ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 764/2003

S-a

luat în examinare recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Satu

Mare  împotriva sentinței civile nr. 344/CA/2002-P din 10 iunie  2002 a

Curții de Apel Oradea.

La

apelul nominal au lipsit atât recurenta-pârâtă Casa Județeană de

Pensii Satu Mare, cât și intimata-reclamantă R.D.

Procedura

completă.

S-a

referit că  prin întâmpinare intimata reclamantă R.D. a solicitat

judecarea cauzei în lipsă potrivit  art.242 alin.1  pct.2 din Codul de

procedură civilă.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe data de 15 mai  2002 la Curtea de Apel

Oradea reclamanta R.D.  a solicitat anularea Hotărârii nr.816  din 12

aprilie 2002 emisă de Casa Județeană de Pensii Satu Mare  cu

care i  s-a respins cererea de stabilire a calității de beneficiar al

Ordonanței de Guvern nr.105/1999, aprobată cu Legea nr.189/2000

și Ordonanței de Guvern nr.242/2000, aprobată cu Legea

nr.367/2001, precum și Hotărârea de Guvern nr.127/2000 privind

aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanței de Guvern nr.105/1999.

În

motivarea cererii inițiale reclamanta a învederat că tatăl

său  a fost dat afară din serviciu de la stația CFR Satu Mare

din motive etnice în luna septembrie 1940, după cedarea vremelnică a

Ardealului de Nord, și apoi obligat  să se refugieze, de teama represiunilor

hortyste, la Arad, unde s-a născut și ea (reclamanta) în anul 1942.

Instanța

sesizată, prin sentința nr344/CA din 1o iunie 2002-P a admis

acțiunea, a anulat hotărârea atacată și a obligat-o pe pârâtă

să-i recunoască reclamantei calitatea  de beneficiar al O.G.nr.105/1999,

aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările și

completările ulterioare.

În

considerentele sentinței pronunțate prima instanță a

reținut că  strămutarea din localitatea de domiciliu într-o alta

din afara teritoriului ocupat, este o modalitatre de persecuție

etnică și că această persecuție a durat pe toată

perioada strămutării, constând în privarea celor strămutați

de folosința locuinței lor ca și de cea a bunurilor. Totodată,

instanța a apreciat că și copiii născuți în

localitatea în care părinții au fost strămutați au

același statut cu aceștia, respectiv că au suferit

persecuții din motive etnice  pe toată perioada

strămutării, care este sinonimă cu refugiul, și care este

cuprinsă între data nașterii și data retrocedării

teritoriului românesc, când a încetat motivul strămutării.

Sentința

a fost recurată de către intimată.

Prin

motivele de casare formulate în scris, recurenta a susținut că  nu

beneficiază de prevederile O.G.nr.105/1999, cu modificările

ulterioare, copiii născuți în perioada de strămutare a

părinților.

Recursul

nu este fondat.

În

conformitate cu dispozițiile art.14 din Decretul  nr.31 din 30 ianuarie

1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul

minorului este la părinții săi, iar potrivit art.100 din codul

familiei, copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea

drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori

impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun,

în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică

și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de

către părinți a unor alte cerințe cu privire la

obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile

și obligațiile părintești sunt enumerate generic în

conținutul art.101, 105, 107 ș.a. din codul familiei, texte aflate

sub Titlul III privind “Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu

capacitate restrânsă și a altor persoane” din Codul Familiei.

În

raport cu dispozițiile legale mai sus citate ca și, în general, cu

economia reglementărilor aduse prin codul familiei, care impun în mod

imperativ o conduită  juridică de protecție, ajutor și

pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare

concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă

alături de părinții săi precum și că orice

separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție,

anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea

copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție,

este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau

confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul

familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților

care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o

încălcare a principiilor legii.

Din

această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea

raționamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o

vârstă foarte fragedă nu împărtășește

condiția grav restrictivă impusă părinților săi

este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară

ordinei publice și bunelor moravuri ( art.5 din codul civil).

De

asemenea, „Precizările” nr.26/2002 ale Casei Naționale de Pensii

și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, invocate prin recursul

declarat, nu au putere de lege și nu pot deci constitui temei legal pentru

soluția preconizată de recurentă.

Soluția

ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii

pronunțare sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și

finalitatea sa.

Față

de considerentele mai sus expuse recursul declarat se vădește

nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se

sentința criticată

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Satu Mare  împotriva

sentinței civile nr. 344/CA/2002-P din 10 iunie  2002 a Curții de

Apel Oradea.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 februarie 2003.