ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 32/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea  înregistrată  sub nr.1714/2000 reclamanta SC ”S.T.L.” SRL București

în  contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București și Administrația Finanțelor Publice

Sector 2 a solicitat anularea deciziei nr.1251/ 25 mai 2000 a Ministerului

Finanțelor Publice, decizia nr.57/22 martie 2000 a Direcției Generale a

Finanțelor Publice a Municipiului București, hotărârea nr.200 din 19 decembrie

1999 a Administrației Finanțelor Publice de Sector 2 și procesul verbal nr.300172/21

iulie 1998 ca netemeinice și nelegale.

In

motivarea cererii, reclamanta a arătat că suma de 131.807.344  lei reprezentând

cheltuieli de  deplasare nu este imputabilă  asociatului unic al societății,

întrucât deplasările au fost efectuate în scopul dezvoltării și eficientizării

activității.

A mai

susținut  reclamanta că nu datorează nici suma de  195.263 lei reprezentând

diferență  impozit pe profit  întrucât  regularizarea impozitului pe profit

aferent  lunii decembrie 1997, respectiv virarea la buget a fost efectuată la

data de 14 aprilie 1998 odată cu bilanțul contabil al anului 1997.

Totodată

a mai solicitat restituirea sumei de 5.685.810 lei reprezentând taxă de timbru

achitată în procedura administrativă.

Prin

sentința  civilă nr.1731 din 12 decembrie2000 Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ a admis acțiunea reclamantei și a dispus anularea

ca nelegale  a actelor administrative atacate precum și restituirea  taxelor de

timbru în procurarea  prealabilă.

Impotriva

acestei sentințe au declarat recurs  Ministerului Finanțelor Publice și Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, în  sensul că instanța de fond  nu a avut în

vedere faptul că asociatul societății P.D. putea beneficia de prevederile H.G.

nr.518/1995, în măsura în care dovedea calitatea de salariat al societății

reclamante.

Cu

referire la suma de  4.195.263 lei impozit pe profit   constituit și nevirat de

societate recurenții susțin că aceasta s-a făcut  ulterior perioadei

verificate, cu încălcarea termenului legal prevăzut de O.G. nr.70/1994,

republicată.

Taxa de

timbru achitată în faza  administrativă prealabilă  în mod greșit, a fost

restituită de  către instanța de fond, întrucât  contestația și  plângerea au

fost respinse în  această procedură.

Curtea

Supremă de Justiție, secția de  contencios administrativ prin decizia nr.735

din 16 februarie 2002 a admis recursurile, a casat sentința atacată și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Soluționând

cauza, în fond după casare, prin sentința civilă nr.114 din 3 februarie 2003

Curtea de Apel București, secția de  contencios administrativ a admis acțiunea

reclamantei și a anulat actele administrative de impunere, ca nelegale . Pentru

a hotărî astfel instanța de fond a apreciat că asociatul unic P.D. a efectuat

deplasările  în interes de serviciu cu respectarea dispozițiilor art.70 din

Legea nr.31/1990 republicată și a art.71 pct. (1) din aceeași lege, situație în

care cheltuielile ocazionate de  aceste deplasări sunt deductibile fiscal la

calculul impozitului pe profit.

In ceea

ce privește suma de 4.195.268 lei, achitată cu CP nr.41/14 aprilie 1998 cu

mențiunea de profit aferent anului 1997, instanța de fond a reținut  că aceasta

a fost plătită în termen legal.

Totodată

a dispus restituirea sumei de 5.685.810 lei taxă de timbru achitată în cadrul

procedurii administrative.

Și

împotriva  acestei din urmă hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București,Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Finanțelor Publice

Sector 2, invocând  motivele de  casare prevăzute de dispozițiile art. 304 pct.

(9) C. proc. civ.

Recurenții

au criticat sentința instanței de fond fiind  pronunțată cu încălcarea  și

greșita aplicare a legii astfel:

-cheltuielile

de deplasare efectuate de asociatul unic P.D. sunt deductibile fiscal doar  în condițiile

prevăzute de  art. 16 și art. 7 din H.G. nr.518/1995, instanța de fond reținând

în mod  greșit deductibilitatea acestora;

-referitor

la suma de 4.195.263 lei impozit pe profit  constituit și nevirat de societate,

instanța nu a avut în vedere prevederile art. 16 (2) din O.G. nr.70/1994

privind impozitul pe profit;

-în

ceea ce privește restituirea taxelor de timbru hotărârea a fost pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor art.6  alin. (2) din Legea nr.105/1997, în vigoare la

acea dată.

Recursurile

sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta.

Pentru

determinarea profitului impozabil, drepturile bănești de  delegare și detașare

în altă localitate, precum și în cazul deplasării, în cadrul aceleași

localități, în interesul  serviciului, sunt deductibile fiscal în limita

prevederilor legale.

Astfel,

art. 6 coroborat cu art. 17 din H.G. nr.518/1995, prevăd  drept condiție pentru

deductibilitatea fiscală ca persoanele care efectuează cheltuielile de

deplasare să fie persoane salariate ale societății.

Ori, în

cauză  această condiție nu este îndeplinită,  întrucât  administratorul

societății nu era salariatul societății.

Față

de  aceste dispoziții legale și de ansamblul materialului probator administrat,

rezultă că reclamanta nu a prezentat organelor de  control  nici un document

care să ateste calitatea lui P.D. de angajat al societății.

Din

actele prezentate instanței precum și din concluziile raportului de expertiză

efectuată în cauză, rezultă că P.D.  este parte a unui contract încheiat cu

reclamanta SC ”S.T.L.” SRL,  care însă nu a fost înregistrat la Camera de Muncă

și nici  prezentat organelor de control.

Faptul

că acesta s-a încheiat  ulterior, la data de 23 iulie 1998, nu poate fi un

argument pe care instanța de fond să-și întemeieze hotărârea, aceasta fiind în

mod vădit nelegală.

De

asemenea pentru ca cheltuielile de  deplasare să fie  deductibile  fiscal

trebuie să fie îndeplinite și prevederile art. 2 din H.G. nr.543/1995 în sensul

că pentru salariații societăților comerciale și ai regiilor  autonome  la care

drepturile salariale se  acordă prin negociere, drepturile bănești pe perioada

delegării și detașării în interesul serviciului se stabilesc în condițiile

prevăzute în contractele colective sau individuale de muncă. Pentru a determina

profitul impozabil, drepturile bănești de delegare și deplasare sunt

deductibile numai în limita prevederilor cuprinse în hotărârea menționată.

Având

în vedere cele mai sus arătate, în mod legal organul de

control a reținut că aceste cheltuieli de deplasare în străinătate efectuate de

asociatul unic sunt nedeductibile fiscal la calculul impozitului pe profit.

Referitor

la suma de 4.195.263 lei reprezentând  impozit pe profit constituit și nevirat

de societate, instanța de fond nu a avut în vedere prevederile art. 15 (3) și

cele ale art.16 (2) din O.G. nr. 70/1994 privind  impozitul pe profit care precizează

că: „Contribuabilii mici trebuie să depună lunar declarația de impunere până la

data de 25, inclusiv a lunii următoare, acesta fiind și termenul de plată a

impozitului”.

Faptul

că această diferență de impozit  pe profit a fost achitată ulterior cu OP nr.4

din 14 martie 1998 nu au nici o  relevanță,  întrucât prin procesul-verbal încheiat

la data de 18 martie 1998 a  fost verificată perioada 1 decembrie 1996-18

martie 1998, iar plata s-a efectuat ulterior  acestei perioade verificate.

Potrivit

principiului de  drept, „accesoriul urmează  principalul” organul de  control

în mod  legal a procedat  la calculul majorărilor de întârziere conform O.G.

nr.11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, coroborate cu prevederile

art. 20 (1) din O.G. nr.70/1997 privind  impozitul pe profit.

In ceea

ce privește restituirea taxelor de timbru, hotărârea  instanței de fond a fost

pronunțată cu încălcarea art. 6 alin. (2) din Legea nr.105/1997, în vigoare la

acea dată.

In

conformitate cu dispozițiile articolului mai sus menționat, sumele  plătite cu

titlu de taxe de timbru, aferente contestației și  plângerii,  se restituie la

cerere, integral sau parțial, în raport cu admiterea integrală sau parțială a

acestora.

Instanța

a dispus în mod eronat restituirea taxelor de timbru achitate de reclamantă ca

urmare a parcurgerii procedurii prealabile, întrucât  atât contestația cât și

plângerea au fost respinse în totalitate.

In

raport cu cele ce  preced, recursurile urmează a fi  admise,  casată sentința

atacată, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite

recursurile declarate de  Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Ministerul

Finanțelor Publice și Administrația Finanțelor Publice  Sector 2 împotriva

sentinței civile nr.114 din 3 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția

de  contencios administrativ.

Casează

sentința atacată și în fond respinge acțiunea reclamantei SC ”S.T.L.” SRL

București.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi  13 ianuarie  2004.