ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2055/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios

administrativ înregistrată la Curtea de Apel Cluj, sub nr. 748 din 10 martie

1997, reclamanta SC S. SRL Baia Mare a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Finanțelor Publice și Garda Financiară, secția Maramureș, anularea

deciziei nr. 243 din 28 februarie 1997 emisă de Ministerul Finanțelor Publice,

prin care a fost menținută în sarcina sa o obligație financiară către bugetul

de stat, în sumă de 435.434.901 lei, reprezentând accize, majorări de

întârziere și penalitate fiscală aplicată conform art. 12 din Legea nr.

87/1994, așa cum aceasta a fost stabilită prin procesul-verbal de control nr.

16 din 15 iulie 1996, întocmit de comisarii Gărzii Financiare, secția

Maramureș. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la restituirea

taxei de timbru aferentă procedurii administrativ-jurisdicționale prealabile,

precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat următoarele:

- în perioada 9 – 11 iulie 1996,

comisarii Gărzii Financiare, secția Maramureș, au efectuat un control la sediul

societății, în legătură cu modul în care aceasta a respectat prevederile Legii

nr. 42/1993 privind accizele la produse din import și din țară și cele ale

Legii nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale.

- controlul a fost

efectuat de un organ necompetent, întrucât art. 15 din Legea nr. 30/1991

privind organizarea și funcționarea Controlului Financiar de Stat și a Gărzii

Financiare, prevede că o asemenea competență de control revine doar organelor

direcției generale teritoriale a finanțelor publice și controlului financiar de

stat, precum și celor ale Ministerului Finanțelor, singurele în măsură să

dispună agenților economici contribuabili, vărsarea la bugetul de stat a

impozitului și a altor obligații financiar-fiscale datorate acestuia;

- deși din actul de control rezultă

că furnizorul de băuturi alcoolice către societate și anume, SC L.I. SRL nu

există, obligația de plată a accizelor a fost transmisă asupra sa în calitate

de societate cumpărătoare, cu toate că legislația în materie nu prevede o

asemenea obligație;

- recunoașterea făcută de

administratorul societății, în sensul că în unitate s-a adus alcool etilic

pentru procesare, nu este de natură să transfere obligația de plată a accizelor

de la furnizor la beneficiar, întrucât relația sa cu furnizorul ține de

caracterul privat al firmei și o privește numai pe aceasta.

Prin sentința civilă nr. 27 din 24

ianuarie 2001, instanța de fond, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de

contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantei și, în consecință: a

anulat decizia nr. 243 din 28 februarie 1997 emisă de Ministerul Finanțelor,

precum și procesul-verbal de control nr. 16 din 15 iulie 1996 întocmit de Garda

Financiară, secția Maramureș; a dispus restituirea către reclamantă a taxei de

timbru de 8.708.498 lei și a obligat pârâții la plata în solidar a sumei de

29.725.000 lei cheltuieli de judecată ,reprezentând onorariul de avocat, în

favoarea reclamantei.

Pentru a pronunța astfel, instanța

de fond a reținut următoarele:

- prin controlul efectuat la data de

15 iulie 1996 la societatea reclamantă, Garda Financiară, secția Maramureș nu

și-a depășit competența stabilită prin Legea nr. 30/1991 întrucât, potrivit

art. 15 lit. a) din această lege, Garda Financiară exercită controlul operativ

și inopinat și în ceea ce privește aplicarea și exercitarea legilor fiscale și

a reglementărilor vamale, urmărind împiedicarea oricărei sustrageri sau

eschivări de la plata impozitelor și taxelor;

- conform facturilor nr. 6633152 din

2 decembrie 1994 și nr. 6633151 din 1 februarie 1995, reclamanta s-a

aprovizionat cu băuturi alcoolice vrac (rom, vodcă, rachiu alb și lichior) de

la o firmă din București care s-a dovedit a fi inexistentă, nefiind

înregistrată la Oficiul pentru Registrul Comerțului București;

- prin nota explicativă dată

organului de control de către administratorul societății reclamante, acesta a

recunoscut că, în realitate, societatea a fost aprovizionată cu alcool etilic,

iar nu cu băuturi alcoolice și că alcoolul a fost procesat, urmând ca ulterior

să încheie un contract în acest sens;

- cum în cauză au fost sesizate

organele de urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută la art. 18

din Legea nr. 42/1993, de neînregistrare a operațiunilor supuse accizelor și

care a avut drept consecință diminuarea acestei obligații față de bugetul de

stat și cum prin sentința penală nr. 2187 din 7 decembrie 1999 a Judecătoriei

Baia Mare, menținută în apel, s-a reținut că administratorul societății

reclamante nu avea obligația de a calcula și achita accizele pentru bugetul de

stat, rezultă că decizia emisă de Ministerul Finanțelor Publice în soluționarea

contestației reclamantei ,este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta Garda Financiară, secția Maramureș, criticând-o ca

netemeinică și nelegală.

Prin motivele de recurs,

recurenta-pârâtă a susținut următoarele:

- sentința instanței de fond se

bazează pe o hotărâre penală, în legătură cu care nu se menționează dacă a

rămas irevocabilă, nefiind aduse elemente probatorii în acest sens;

- la adoptarea soluției, instanța de

fond nu a ținut seama de reglementarea legală în materie, respectiv art. 1 din

Legea nr. 42/1993, în vigoare la acea dată, din care rezultă că prin procesarea

și comercializarea băuturilor alcoolice, agentul economic devine plătitor de

accize.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 2109 din 6 iunie 2002, a

admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, reținând că instanța de fond ar fi trebuit să examineze răspunderea

care revine agentului economic controlat, în raport cu faptele constatate de

organul de control și cu normele legale incidente cauzei, respectiv art. 1 din

Legea nr. 42/1993, în vigoare la data controlului.

Procedând la rejudecarea cauzei în

fond, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată.

Pentru a pronunța astfel, instanța a

reținut următoarele:

- nu poate fi reținut motivul de

nelegalitate invocat de reclamantă, în sensul depășirii competenței Gărzii

Financiare, întrucât potrivit art. 14, 15 și 17 din Legea nr. 30/1991, aceasta

este un organ prin care se realizează controlul operativ și inopinat în

legătură cu aplicarea și executarea legilor fiscale, control ce se efectuează

în locurile în care se află bunurile sau se desfășoară activități care fac

obiectul impozitării;

- din situația întocmită de organul

de control rezultă că în lunile decembrie 1994 și februarie 1995, reclamanta

este cea care a comercializat băuturi alcoolice în calitate de proprietar, iar

nu societatea comercială de la care a preluat marfa;

- din aceeași situație întocmită de

organul de control rezultă că în lunile decembrie 1994 și februarie 1995,

reclamanta nu a achitat accizele pentru băuturile alcoolice comercializate,

încălcând astfel, prevederile art. 1 din Legea nr. 42/1993.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta SC S. SRL Baia Mare, invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs formulate în

scris, recurenta a susținut următoarele:

- instanța de fond nu a reținut

autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 2181 din 7 decembrie 1999 a

Judecătoriei Baia Mare și menținută de decizia penală nr. 242 A din 7 iunie

2000 a Tribunalului Maramureș, prin care s-a constatat lipsa sa de vinovăție în

ceea ce privește necalcularea și nevirarea accizelor pentru băuturile alcoolice

spirtoase în discuție;

- aprecierea instanței de fond cu

privire la legalitatea procesului-verbal de control întocmit de Garda

Financiară, secția Maramureș, este greșită în raport cu reglementarea art. 17

din Legea nr. 30/1991 care nu prevede pentru Garda Financiară atribuții în legătură

cu impozitele și taxele datorate bugetului de stat, acestea revenind direcției

generale a finanțelor publice și controlului financiar de stat teritoriale,

precum și organelor de control ale Ministerului Finanțelor. În sensul nulității

procesului-verbal de control, recurenta a mai invocat și faptul că instanța de

fond nu s-a pronunțat cu privire la depășirea duratei controlului;

- aprecierea instanței de fond,

potrivit căreia reclamanta are obligația de a plăti accize pentru băuturile

alcoolice comercializate în lunile decembrie 1994 și februarie 1995, sunt

greșite în raport cu prevederile Normelor metodologice nr. 5188 din 19 iulie

1992 ale Ministerului Finanțelor, potrivit cărora momentul datorării accizelor

îl constituie data emiterii facturii.

Examinând sentința atacată în raport

cu criticile formulate, cu probele administrate și cu dispozițiile legale

incidente cauzei, această instanță constată că recursul este nefondat, după cum

se va arăta în cele ce urmează:

Faptul că prin sentința penală nr.

2181 din 7 decembrie 1999 a Judecătoriei Baia Mare, s-a dispus achitarea

administratorului societății supuse controlului Gărzii Financiare, pe

considerentul că activitatea desfășurată de aceasta nu prezintă un caracter

infracțional, sub aspectul infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art.

10 din Legea nr. 87/ 1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și

complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 87/1994, nu este de natură să înlăture obligația

societății controlate de a plăti accize la bugetul de stat pentru băuturile

alcoolice produse sau comercializate.

Obligația societății de

a plăti taxele speciale de consumație, denumite accize, este o obligație

distinctă care decurge din reglementarea art. 1 din Legea nr. 42/1993 privind

accizele la produsele din import și din țară, în vigoare la acea dată, astfel

că autoritatea de lucru judecat invocată de recurentă este neîntemeiată.

Susținerile recurentei privind nelegalitatea

procesului-verbal de control nr. 16 din 15 iulie 1996, întocmit de comisarii

Gărzii Financiare, secția Maramureș, în sensul că acest organ al autorității

publice nu ar avea atribuții în ceea ce privește impozitele și taxele datorate

bugetului de stat, nu pot fi însușite de această instanță.

Potrivit art. 14 și 15 din Legea nr.

30/1991 privind organizarea și funcționarea controlului financiar și a Gărzii

Financiare, aceasta din urmă este un organ de control financiar militarizat

care funcționează în cadrul Ministerului Finanțelor Publice și exercită un

control operativ și inopinat în legătură cu aplicarea și exercitarea legilor

fiscale și a reglementărilor vamale, urmărind împiedicarea oricărei sustrageri

sau eschivări de la plata impozitelor și taxelor.

În consecință, Garda financiară,

exercitând un asemenea control, poate să dispună virarea obligațiilor

financiar-fiscale la bugetul de stat.

Cât privește depășirea duratei

controlului, aceasta a fost determinată de complexitatea aspectelor verificate,

în condițiile în care s-a constatat că societatea controlată a achiziționat

băuturi alcoolice spirtoase de la un agent comercial privat care, în realitate,

nu există.

Depășirea duratei controlului în

condițiile arătate nu poate avea drept consecință anularea actului de control,

astfel că invocarea acestui motiv de nulitate este neîntemeiată.

Nici motivul de recurs invocat de

recurentă pe fondul cauzei nu poate fi primit.

Achiziționarea de către

societatea reclamantă, în lunile decembrie 1994 și februarie 1995, a unor

cantități de băuturi alcoolice spirtoase vrac pentru a fi procesate, s-a făcut

fără ca marfa să fi fost însoțită de documente de livrare și expediție

completate și întocmite cu respectarea cerințelor legii, așa cum în mod corect

a constatat și organul de control. Acceptarea primirii unor băuturi alcoolice

spirtoase, în asemenea condiții, implică preluarea tuturor riscurilor de către

reclamantă, inclusiv pe cel al suportării taxelor speciale de consumație,

denumite accize.

Preluarea obligației de plată este determinată de raportul

juridic de drept fiscal dintre reclamantă, în calitate de agent economic

contribuabil și autoritatea financiar fiscală teritorială, cu atribuții în

verificarea, stabilirea și achitarea obligațiilor financiar fiscale către

bugetul de stat.

Chiar și în situația nepreluării

riscului, reclamanta datorează accize, în conformitate cu prevederile art. 1

din Legea nr. 42/1993, în vigoare la acea dată. Așa cum rezultă din situația

întocmită de organul de control, în lunile decembrie 1994 și februarie 1995, reclamanta

a comercializat băuturi alcoolice produse de ea, fără să achite accizele

aferente, încălcând astfel prevederile art. 1 din Legea nr. 42/1993.

Față de considerentele expuse și în

conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat

va fi respins, iar sentința instanței de fond va fi menținută ca legală și

temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC S.

SRL Baia Mare împotriva sentinței civile nr. 565 din 4 decembrie 2002 a Curții

de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 mai 2003.