SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ Cerere nr. 74458/01 prezentată de Hamdi TURANLI împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 31 ianuarie 2006 într-o cameră compusă din domnii Casadevall președinte Türmen Pellonpää Pavlovschi Borrego, Šikuta Maruste, judecători și grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 8 octombrie 1998, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere decizia parțială din 23 aprilie 2002, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Hamdi Turanl Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 12 ianuarie 1998, reclamantul a fost arestat și pus în custodie de către poliție. La 14 ianuarie 1998, judecătorul care a stat în picioare lângă curtea de securitate a statului Ankara l-a ascultat pe reclamant, care a respins declarațiile făcute în timpul arestării sale și în fața procurorului Republicii. De origine kurdă, a precizat că tatăl său l-a numit Hamreș Reșo. El a menționat că a fost fondatorul și președintele PDK/BAKUR (Partea Democrată Kurdistan/Nord), pe care l-a angajat pentru drepturile democratice ale poporului kurd, dar pe care nu l-a avut ca scop dezbinarea proprietății teritoriului Turciei. Acest partid își avea domiciliul personal în Germania. Apoi, pe baza articolelor 125 și 168 din Codul penal și § 1 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, judecătorul a ordonat arestarea provizorie a reclamantului. Rapoartele medicale întocmite la 19 ianuarie și 18 martie 1998 de către clinica Raportul medical din 19 ianuarie 1998 întocmit de spitalul din Essen, Elizabeth Krankenhaus, a menționat faptul că reclamantul a suferit o intervenție coronariană în aprilie 1997. La 21 ianuarie 1998, reclamantul a solicitat eliberarea sa provizorie. La 22 ianuarie 1998, curtea de securitate a statului Ankara a respins cererea sa. La 25 februarie 1998, reclamantul a fost eliberat provizoriu. La 26 februarie 1998, fără a mai aștepta ca instanța de securitate a statului Ankara să se fi pronunțat asupra fondului, reclamantul s-a întors în Germania. Prin hotărârea din 15 aprilie 1998, pentru că a fondat și condus PDK/BAKUR, un partid terorist separatist, curtea de securitate a statului Õ Ankara l-a condamnat pe reclamant, în conformitate cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 3713, la cinci ani de închisoare și la o amendă de 14 600 000 000 de lire turcești (TRL). Curtea a menționat că a pronunțat hotărârea în absența reclamantului. În motivele sale, aceasta a făcut cunoscut ceea ce declarase Comisia că este fondatorul și președintele PDK/BAKUR al cărui sediu se afla în Germania. ; el a pretins nevinovăția sa și a respins acuzațiile de la o organizație ilegală și separatistă ; el a raportat ceea ce a fost împotriva violenței și în favoarea faptului că kurzii și turcii trăiesc împreună fratern ; el a menționat, de asemenea, că în 1991 a susținut recunoașterea identității kurde și că, la 16 La 20 mai 1998, reprezentantul reclamantului a formulat un recurs în casație. Raportul medical din 7 iulie 1999 întocmit de medicul Wolf-Gruber a menționat că reclamantul suferea de cancer pancreatic. Prin hotărârea din 15 noiembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată prin care a solicitat reducerea la 2 400 000 000 TRL la 2 400 000 000 L, în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 4421. Raportul medical din 5 octombrie 2000 întocmit de spitalul Köln-Hohenlind ( August, 5 septembrie 2000. GRIEFS Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În această privință, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi nu este asigurată, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului Ankara. De asemenea, a afirmat că ordonanța de arest a fost luată de un judecător militar care a refuzat publicitatea în instanță și dezbateri. Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul a declarat că a fost condamnat din cauza ideilor sale și în calitate de fondator și președinte al PDK/BAKUR. El susține că nu a rostit cuvinte sau cuvinte de natură să incite la violență, terorism, separatism sau inversarea ordinii democratice a Turciei. Mințile pe care le-a exprimat nu constituie un sprijin pentru activități sau organizații teroriste. La 23 aprilie 2002, Curtea a decis să aducă cauza la cunoștința guvernului pârât și să îl invite pe acesta să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. La 13 septembrie 2002 și 25 noiembrie 2002, guvernul și, respectiv, reclamantul și-au prezentat observațiile cu privire la admisibilitate. La 10 februarie 2005, Curtea a decis, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție și în conformitate cu art. 54 A alineatul (3) din regulament, să se pronunțe în aceeași etapă a procedurii privind admisibilitatea și pe fondul cauzei. În consecință, aceasta a invitat părțile să își prezinte observațiile finale. La 11 martie 2005, reprezentantul reclamantului și-a prezentat observațiile finale privind admisibilitatea și justificarea cererii, precum și cererile de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din convenție. La 28 martie 2005, guvernul și-a prezentat observațiile finale și, de asemenea, a informat Curtea că reclamantul a decedat la 10 decembrie 2002, în Elveția. Curtea subliniază că reclamantul a decedat și reamintește că, în mai multe cazuri în care un reclamant a decedat în timpul procedurii, aceasta a luat în considerare dorința de a o urmări pe aceasta exprimată de moștenitori sau de părinți ai defunctului (a se vedea Sevgi Erdoćan c. Turcia (radiație), 28492/95, 29 aprilie 2003 și jurisprudența citată). În speță, Curtea arată că nu este nici unul dintre părinții reclamantului, nici un moștenitor legal care dorește să mențină cererea în fața Curții. Reprezentantul reclamantului a fost invitat la 5 aprilie și apoi la 6 octombrie, prin scrisoarea recomandată cu confirmare de primire primită efectiv la 10 octombrie 2005 și, de asemenea, la 10 octombrie 2005, printr-o scrisoare telecopiată a cărei primire este confirmată de raportul de control al transmiterii, să își prezinte observațiile cu privire la decesul reclamantului. Deși în scrisoarea din 6 octombrie 2005 atenția reprezentantului reclamantului a fost atrasă asupra termenilor articolului 37 din convenție, cu precizia pe care o are în acest caz moștenitorii sau rudele apropiate ale reclamantului, acesta a confirmat menținerea cererii în scrisoarea din 10 octombrie 2005 octombrie 2005, fără însă a aduce la cunoștința Curții niciun document din partea persoanelor interesate. În plus, Curtea consideră, în ceea ce privește calitatea consiliului reclamantului, că acesta acționează în numele clientului său în temeiul împuternicirii pe care i-a acordat-o și că Õil nu este în măsură să revendice un interes legitim, material sau moral, să continue procedura în numele său (a se vedea, mutatis mutandis, Sevgi Erdoćan, citată anterior, § 37, și Scheer c. Elveția, Hotărârea din 25 martie 1994, seria A n 287, p. 15, §§ 31-32. Având în vedere cele de mai sus și ținând seama de faptul că este necesar să se stabilească orice contact cu unul dintre rudele sau moștenitorii legali ai reclamantului, Curtea consideră că reprezentantul reclamantului, într-un mod semnificativ, nu poate continua procedura în fața sa (a se vedea mutatis mutandis Sevgi Erdoćan, citată anterior, § 38, și Ali c. Elveția , Hotărârea din 5 august 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 V, p. 2148, § 32). Având în vedere aceste considerații, Curtea consideră că nu se mai justifică să se continue examinarea cauzei. Este necesar să se elimine din cauza rolului, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) din Convenție. Cu toate acestea, Curtea își rezervă dreptul de a se retrage dacă au loc circumstanțe noi care să justifice o astfel de măsură (a se vedea mutatis mutandis Rubinat c. Italia, Hotărârea din 12 iunie 2008 (a se vedea mutatis mutandis Rubinat c. Italia) În februarie 1985, seria A n 89, p. 23, § 17, B.B. c. Franța, Hotărârea din 7 septembrie 1998, Rec., p. 2607, § 40, și Ali, citată anterior, § 33), conform celui de-al doilea alineat al acestui articol. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării art. 3 din Convenție și să se elimine cauza din rol. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide: Pentru a elimina apelul la rol. Michael O.O. Boyle Josep Casadevall moduler Președinte
Requête n
o
74458/01
présentée par Hamdi TURANLI
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 31 janvier 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.
Casadevall
,
Président
,
R.
Türmen
,
M.
Pellonpää
,
S.
Pavlovschi
,
J.
Borrego Borrego,
J.
Šikuta
R.
Maruste,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 8 octobre 1998,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu la décision partielle du 23 avril 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Hamdi Turanlı, était un ressortissant turc et allemand, né en 1939 et résidant à Ratingen (Allemagne). Il était représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 12 janvier 1998, le requérant fut arrêté puis placé en garde à vue par la police.
Le 14 janvier 1998, le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara entendit le requérant qui réfuta ses dépositions faites lors de sa garde à vue et devant le procureur de la République. D’origine kurde, il précisa que son père l’appelait «
Hamreș Reșo
». Il mentionna qu’il était le fondateur et le président du PDK/BAKUR (Parti démocratique du Kurdistan/Nord), qu’il militait pour les droits démocratiques du peuple kurde mais qu’il n’avait pas pour but de diviser l’unité du territoire de la Turquie. Ce parti avait pour siège son domicile personnel se trouvant en Allemagne. Puis, sur le fondement des articles 125 et 168 du code pénal et
7
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, le juge ordonna la mise en détention provisoire du requérant.
Les rapports médicaux établis les 19 janvier et 18 mars 1998 par la clinique «
Robert Janker
» en Allemagne mentionnèrent que le requérant avait un «
Pankreas Karsinomu
» et qu’il avait besoin d’être soigné.
Le rapport médical du 19 janvier 1998 établi par l’hôpital d’Essen («
Elisabeth Krankenhaus
») mentionna que le requérant avait subi une intervention coronaire en avril 1997.
Le 21 janvier 1998, le requérant demanda sa mise en liberté provisoire.
Le 22 janvier 1998, la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara rejeta sa demande.
Le 25 février 1998, le requérant fut mis en liberté provisoire.
Le 26 février 1998, sans attendre que la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara ait statué sur le fond, le requérant retourna en Allemagne.
Par un arrêt du 15 avril 1998, pour avoir fondé et dirigé le PDK/BAKUR, un parti terroriste séparatiste, la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara condamna le requérant, en application de l’article 7 § 1 de la loi n
o
3713, à cinq ans d’emprisonnement et à une amende de 14
600
000
000 livres turques (TRL). La cour mentionna qu’elle avait rendu son arrêt en l’absence du requérant. Dans ses motifs, elle fit état de ce que l’intéressé avait déclaré qu’il était le fondateur et le président du PDK/BAKUR dont le siège se trouvait en Allemagne
; il avait allégué son innocence et avait rejeté les accusations d’appartenance à une organisation illégale et séparatiste
; il avait fait état de ce qu’il était contre la violence et en faveur de ce que les Kurdes et les Turcs vivent ensemble fraternellement
; il avait mentionné également qu’en 1991 il avait soutenu la reconnaissance de l’identité kurde et que, le 16
novembre 1997, il avait participé à une émission diffusée par la télévision MED TV en sa qualité de président du parti.
Le 20 mai 1998, le représentant du requérant forma un pourvoi en cassation.
Le rapport médical du 7 juillet 1999 établi par le médecin Wolf-Gruber mentionna que le requérant souffrait d’un cancer du pancréas.
Par un arrêt du 15 novembre 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué en demandant de réduire l’amende à 2
400
000
000 TRL, en application de l’article 1 de la loi n
o
4421.
Le rapport médical du 5 octobre 2000 établi par l’hôpital de Köln-Hohenlind («
St. ElisabethKrankenhaus
») mentionna que le requérant avait subi une intervention chirurgicale du pancréas et avait été hospitalisé du 14
août au 5 septembre 2000.
1.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs n’est pas assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara. Il allègue également que l’ordonnance de sa mise en détention a été prise par un juge militaire qui a refusé la publicité de l’audience et des débats.
2.
Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant allègue qu’il a été condamné en raison de ses idées et en sa qualité de fondateur et président du PDK/BAKUR. Il prétend qu’il n’a pas proféré de paroles ou d’écrits de nature à inciter à la violence, au terrorisme, au séparatisme ou au renversement de l’ordre démocratique de la Turquie. Les idées qu’il a exprimées ne constituent pas un soutien à des activités ou à une organisation terroriste.
Le 23 avril 2002, la Cour a décidé de porter l’affaire à la connaissance du gouvernement défendeur et d’inviter celui-ci à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Les 13
septembre 2002 et 25 novembre 2002, le Gouvernement et le requérant ont respectivement déposé leurs observations quant à la recevabilité.
Le 10 février 2005, la Cour a décidé, en application de l’article 29 §§
1 et
3 de la Convention et conformément à l’article 54 A § 3 du règlement, de se prononcer au même stade de la procédure sur la recevabilité et sur le fond de l’affaire. En conséquence, elle a invité les parties à faire parvenir leurs observations finales.
Le 11 mars 2005, le représentant du requérant a déposé ses observations finales sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête ainsi que ses demandes de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention.
Le 28 mars 2005, le Gouvernement a déposé ses observations finales. Il a également porté à la connaissance de la Cour que le requérant était décédé le 10 décembre 2002, en Suisse.
La Cour relève que le requérant est décédé. Elle rappelle que, dans plusieurs affaires où un requérant est décédé pendant la procédure, elle a pris en compte la volonté de poursuivre celle-ci exprimée par des héritiers ou parents du défunt (voir
Sevgi Erdoğan c. Turquie
(radiation),
n
o
28492/95, 29 avril 2003 et la jurisprudence qui y est citée).
En l’espèce, la Cour relève que ce n’est ni l’un des parents du requérant ni un héritier légal qui souhaite maintenir la requête devant la Cour. Le représentant du requérant a été invité le 5 avril puis le 6 octobre, par la lettre recommandée avec accusé de réception effectivement reçue le 10
octobre 2005, et également le 10 octobre 2005, par une lettre télécopiée dont la réception est confirmée par le rapport de contrôle de transmission, à présenter ses commentaires quant au décès du requérant. Bien que dans la lettre du 6 octobre 2005 l’attention du représentant du requérant ait été attirée sur les termes de l’article 37 de la Convention, avec la précision qu’il s’agissait, dans le cas présent, d’éventuels héritiers ou la proche famille du requérant, celui-ci a confirmé maintenir la requête dans sa lettre du 10
octobre 2005, sans toutefois porter à la connaissance de la Cour aucun document émanant des personnes intéressées.
La Cour considère en outre, quant à la qualité du conseil du requérant, que celui-ci agissait au nom de son client en vertu de la procuration qu’il lui avait donnée et qu’il n’est pas en mesure de revendiquer un intérêt légitime – matériel ou moral – à faire poursuivre la procédure en son nom (voir,
mutatis mutandis
,
Sevgi Erdoğan
, précité, § 37, et
Scherer c. Suisse
, arrêt du 25
mars 1994, série A n
o
287, p. 15, §§ 31-32).
A la lumière de ce qui précède et compte tenu de l’impossibilité d’établir tout contact avec l’un des proches ou héritiers légaux du requérant, la Cour considère que le représentant du requérant, d’une manière significative, ne peut continuer la procédure devant elle (voir,
mutatis mutandis
,
Sevgi Erdoğan
, précité, § 38, et
Ali
c. Suisse
, arrêt du 5 août 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
V, p. 2148, § 32).
Eu égard à ces considérations, la Cour estime qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de l’affaire. Il y a lieu de rayer de l’affaire du rôle, conformément à l’article 37 § 1 de la Convention. La Cour se réserve toutefois de l’y inscrire si se produisent des circonstances nouvelles propres à justifier pareille mesure (voir,
mutatis
mutandis
,
Rubinat
c. Italie
, arrêt du 12
février 1985, série A n
o
89, p. 23, § 17,
B.B. c. France
, arrêt du 7
septembre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VI, p. 2607, § 40, et
Ali
, précité, § 33), selon le deuxième paragraphe de cet article.
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29
§
3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Michael
O’Boyle
Josep
Casadevall
Greffier
Président