ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1699/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 15

august 2002, reclamantul T.V. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul de

Interne – Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei, solicitând

să fie anulată decizia nr. 399.682/SC/II din 22 iulie 2002, prin care pârâtul a

respins cererea sa de stabilire a domiciliului în România și să fie recunoscut

dreptul său la stabilirea domiciliului.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că locuiește în România din anul 1993 și a constituit o societate

comercială, obținând venituri suficiente pentru întreținerea sa și a familiei,

compusă din soție și copil minor.

Prin sentința civilă nr. 976 din 23

octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

admis acțiunea și a obligat pârâtul să emită actul corespunzător de aprobare a

cererii reclamantului, pentru stabilirea domiciliului în România.

Hotărând astfel, instanța de fond a

constatat că reclamantul îndeplinește condițiile cumulative prevăzute în art.

24 din Legea nr. 123/2001, pentru stabilirea domiciliului în România, dovedind

perioada de ședere temporară legală din anul 1993 și existența unor mijloace de

întreținere, într-un cuantum superior celui legal pentru categoria de viză

obținută până la data formulării cererii.

Împotriva acestei sentințe și în termen

legal, a declarat recurs pârâtul Ministerul de Interne - Direcția Generală de

Evidență Informatizată a Persoanei, solicitând casarea hotărârii în baza art.

304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În primul motiv de casare, s-a

susținut că instanța de fond a considerat greșit ca fiind îndeplinită condiția

cerută de lege, privind mijloacele de întreținere, deoarece venitul de

9.000.000 lei lunar obținut de reclamant din activitatea societății comerciale

este sub cuantumul corespunzător categoriei de viză, iar pentru suma depusă la

bancă, nu s-a dovedit proveniența licită, nefiind prezentate documente din care

să rezulte realizarea veniturilor respective.

Prin cel de-al doilea motiv de

casare, a fost criticată soluția instanței de fond și în privința aplicării

dispozițiilor art. 35 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 476/2001, motivându-se că

nu a fost îndeplinită nici condiția unei șederi temporare legale, întrucât

reclamantul a fost sancționat contravențional de două ori, pentru neprezentarea

la termen, în vederea prelungirii vizei.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a constatat

judicios nelegalitatea deciziei nr. 399.682/SC/II din 22 iulie 2002, prin care

recurentul a respins cererea intimatului, de stabilire a domiciliului în

România, precum și vătămarea adusă dreptului intimatului, recunoscut în art. 24

din Legea nr. 123/2001 și art. 35 din H.G. nr. 476/2001.

Recurentul a susținut fără temei că

intimatul nu a dovedit îndeplinirea condiției prevăzute de art. 35 alin. (1)

lit. b) din H.G. nr. 476/2001, privind deținerea unor mijloace de întreținere,

cel puțin în cuantumul corespuunzător categoriei de viză obținută, până la

formularea cererii de stabilire a domiciliului.

La data formulării cererii,

intimatul avea viză de ședere în România, în scop de afaceri și conform art. 9

alin. (1) lit. e) și art. 29 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 476/2001, cuantumul

corespunzător categoriei de viză obținută este de 500 dolari SUA lunar.

Îndeplinirea acestei condiții a fost

constatată chiar de recurent cu ocazia prelungirii vizei de ședere, în scop de

afaceri și până la data formulării cererii de stabilire a domiciliului în

România, nu au fost invocate modificări ale situației de fapt, din care să

rezulte că intimatul nu mai realizează venituri în același cuantum. În

consecință, față de veniturile obținute din activitatea societății comerciale

constituite în România și față de depozitul bancar pentru suma de 7000 dolari

SUA, dovedit cu extrasul de cont eliberat de B.P., instanța de fond a apreciat

corect că intimatul posedă mijloace de întreținere în cuantumul prevăzut de

lege, pentru aprobarea cererii sale.

Susținerea din recurs că intimatul

trebuia să facă dovada caracterului licit al sumei depuse în cont bancar, este

nefondată, deoarece dispozițiile legale referitoare la regimul străinilor în

România, nu impun o asemenea condiție.

De asemenea, este nefondată critica

formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, cu privire la cerința

prevăzută de art. 35 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 476/2001 și potrivit

căreia, la data depunerii cererii de stabilire a domiciliului, trebuie dovedită

șederea temporară legală de cel puțin 6 ani, din ultimii 7.

Recurentul nu a contestat perioada

șederii intimatului în România și nu a dovedit prin probe concludente că

această ședere a fost ilegală. Astfel, nu a fost dovedită susținerea că

intimatul a fost sancționat contravențional pentru neprezentarea la termen, în

vederea prelungirii dreptului de ședere pe teritoriul României. Pe de altă parte,

se reține că potrivit susținerii din întâmpinarea depusă de recurent la

instanța de fond, aceste fapte contravenționale au fost săvârșite la 12

noiembrie 1996 și respectiv, la 3 martie 1998, ceea ce dovedește că nu au

afectat dreptul de ședere al intimatului în România, pentru că a fost

prelungită în continuare viza de ședere, în scop de afaceri.

Pentru considerentele expuse și

constatând că potrivit art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., nu

există motive de casare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va

respinge ca nefondat prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul de Interne – Direcția Generală de Evidență Informatizată a

Persoanei, împotriva sentinței civile nr. 976 din 23 octombrie 2002 a Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 mai 2003.