ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2706/2003

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

SC A.C. SRL Arad, în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor, Direcția Generală a Vămilor, a solicitat anularea

deciziei nr. 205 din 6 martie 2002 emisă de primul pârât, desființarea

procesului-verbal de control nr. 12913 din 19 octombrie 2001 întocmit de cea de

a doua pârâtă, Serviciul de supraveghere vamală și luptă împotriva fraudelor

vamale și exonerarea de plata sumelor de 372.421.789 lei, datorie vamală și

385.431.300 lei, majorări de întârziere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în baza autorizației nr. 19/1999 și nr. 24 din 3 mai 2000 a deschis

un magazin în regim duty-free, în incinta aeroportului Arad. Deoarece

aprovizionarea magazinului se făcea exclusiv din antrepozitul vamal al

societății aflat în Vama Borș, a obținut autorizația de antrepozit vamal nr. 1

din 4 februarie 1999, valabilă până la 31 decembrie 1999, pentru țigări,

băuturi alcoolice și parfumerie.

În urma controlului efectuat la

solicitarea sa, pentru lichidarea declarațiilor de antrepozitare, aferente

activității desfășurate de magazinul duty-free, inspectorii vamali au încheiat

procesul-verbal de control nr. 15145 din 20 decembrie 2000, prin care s-a

apreciat că nu mai sunt îndeplinite condițiile unui regim vamal de antrepozit.

În urma contestației, Ministerul

Finanțelor a desființat și a dispus reanalizarea situației de fapt, în raport

de indicațiile cuprinse în decizie.

Noul control a ignorat îndrumările

Ministerului Finanțelor și prin procesul-verbal nr. 12913 din 19 octombrie

2001, a reluat susținerile din primul proces-verbal desființat.

Se arată că, în esență, problema

dedusă judecății este dacă pentru mărfurile comercializate în regim duty-free

și depozitate în regim vamal de antrepozitare, dar pentru care autorizația de

antrepozit a expirat, se datorează sau nu taxe vamale.

Se subliniază că domeniul specific

al regimului de duty-free, reglementat de O.U.G. nr. 208/1999 se aplică, fiind

derogatorii de la dreptul comun, respectiv Codul vamal al României. Regimul de

antrepozitare reprezintă doar una din modalitățile practice de aprovizionare a

magazinelor duty-free conform pct. 7 din Ordinul nr. 54/2000.

Prin prima decizie a Ministerului

Finanțelor s-a dispus reanalizarea situației de fapt cu privire la dreptul de

proprietate asupra mărfurilor, în momentul acordării autorizației de antrepozit

și natura operațiunilor comerciale făcute cu mărfurile, respectiv cu stocul de

13.081,48 dolari SUA.

Procesul-verbal de control nr. 12913

din 19 octombrie 2001 a reținut că mărfurile aflate în stoc erau proprietatea

societății și că au fost comercializate în regim de duty-free, la 19 octombrie

2001, rămânând în stoc mărfuri în valoare de 3699,47 dolari SUA.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința nr. 131 din 6 februarie 2003, a admis

acțiunea, a anulat decizia contestată și procesul-verbal de control și a

exonerat societatea de răspundere, reținând că, în speță, se aplică

dispozițiile speciale – O.U.G. nr. 208/1999, care sunt derogatorii de la

dreptul comun - Codul vamal al României, reclamanta solicitând prelungirea

autorizației de antrepozit.

Considerând hotărârea netemeinică și

nelegală, pârâtele au declarat recurs în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au

solicitat admiterea lui, casarea sentinței și, în fond, respingerea acțiunii,

actele contestate fiind temeinice și legale.

Direcția Generală a Vămilor, susține

că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 141/1997 privind Codul

vamal al României, care stabilesc și definesc regimurile vamale. În speță își

găsește aplicabilitatea dispozițiile Ordinului nr. 491 din 6 iulie 2001,

privind Normele de organizare, funcționare și control vamal al activității de

comercializare a mărfurilor în regim duty-free.

Ministerul Finanțelor Publice

susține că reclamanta pentru a beneficia de regimul vamal suspensiv, trebuia să

îndeplinească cumulativ existența unui contract de antrepozitare, autorizația

prin care se fixează condițiile de derulare a regimului vamal suspensiv în

condițiile art. 153 din Anexa 1 la H.G. nr. 626/1997 (Regulamentul de aprobare

a Codului vamal).

În speță, reclamanta a făcut dovada

existenței unui contract de antrepozitare care a expirat la 31 decembrie 1999

și pentru care nu s-a cerut prelungirea lui.

Recursurile sunt nefondate.

Din actele dosarului rezultă că

reclamanta, în baza autorizației de duty-free nr. 19 din 8 ianuarie 1999 și a

cererii de antrepozitare, a obținut autorizația de antrepozit nr. 1 din 4

februarie 1999, cu valabilitate până la 31 decembrie 1999 pentru țigări,

băuturi alcoolice și parfumerii, în vederea comercializării acestora în regim

de duty-free.

În anul 1999, reclamanta a depus la

Biroul vamal Arad, declarații vamale de antrepozit în valoare totală de

39.077,89 dolari SUA, cu termen de încheiere la 31 decembrie 1999.

Până la acest termen, societatea

reclamantă a depus declarații de import numai pentru suma de 26.061,41 dolari

SUA, rămânând o diferență de 13.081,48 dolari SUA, ce reprezintă valoarea

stocului din antrepozit.

Pentru lipsa unei noi autorizații de

antrepozitare (cea veche expirase), s-au calculat datorii vamale de 372.421.787

lei și 385.431.300 lei, majorări de întârziere, considerându-se neîndeplinite

condițiile stabilite prin regimul vamal suspensiv.

Pentru restul mărfurilor, în valoare

de 13.081,48 dolari SUA și aflate în continuare în declarațiile vamale de

antrepozitare, s-a făcut aplicarea art. 173 alin. (4) din H.G. nr. 626/1997.

Conform art. 170 din această

hotărâre s-a considerat ca momentul nașterii datoriei, 1 ianuarie 2000, când

mărfurile nu au primit nici un alt regim vamal.

În perioada 1 ianuarie 2000 – 30

aprilie 2001, reclamanta a vândut o parte din mărfurile rămase în stoc la 31

decembrie 1999 și a întocmit borderouri vamale de 9.382,02 dolari SUA, la data

controlului în stoc rămânând o diferență de mărfuri în valoare de 3.699,47

dolari SUA.

Prin procesul-verbal nr. 15145 din

20 decembrie 2000, s-au stabilit datorii vamale de 616.029.407 lei

Contestat acest proces-verbal la

Ministerul de Finanțe, prin decizia nr. 948 din 27 iunie 2001, s-a dispus

desființarea lui și reanalizarea situației de fapt de către organele vamale

conform celor reținute în decizie.

Ca îndrumări s-a arătat că este

necesar ca situația de fapt să fie reanalizată cu privire la dreptul de

proprietate asupra mărfurilor, în momentul acordării autorizației de

antrepozit, precum și a naturii operațiunilor comerciale făcute cu mărfurile

rămase nelichidate, o dată cu închiderea declarațiilor vamale de antrepozitare

și aplicarea cadrului legislativ prevăzut de O.U.G. nr. 208/1999.

Organul de control, prin

procesul-verbal de control nr. 12913 din 19 octombrie 2001, a stabilit datorii

vamale mai mari, în sumă de 757.853.087 lei, iar contestația formulată

împotriva sa a fost respinsă prin decizia nr. 205 din 6 martie 2002 a

Ministerului Finanțelor.

La instanță, soluția a fost de admitere

a acțiunii, de anulare a actelor contestate și de exonerare a reclamantei de

răspundere , întrucât organul de control nu a ținut cont de dezlegările în

drept, date de Ministerul Finanțelor prin decizia nr. 948/2001, s-a constatat

inconsecvența acestora în ce privește calculul pentru aceiași perioadă, aceiași

situație a mărfurilor, taxe vamale diferite, în speță găsindu-și aplicarea

dispozițiile O.U.G. nr. 208/1999 și nu cele ale Codului vamal, reclamanta

îndeplinind și cerința prelungirii autorizației de antrepozit.

Soluția instanței este temeinică și

legală.

H.G. nr. 626/1997, pentru aprobarea

Regulamentului de aplicare a Codului vamal al Românie, nu este operabilă în

speță, așa cum susțin recurentele, ci sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr.

208/1999 privind regimul vamal al mărfurilor comercializate în regim de

duty-free și Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 54/2000, pentru că instituie

un regim vamal distinct de dreptul comun, respectiv cel al comercializării

mărfurilor fără plata taxelor vamale aferente.

Documentul care conferă dreptul de

comercializare a unor mărfuri fără plata taxelor vamale, este autorizația de

duty-free, act emis de Ministerul Finanțelor.

În consecință, scutirea de taxe

vamale se face în baza dispozițiilor legale în materie de duty-free și a

autorizației duty-free și nu în baza prevederilor aplicabile unui regim vamal.

Suspensiv acordat de autoritățile

vamale locale, respectiv antrepozitul vamal conform art. 152 alin. (4) din H.G.

nr. 626/1997, în prezent abrogat prin H.G. nr. 1114/2001.

Între regimul suspensiv de

antrepozitare vamală, instituit prin art. 152 alin. (b) din Regulamentul Vamal

și mărfurile comercializate în regim duty-free, evidențiate într-un antrepozit

vamal, în scopul asigurării controlului vamal, există mari diferențe.

Regimul suspensiv de antrepozitare

se acordă pentru a amâna pentru o perioadă determinată, plata taxelor vamale

datorate.

Art. 152 alin. (4) din Regulamentul

de aplicare a Codului vamal prevede că mărfurile pot fi plasate în regim vamal

de antrepozit „cu condiția ca acestea să rămână pe toată durata regimului în

proprietatea persoanelor din străinătate”.

Chiar Ministerul Finanțelor

interpretând aceste dispoziții, în actul administrativ jurisdicțional, decizia

nr. 948 din 27 iunie 2001, arată că din interpretarea textului mai sus invocat

„reiese ca o condiție obligatorie pentru ca mărfurilor să li se aplice acest

tip de regim vamal, este aceea ca dreptul de proprietate asupra mărfurilor nu

se transmite importatorului, ele aparținând, pe toată durata de aplicare a

regimului vamal suspensiv, persoanei din străinătate”.

Or, în cazul mărfurilor importate în

vederea comercializării în regim duty-free, dreptul de proprietate se transmite

asupra cumpărătorului–comerciant, astfel încât aceste mărfuri nu intră sub

incidența regimului vamal suspensiv.

În speță, mărfurile plasate în

antrepozit aparțin reclamantei, societate care le comercializează mai departe

în regim de duty-free către persoanele fizice care părăsesc teritoriul

României.

În aceste condiții, evidențierea

acestora într-un antrepozit se face numai în scopul exercitării supravegherii

vamale și nu poate conduce la nașterea datoriei vamale, deoarece regimul vamal

suspensiv prevăzut de art. 152 alin (b) din Regulamentul Vamal, putea fi

acordat numai cu respectarea condiției de mai sus – art. 152 alin. (4) –

condiție care nu ar putea fi îndeplinită la vânzarea în regim duty-free.

Pct. 1 din decizia nr. 270/1999

pentru aprobarea Normelor tehnice privind antrepozitul vamal, precizează că

mărfurile depozitate în amplasamentele unui antrepozit vamal, sub un alt regim

vamal decât antrepozitarea vamală, nu intră sub incidența regulilor specifice

regimului de antrepozit, ci a regulilor specifice regimurilor vamale sub care

au fost plasate.

Antrepozitul vamal este compus din

clădire, amplasament sau spațiu de depozitare destinat plasării mărfurilor sub

regimul vamal de antrepozit, cât și sub un alt regim vamal.

Pct. 7 din Ordinul nr. 54/2000,

astfel cum a fost modificat prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr.

491/2001, la alin. (4) dispune: „pe timpul antrepozitării, mărfurile sunt

scutite de la garantarea datoriei vamale” - iată un nou argument în favoarea

regimului derogator al comercializării mărfurilor în sistem duty-free.

Regulamentul de aplicare a Codului

vamal al României, care nu este aplicabil în speță, în art. 154 prevede că: „o

dată cu declarația vamală pentru mărfurile supuse unui regim vamal suspensiv

(antrepozitul vamal), titularul operațiunii depune la biroul vamal o garanție

care să asigure plata taxelor vamale și a altor drepturi, dacă acestea se

datorează”.

Și cerința prelungirii atât a

autorizației de funcționare a magazinului din Arad, cât și a autorizației de

antrepozitare a fost realizată de reclamantă.

În consecință, acțiunea instanței că

sediul materiei îl constituie O.U.G. nr. 208/1999 privind regimul vamal al

mărfurilor comercializate în regim duty-free și prin urmare, dispozițiile

acesteia se aplică cu precădere, fiind derogatorii de la prevederile de drept

comun, respectiv Codul vamal al României, în virtutea principiului potrivit

căreia norma specială derogă de la norma generală, este legală.

Neexistând motive de casare, de

ordine publică, care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, în baza art. 312 C.

proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Direcția Generală a Vămilor și Ministerului Finanțelor Publice împotriva

sentinței civile nr. 131 din 6 februarie 2003 a Curții de Apel București,

secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 septembrie 2003.