ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 764/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 344/CA/2002-P din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Oradea. La apelul nominal au lipsit atât recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Satu Mare, cât și intimata-reclamantă R.D. Procedura completă. S-a referit că prin întâmpinare intimata reclamantă R.D. a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art.242 alin.1 pct.2 din Codul de procedură civilă. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe data de 15 mai 2002 la Curtea de Apel Oradea reclamanta R.D.

a solicitat anularea Hotărârii nr.816 din 12 aprilie 2002 emisă de Casa Județeană de Pensii Satu Mare cu care i s-a respins cererea de stabilire a calității de beneficiar al Ordonanței de Guvern nr.105/1999, aprobată cu Legea nr.189/2000 și Ordonanței de Guvern nr.242/2000, aprobată cu Legea nr.367/2001, precum și Hotărârea de Guvern nr.127/2000 privind aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanței de Guvern nr.105/1999.

În motivarea cererii inițiale reclamanta a învederat că tatăl său a fost dat afară din serviciu de la stația CFR Satu Mare din motive etnice în luna septembrie 1940, după cedarea vremelnică a Ardealului de Nord, și apoi obligat să se refugieze, de teama represiunilor hortyste, la Arad, unde s-a născut și ea (reclamanta) în anul 1942. Instanța sesizată, prin sentința nr344/CA din 1o iunie 2002-P a admis acțiunea, a anulat hotărârea atacată și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al O.G.nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările și completările ulterioare. În considerentele sentinței pronunțate prima instanță a reținut că strămutarea din localitatea de domiciliu într-o alta din afara teritoriului ocupat, este o modalitatre de persecuție etnică și că această persecuție a durat pe toată perioada strămutării, constând în privarea celor strămutați de folosința locuinței lor ca și de cea a bunurilor.

Totodată, instanța a apreciat că și copiii născuți în localitatea în care părinții au fost strămutați au același statut cu aceștia, respectiv că au suferit persecuții din motive etnice pe toată perioada strămutării, care este sinonimă cu refugiul, și care este cuprinsă între data nașterii și data retrocedării teritoriului românesc, când a încetat motivul strămutării. Sentința a fost recurată de către intimată. Prin motivele de casare formulate în scris, recurenta a susținut că nu beneficiază de prevederile O.G.nr.105/1999, cu modificările ulterioare, copiii născuți în perioada de strămutare a părinților. Recursul nu este fondat. În conformitate cu dispozițiile art.14 din Decretul nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art.100 din codul familiei, copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului. Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art.101, 105, 107 ș.a. din codul familiei, texte aflate sub Titlul III privind “Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din Codul Familiei.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinții săi precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice și bunelor moravuri ( art.5 din codul civil). De asemenea, „Precizările” nr.26/2002 ale Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, invocate prin recursul declarat, nu au putere de lege și nu pot deci constitui temei legal pentru soluția preconizată de recurentă. Soluția ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțare sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus expuse recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 344/CA/2002-P din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Oradea. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2003.