ÎCCJ, Decizia nr. 288/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 646 din 11

iulie 2002, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpatul

M.A. la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2

alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și la 3 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca

inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.

În baza art. 17 din Legea nr.

143/2000, a dispus confiscarea specială a 78,14 g rezină canabis, 27,13 g opiu,

353,58 g canabis și 378,17 g opiu.

În baza art. 112 lit. e) și art. 117

C. pen., a dispus expulzarea inculpatului, după executarea pedepsei.

Prin aceeași sentință inculpatul

A.A. a fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia penală nr. 749 din 22 noiembrie 2002, a admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva hotărârii

primei instanțe, a desființat în parte sentința atacată și, în fond, prin

schimbarea încadrării juridice a faptelor, a condamnat pe inculpați la câte 10

ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 143/2000.

Totodată, inculpatul M.A. a fost

condamnat la 3 ani închisoare, iar inculpatul A.A. la 2 ani și 6 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr.

143/2000, a contopit pedepsele și a dispus ca fiecare inculpat să execute

pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.

Celelalte dispoziții ale hotărârii

atacate au fost menținute.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

inculpații au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 26

martie 2003, când cauza a fost amânată la 11 iunie 2003 și apoi la 8 octombrie

2003.

Prin încheierea din 30 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., a

constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a dispus prelungirea

acesteia până la 27 august 2003.

La 27 august și 24 septembrie 2003,

secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea

măsurii arestării inculpaților și, prin încheierile pronunțate în datele

menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 26

septembrie 2003 și apoi până la 8 octombrie 2003.

Împotriva încheierii din 27 august

2003, prin avocat, inculpatul M.A. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în

scris.

Recursul este inadmisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu

recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C.

proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de

recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de inculpat,

în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de

avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul M.A. împotriva încheierii din 27 august 2003, pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 159/2003, ca inadmisibil.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din

care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie

2003, în ședință publică.