ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 194/2004
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 194/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra
recursurilor de față,
Examinând
actele dosarului constată următoarele:
Prin
sentința nr.646 din 1 iulie 2002, Tribunalul București, secția I penală, în
baza art.2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000 a condamnat pe inculpatul M.A. la
10 ani închisoare, cu aplicarea art.33, a art.71 și art.64 C. pen.
În
baza art.4 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art.41 alin.2 și art.33 C. pen.,
a condamnat pe același inculpat la 3 ani închisoare, cu aplicarea art.71 și 64 C.
pen.
În
baza art.33 și 34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai
grea de 10 ani închisoare.
În
baza art.17 din Legea nr.143/2000, s-a dispus confiscarea specială a 78,14 gr.
rezină canabis, 27,13 gr. opium (borcan), 353,58 gr. canabis și 378,17 gr.
opium aflat la organele de poliție.
S-a
dedus din pedeapsă prevenția cu începere de la 14 martie 2002 la zi,
menținându-se starea de arest.
În
baza art.112 lit.e și art.117 C. pen., s-a dispus expulzarea inculpatului după
executarea pedepsei.
În
baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a C. proc. pen., s-a dispus
achitarea inculpatului A.A. pentru infracțiunea prevăzută de art.2 alin.1 și 2
din Legea nr.143/2000.
În
baza art.4 din Legea nr.143/2000, cu aplicrea art.41 alin.2 C. pen., a fost
condamnat inculpatul A.A. la 2 ani și 6 luni închisoare, cu aplicarea art.71
și 64 C. pen.
Și
pentru acest inculpat s-a dedus prevenția de la 14 martie 2002 la zi,
menținându-se starea de arest.
Instanța
a reținut că, în urma efectuării unei percheziții domiciliare la A.A. în ziua
de 14 martie 2002, s-au găsit ascunse în fotoliu și în cămară 78,14 gr. rezină
canabis și 27,13 gr opium, precum și într-un borcan, pentru fumat.
Inculpatul
a declarat că deține droguri pentru consum, locuința fiindu-i pusă la
dispoziție de inculpatul M.A., care i-a dat și droguri pentru a le testa.
S-a
efectuat o percheziție domiciliară și la inculpatul M.A., ocazie cu care soția
acestuia a aruncat pe fereastră o pungă din plastic cu 353,58 gr. rezină
canabis și 378,17 gr. opium, pungă care a fost recuperată de organele de
poliție. Despre această pungă, inculpatul M.A. și soția sa au declarat că au
primit-o de la I. cu 5 zile înainte de a pleca, pentru a o păstra, acesta
ocupându-se cu traficul de droguri. Inculpatul M.A. a recunoscut că de 10 ani
este consumator de droguri. În urma efectuării unei percheziții domiciliare la
locuința socrilor inculpatului M.A. au mai fost găsite 69,30 gr. opium, cu
privire la care inculpatul a declarat că le ascunsese în vederea consumului.
Interceptându-se autorizat o convorbire telefonică a inculpatului M.A. acesta a
spus că are droguri și poate să i le dea.
În
declarațiile date de inculpatul A.A., acesta a recunoscut că este consumator de
droguri, iar drogurile găsite la el i-au fost aduse de M.A. spre păstrare în
schimbul plății de către acesta a chiriei datorată de A.A.
Inculpatul
M.A. a declarat că drogurile găsite la el i-au fost date de I. care avea o
datorie la inculpat de 6.500 dolari. Nu a recunoscut că s-ar ocupa cu traficul
de droguri.
Instanța
a considerat că în privința inculpatului A.A. se poate reține numai
infracțiunea de deținere de droguri pentru consum propriu, fără drept,
prevăzută de art.4 din Legea nr.143/2000, iar cu privire la inculpatul M.A.,
ambele infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată.
Prin
decizia penală nr.749 din 22 noiembrie 2002, Curtea de Apel București, secția I
penală a admis apelul declarat de procuror, a desființat parțial sentința
nr.646 din 11 iulie 2002 a Tribunalului București, secția I penală, a schimbat
încadrarea juridică a ambelor fapte, în baza art.334 C. proc. pen., astfel:
- din art.2 alin.1
și 2 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art.41 alin.2 C. pen., pentru
inculpatul M.A., și din art.2 alin.1 și 2 din Legea nr.143/2000, pentru
inculpatul A.A., în art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, pentru ambii inculpați,
condamnându-i, în baza acestui text, pe fiecare la câte o pedeapsă de 10 ani
închisoare.
- din art.4 din
Legea nr.143/2000, cu aplicarea art.41 alin.2 C. pen., pentru ambii inculpați,
în art.4 din Legea nr.143/2000, text în baza căruia a condamnat pe inculpatul M.A.
la 3 ani închisoare și pe inculpatul A.A. la 2 ani și 6 luni închisoare.
În baza
art.33 și 34 C. pen., s-a dispus ca inculpații să execute fiecare pedeapsa cea
mai grea de 10 ani închisoare.
A fost
computată prevenția de la 14 martie 2002 la zi, menținându-se celelalte
dispoziții ale sentinței.
Prin
aceeași decizie au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații
M.A. și A.A. împotriva aceleiași sentințe.
Împotriva
acestei decizii, au declarat recurs ambii inculpați.
Inculpatul
A.A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și
trimiterea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale. A mai
solicitat, în subsidiar, casarea deciziei instanței de apel și achitarea sa
pentru infracțiunea prevăzută de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, în baza
art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a C. proc. pen., susținând că nu sunt
probe care să ateste că se ocupa cu traficul de droguri, probele existente
referindu-se la un eventual trafic. S-a mai susținut că, în realitate,
drogurile erau ale coinculpatului M.A. și nu cunoștea ce intenționează să facă
acesta.
S-a
mai arătat că și în privința laturii subiective a infracțiunii prevăzute de
art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, din probele existente nu rezultă intenția
inculpatului A.A. de a trafica droguri, iar argumentul adus de instanța de apel
referitor la cantitatea mare de droguri care nu ar justifica deținerea lor
pentru consumul propriu este un argument subiectiv, iar nu o probă a traficului
de droguri.
Se
mai consideră că instanța de apel a comis o gravă eroare de fapt cu privire la
cantitatea de droguri găsită la locuința inculpaților, are în vedere cantitatea
de droguri găsită la locuința soților M., în legătură cu care inculpatul A.A.
nu cunoștea nimic, ei având activități distincte. De asemenea, nu se poate
stabili care este limita maximă a cantității de droguri destinată consumului
propriu.
În
recursul declarat de inculpatul M.A., s-a solicitat, în principal, casarea
hotărârilor atacate și achitarea sa pentru ambele infracțiuni, în baza art.11
pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a C. proc. pen., întrucât nu există
infracțiunea prevăzută de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, iar consumul de
droguri nu este infracțiune, ci contravenție. În subsidiar, a solicitat casarea
hotărârilor și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru completarea
probelor.
Tot
în subsidiar a solicitat reducerea pedepsei și aplicarea art.16 din Legea
nr.143/2000.
Examinând
recursurile declarate de inculpați, Înalta Curte constată că nu sunt fondate,
pentru argumentele ce urmează:
Cu
privire la recursul declarat de inculpatul A.A., Înalta Curte constată că
urmărirea penală este completă și nu există temei pentru restituirea dosarului
procurorului, în sensul prevăzut de art.333 C. proc. pen.
Referitor
la susținerea privind inexistența elementelor constitutive ale infracțiunii
prevăzute de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, întrucât nu ar exista probe
din care să rezulte că inculpatul A.A.
s-ar fi ocupat cu
traficul de droguri, Curtea observă că potrivit art.2 alin.2 din Legea
nr.143/2000, constituie infracțiune și deținerea ori alte operațiuni privind
circulația drogurilor de mare risc, fără drept, deținere care în speță nu s-a
făcut doar pentru consum propriu fără drept, ci în scop de depozitare a
drogurilor aduse de inculpatul M.A. (care se ocupa cu traficul de droguri) și care
îi plătea chiria, astfel cum însuși A.A. recunoaște în declarația dată în dosarul
de urmărire penală. Or, deținerea de droguri este constatată prin procesul
verbal de efectuare a percheziției domiciliare din 14 martie 2002, proces
verbal semnat de inculpat și de 2 martori asistenți, raportul de constatare
tehnico-științifică. Mai mult, din declarația dată de inculpatul M.A. rezultă
că inculpatul A.A. se ocupa cu vânzarea de droguri.
Or,
aceste probe atestă săvârșirea de către inculpatul A.A. a infracțiunii
prevăzute de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, fapta de deținere, fără drept,
a drogurilor de mare risc (pentru inculpatul M.A.) fiind recunoscută și de
inculpat.
Pentru
infracțiunea prevăzută de art.4 din Legea nr.143/2000, inculpatul A.A. a fost,
de asemenea, condamnat în baza propriei recunoașteri, precum și a probelor deja
menționate, fapta fiind distinctă de aceea prevăzută de art.2 alin.2 din aceeași
lege, întrucât vizează deținerea de droguri, pentru consum propriu, fără drept,
alta decât cea menționată (care se referă la deținerea într-un scop diferit).
Referitor
la pedeapsa aplicată acestui inculpat, se constată că ea reprezintă minimul
special prevăzut de Legea nr.143/2000, pentru infracțiunea prevăzută de art.2
alin.2 din aceeași lege, pedeapsă corect individualizată în raport cu
prevederile art.72 C. pen., astfel încât, în absența unor împrejurări care să
constituie circumstanțe atenuante, nu se justifică reducerea acesteia sub
minimul special.
Ambele
instanțe au reținut justificat, și cu privire la inculpatul M.A., săvârșirea de
către acesta a ambelor infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată prin
rechizitor, sub corecta calificarea juridică stabilită de instanța de apel,
recursul declarat de acest inculpat fiind, de asemenea, nefondat.
Astfel,
procesele verbale de percheziție domiciliară efectuate la locuința inculpatului
M.A. și la locuința socrilor săi, raportul de constatare tehnico-științifică,
declarațiile date de ambii inculpați, declarația martorului S.E., transcrierea
convorbirii telefonice supraveghiată autorizat constituie probe în dovedirea
săvârșirii de către inculpat a infracțiunilor prevăzute de art.2 alin.2 și
art.4 din Legea nr.143/2000, texte în baza cărora a fost condamnat.
Înalta
Curte consideră că nu există temeiuri legale de casare cu trimitere a
hotărârilor atacate, la instanța de fond, neevidențiindu-se nici unul dintre
cazurile prevăzute de art.385
15
pct.2 lit.c C. proc. pen.
Referitor
la solicitarea recurentului inculpat M.A. privind aplicarea art.16 din Legea
nr.143/2000, întrucât ar fi denunțat împreună cu alte 3 persoane săvârșirea la
data de 27/28 octombrie 2003 a infracțiunilor prevăzute de art.2 alin.1 și 2 și
art.4 din Legea nr.143/2000 de către alte persoane, Înalta Curte constată că nu
sunt întrunite cerințele art.16 din Legea nr.143/2000. Așa cum rezultă din
însăși adresa nr.5110/P/2003 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București,
cei doi inculpați (M.N.Y. și M.B.) au fost denunțați de S.N., reținându-li-se
fapte săvârșite la 27/28 octombrie 2003, perioadă în care M.A. se afla în stare
de arest preventiv, încă de la data de 14 martie 2002. De altfel, chiar în
adresa menționată se precizează că au fost alte 3 persoane care au denunțat pe
cei doi inculpați, printre care se afla persoana căreia cei doi i-au vândut
heroină.
Or,
potrivit art.16 din Legea nr.143/2000, denunțul trebuie făcut în timpul
urmăririi penale și trebuie să faciliteze identificarea și tragerea la
răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de
droguri.
Aceste
condiții cerute pentru reducerea la jumătate a limitelor pedepselor prevăzute
de lege nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât denunțul nu s-a depus în timpul
urmăririi penale a inculpatului, iar facilitarea identificării și a tragerii la
răspundere penală nu a fost făcută de recurentul M.A., ci de către denunțătorul
S.N. și alte două persoane.
Pentru
argumentele expuse, recursurile inculpaților vor fi respinse ca nefondate.
Conform
art.88 C. pen., se va deduce din pedeapsele aplicate inculpaților timpul
reținerii și al arestării preventive de la 14 martie 2002 la zi.
Conform
art.192 alin.(2) C. proc. pen., recurenții vor fi obligați la plata
cheltuielilor judiciare către stat în cuantum de câte 1.100.000 lei.
Onorariul
cuvenit interpretului de limbă persană se va plăti din fondul Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge,
ca nefondate, recursurile declarate de inculpații A.A. și M.A. împotriva deciziei
penale nr.749 din 22 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală.
Deduce
din pedepsele aplicate, timpul reținerii și al arestării preventive de la 14
martie 2002 la 14 ianuarie 2004, pentru ambii inculpați.
Obligă
pe recurenții inculpați la plata sumei de câte 1.100.000 lei cheltuieli
judiciare către stat.
Onorariul
cuvenit interpretului de limbă persană, se va plăti din fondul Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 14 ianuarie 2004.