării în regim duty-free, dreptul de proprietate se transmite asupra cumpărătorului–comerciant, astfel încât aceste mărfuri nu intră sub incidența regimului vamal suspensiv. În speță, mărfurile plasate în antrepozit aparțin reclamantei, societate care le comercializează mai departe în regim de duty-free către persoanele fizice care părăsesc teritoriul României.

În aceste condiții, evidențierea acestora într-un antrepozit se face numai în scopul exercitării supravegherii vamale și nu poate conduce la nașterea datoriei vamale, deoarece regimul vamal suspensiv prevăzut de art. 152 alin (b) din Regulamentul Vamal, putea fi acordat numai cu respectarea condiției de mai sus – art. 152 alin. (4) – condiție care nu ar putea fi îndeplinită la vânzarea în regim duty-free. Pct. 1 din decizia nr. 270/1999 pentru aprobarea Normelor tehnice privind antrepozitul vamal, precizează că mărfurile depozitate în amplasamentele unui antrepozit vamal, sub un alt regim vamal decât antrepozitarea vamală, nu intră sub incidența regulilor specifice regimului de antrepozit, ci a regulilor specifice regimurilor vamale sub care au fost plasate.

Antrepozitul vamal este compus din clădire, amplasament sau spațiu de depozitare destinat plasării mărfurilor sub regimul vamal de antrepozit, cât și sub un alt regim vamal. Pct. 7 din Ordinul nr. 54/2000, astfel cum a fost modificat prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 491/2001, la alin. (4) dispune: „pe timpul antrepozitării, mărfurile sunt scutite de la garantarea datoriei vamale” - iată un nou argument în favoarea regimului derogator al comercializării mărfurilor în sistem duty-free. Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, care nu este aplicabil în speță, în art. 154 prevede că: „o dată cu declarația vamală pentru mărfurile supuse unui regim vamal suspensiv (antrepozitul vamal), titularul operațiunii depune la biroul vamal o garanție care să asigure plata taxelor vamale și a altor drepturi, dacă acestea se datorează”.

Și cerința prelungirii atât a autorizației de funcționare a magazinului din Arad, cât și a autorizației de antrepozitare a fost realizată de reclamantă. În consecință, acțiunea instanței că sediul materiei îl constituie O.U.G. nr. 208/1999 privind regimul vamal al mărfurilor comercializate în regim duty-free și prin urmare, dispozițiile acesteia se aplică cu precădere, fiind derogatorii de la prevederile de drept comun, respectiv Codul vamal al României, în virtutea principiului potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală, este legală. Neexistând motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, în baza art. 312 C. proc.

civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Direcția Generală a Vămilor și Ministerului Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 131 din 6 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2003.