ÎCCJ, Decizia nr. 305/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 24 noiembrie 1999, reclamanta S.C. R. S.A. București a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Fondul Proprietății de Stat, S.C. T.C. S.R.L. București și S.C. C. S.A. București, să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 161 din 24 mai 1999, încheiat de primele două pârâte. Totodată, reclamanta a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se dispună obligarea pârâtei S.C. C. S.A. să încheie cu aceasta, sub sancțiunea daunelor cominatorii, contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, având ca obiect activul „Atelier de galvanizare și teren aferent”, în condițiile stabilite prin mandatul special nr. 304/1720 din 5 mai 1999 al Fondului Proprietății de Stat.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că încheierea contractului susmenționat s-a realizat prin fraudarea legii, fiind prejudiciate atât interesele statului român, cât și cele ale reclamantei, în raport de împrejurarea că vânzarea pachetului majoritar de acțiuni al S.C. C. S.A. către S.C. T.C. S.R.L. s-a făcut la prețul derizoriu de 8.701.465.400 lei. Reclamanta a mai arătat că, prin garantarea realizării investițiilor, în valoare de 1.746.104 dolari S.U.A., prin gajarea a 30% din acțiunile cumpărate, statul român a fost din nou prejudiciat, prin faptul că în cazul nerealizării investiției, S.C. T.C. S.R.L. ar rămâne acționar majoritar la societatea privatizată, chiar și în condițiile realizării gajului, respectiv pierderea a 30% din acțiunile cumpărate.

În susținerea celui de al doilea capăt de cerere, reclamanta a arătat că, deși a îndeplinit condițiile prevăzute de art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, în contractul de vânzare-cumpărare menționat nu a fost prevăzută obligația încheierii contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare a imobilului aflat în folosința sa. Pârâtul Fondul Proprietății de Stat, prin întâmpinare, a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului București, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, motivat de faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat au fost respectate condițiile prevăzute de art. 948 C. civ. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta S.C.

C. S.A. a invocat lipsa calității procesuale pasive a S.C. R. S.A. cu privire la acțiunea principală și cea a litispendenței, cu referire la cel de-al doilea capăt de cerere. Totodată, aceasta a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea dosarului nr. 6953/1999 al Tribunalului București având ca obiect anularea hotărârii adunării generale a acționarilor S.C. C. S.A., din data de 19 mai 1999, privitoare la încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare cu reclamanta. Cu privire la fondul cauzei, pârâta a arătat că la încheierea contractului atacat au fost respectate condițiile imperative ale legislației în materie și că mandatul special invocat de reclamantă nu mai produce efecte juridice, așa încât se impune respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

S.C. T.C. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care, cu referire la primul capăt de cerere, a invocat excepția lipsei interesului reclamantei, iar privitor la cel de-al doilea capăt de cerere, a invocat excepția de litispendență și excepția lipsei calității sale procesuale. Cu referire la fondul cauzei, pârâta menționată a arătat că nu există nici un element care să conducă la concluzia lipsei de validitate a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni. Prin precizările formulate la 21 februarie 2000, reclamanta S.C. R. S.A. a învederat instanței de judecată că nu solicită repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare a pachetului de acțiuni, față de faptul că acesta este un aspect ce privește exclusiv părțile contractante și nu pe terți.

La 9 mai 2000, prin încheiere, Tribunalul București, secția comercială, a respins excepțiile invocate, ca neîntemeiate. Prin sentința nr. 7098 din 7 noiembrie 2000, instanța de fond a admis în tot acțiunea. În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, cu referire la primul capăt de cerere, că la încheierea contractului atacat au fost încălcate dispozițiile imperative cuprinse în art. 5 alin. (1), art. 29 și art. 33 din H.G. nr. 55/1998. Cu referire la cel de al doilea capăt de cerere, instanța de fond a reținut că reclamanta deține, cu titlu, folosința spațiului și că, prin art. 12-13 din hotărârea adunării generale a acționarilor S.C. C. S.A. s-a dispus în sensul încheierii contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare privitor la activul menționat.

Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel pârâții Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului București (fost Fondul Proprietății de Stat), S.C. C. S.A. București și S.C. T.C. S.R.L. București. Pârâta S.C. C. S.A. a criticat sentința atacată pentru greșita aplicare a legii și interpretarea eronată a probatoriului administrat în cauză. Astfel, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a pachetului majoritar de acțiuni nu a fost încălcată nici o normă imperativă, iar prețul s-a format în urma raportului dintre cerere și ofertă. Totodată, obținerea avizului Fondului Proprietății de Stat privitor la vânzarea unui activ nu constituie un impediment legal pentru vânzarea acțiunilor deținute de acesta la societatea comercială privatizată.

Pe de altă parte, contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nu a fost încheiat din culpa exclusivă a reclamantei, care nu a îndeplinit condițiile stabilite prin proiectul de contract, hotărârea adunării generale a acționarilor și mandatul special dat de Fondul Proprietății de Stat privitoare la achitarea datoriilor și la realizarea unor investiții, în procent de 10% din valoarea activului. Prin apelul declarat în cauză, pârâta S.C. T.C. S.R.L. a reiterat toate excepțiile invocate la judecarea în fond a cauzei, criticând hotărârea primei instanțe pentru greșita respingere a acestora. Cu privire la fondul cauzei, criticile acesteia privesc greșita aplicare a legii de instanța de fond, arătând că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispozițiile O.U.G.

nr. 88/1997 și a normelor metodologice de aplicare a acestui act normativ și că instanța de judecată, fără temei legal, s-a substituit comisiei de negociere în aprecierea elementelor economice ale contractului. Sub acest ultim aspect, apelanta-pârâtă a arătat că formarea prețului nu este supusă numai concluziilor evaluării tehnice, cu referire la valoarea activelor ci, în special, a celor privind pasivul societății. Apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului nu a motivat apelul, prin notele de ședință reiterând sub formă de critici apărările formulate la judecarea în fond a cauzei. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 1358 din 1 noiembrie 2001, a respins apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe de către pârâtele menționate, ca nefondate.

În motivarea soluției de respingere a apelurilor, instanța de control judiciar a reținut că dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 nu permiteau înstrăinarea pachetului majoritar de acțiuni pentru un preț neserios, împrejurare în raport de care contractul de vânzare-cumpărare este încheiat prin fraudă la lege. Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtele Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, S.C. C. S.A. București și S.C. T.C. S.R.L. București au declarat recurs, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurentele au susținut că decizia atacată este lipsită de temei legal, aceasta fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G.

nr. 88/1997 și H.G. nr. 55/1998. Sub acest aspect, acestea au arătat că reclamanta, în calitate de terț față de contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, nu poate pune în discuție prețul la care s-au vândut acțiunile. Totodată, în cauză nu s-a probat frauda la lege, respectiv eludarea vreunei dispoziții legale imperative la încheierea acestui contract. Cu referire la cel de al doilea capăt de cerere, acestea au arătat că instanța de judecată, în raport de dispozițiile art. 942 C. civ., cu referire la lipsa acordului părților, nu poate complini consimțământul acestora.

Prin decizia nr. 3788 din 31 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursurile declarate de pârâte împotriva deciziei pronunțate în apel, pe care a modificat-o în sensul că a admis apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea, reținând că în cauză nu a fost dovedită frauda la lege, pe care s-a întemeiat hotărârea primei instanțe, menținută în apel. Împotriva celor trei hotărâri pronunțate în ciclul ordinar al judecății, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că hotărârile atacate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că, totodată, acestea sunt și vădit netemeinice.

Astfel, neprevederea unui preț minim privitor la vânzarea acțiunilor deținute de Fondul Proprietății de Stat prin dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 88/1997, în vigoare la data încheierii contractului, nu constituie o excepție de la dispozițiile imperative, cu referire la preț, ale art. 1303 C. civ. Ca atare, prețul nu poate fi derizoriu. Or, în cauză, pachetul de acțiuni în valoare de 53.138.720.000 lei a fost vândut cu numai 8.701.456.400 lei. Valoarea pachetului de acțiuni a fost evaluată de S.C. C. S.A. ținându-se seama de valoarea capitalului social, valoarea nominală a unei acțiuni, litigiile în curs de judecată, piața produselor, serviciilor societății supuse privatizării, rezultatele economico-financiare, datoriile și creanțele societății, obligațiile acesteia față de Fondul Proprietății de Stat, valoarea rămasă a mijloacelor fixe, valoarea terenurilor și fluxul financiar pe perioada 1999-2003.

Așadar, în raport de prețul propus în oferta de vânzare de 80.000 lei/acțiune și cel oferit de vânzător, de 13.100 lei/acțiune, rezultă că nu există un preț serios, în conformitate cu dispozițiile art. 1303 C. civ. Pe de altă parte, din actele dosarului rezultă că deși prețul oferit de cumpărător a fost stabilit ținându-se cont și de ieșirea activului „atelier de galvanizare” din patrimoniul S.C. C. S.A., ulterior contractul de leasing nu a mai fost încheiat cu reclamanta. Ca atare, statul român a fost prejudiciat și cu suma pe care ar fi încasat-o din vânzarea acestui activ către reclamantă. S-a mai susținut că vânzarea pachetului majoritar de acțiuni s-a făcut fără respectarea condițiilor de publicitate, ceea ce atrage, cu referire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat, sancțiunea nulității acestuia.

Totodată, cu referire la garantarea investițiilor, s-a arătat că a fost încălcată obligația înscrisă în dosarul de prezentare. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea în parte a deciziei pronunțate în recurs în sensul admiterii recursului și, pe cale de consecință, schimbării în parte a hotărârii primei instanțe în sensul constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 161 din 24 mai 1999 și respingerii celui de-al doilea capăt de cerere. Ulterior, procurorul general a completat motivele de casare și a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei pronunțate în recurs și respingerea recursurilor declarate de pârâte. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Sintetizând criticile formulate prin recursul în anulare, se constată că acestea privesc trei aspecte: 1. Pronunțarea hotărârilor atacate cu neobservarea dispozițiilor art. 1303 C. civ.

2. Neobservarea de către instanțe a nerespectării dispozițiilor legale privind publicitatea ofertei de vânzare acțiuni. 3. Prejudicierea statului român prin garantarea insuficientă a obligației asumate de cumpărător de a face investiții în societatea supusă privatizării. Cu privire la pronunțarea hotărârilor atacate cu neobservarea de către instanțe a dispozițiilor art. 1303 C. civ. : Este adevărat că, potrivit art. 1303 C. civ., prețul stipulat, ca echivalent datorat de cumpărător în schimbul bunului transmis, trebuie să îndeplinească următoarele condiții cumulative: să fie exprimat într-o sumă de bani, să fie stabilit în monedă națională, cu excepția contractelor încheiate în comerțul internațional, să fie determinat sau determinabil, să fie serios și sincer.

Condiția prețului serios, în sensul dispozițiilor art. 1303 C. civ., înseamnă ca acesta să nu fie derizoriu, adică atât de disproporționat în raport de valoarea lucrului vândut încât să nu poată constitui cauza suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate. Sub acest aspect, este de reținut că seriozitatea prețului este o chestiune de fapt și, ca atare, lăsată la latitudinea instanței investită cu acțiune în acest sens. Pe de altă parte, în cauză fiind supuse examinării condițiile încheierii unui contract comercial, analiza trebuie să aibă în vedere principiul libertății prețului, ca element structural al libertății comerțului, stabilit prin normă constituțională și anume prin art. 134 alin. (2) din Constituția României.

În același timp, este de reținut că privatizarea societăților comerciale la care statul este acționar este supusă condițiilor stabilite prin legislația specială, adoptată în acest sens. Prin art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 s-a stabilit că „vânzarea se face pe baza raportului dintre cerere și ofertă, la prețul de piață, indiferent de metoda de privatizare utilizată, în baza unui raport de evaluare, fără a exista un preț minim de vânzare”. Din economia textelor legale menționate rezultă că art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 nu înlătură aplicarea dispozițiilor art. 1303 C. civ. și nici nu constituie o derogare de la condițiile privind prețul, stabilite prin acest din urmă text legal.

Dimpotrivă, dispoziția specială constituie o aplicație a dreptului comun, în sensul că prețul serios este prețul de piață, stabilit ca raport dintre cerere și ofertă, prețul stabilit prin raportul de evaluare având, exclusiv, caracter orientativ. Acest caracter orientativ este dat de faptul că, indiferent de metoda de evaluare aleasă, raportul de evaluare reprezintă un diagnostic al societății comerciale, în raport de datele din evidența contabilă a acesteia corectați cu performanțele prognozate funcție de concluziile rezultând din analiza evoluției acesteia de la înființare și până în momentul evaluării, structura organizatorică și funcțională a societății comerciale, profilul de activitate, schimbările intervenite în ultimii ani și proiecțiile pentru perioadele următoare, poziția acesteia în cadrul ramurii de activitate, pe piața internă și externă.

Or, pe când aceasta reprezintă oferta, cererea este funcție de alți factori ce privesc, pe de o parte, capacitatea investițională internă sau externă și, pe de altă parte, gradul de atractivitate al societății comerciale supusă procedurilor de privatizare, cu referire la valoarea de piață a fondului de comerț dată de segmentul de piață ocupat, volumul vânzărilor prin raportare la rentabilitate, perspectivele acelei societăți în raport de mediul concurențial și schimbările previzibile în structura viitoare a consumului. Rezultă așadar că valoarea de piață nu este identică cu valoarea de evaluare a acțiunilor societății comerciale. Că este așa, rezultă din faptul că vânzarea acțiunilor, în cursul procedurilor de privatizare a societăților comerciale cu capital de stat, s-a realizat, de regulă, la prețuri diferite, mai mari sau mai mici, decât prețul rezultat din evaluare.

Din considerentele expuse rezultă, cu referire la câtimea prețului, că aceasta este rezultatul, în principal, al unor analize și opțiuni de natură economică. Pentru a avea conotații juridice, câtimea prețului trebuie să fie rezultatul fraudei la lege, sub rezerva probatoriului necesar, ceea ce nu s-a dovedit în cauză. Pe de altă parte, în raport de normele legale menționate, rezultă că negocierea și încheierea contractului nu au avut loc cu eludarea nici unei norme legale, așa cum în mod corect au reținut instanțele, cu atât mai puțin a unor norme de ordine publică care să justifice exercitarea recursului în anulare în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., așa încât criticile formulate sunt neîntemeiate sub acest aspect.

Cu privire la nerespectarea dispozițiilor privind publicitatea ofertei : Din actele dosarului rezultă că S.C. C. S.A. București a fost cuprinsă în Lista nr. 43 cuprinzând societățile comerciale care se privatizează, publicată în ziarul „Adevărul” din 19 februarie 1999. Totodată, oferta de vânzare a fost publicată și pe Internet. Ca atare, condițiile legale privind publicitatea ofertei și transparența procesului de privatizare au fost îndeplinite, așa încât criticile formulate prin recursul în anulare se constată a fi neîntemeiate și sub acest aspect. Cu privire la păgubirea statului prin garanțiile insuficiente oferite de cumpărător, cu referire la obligația acestuia de a efectua investiții în societatea comercială supusă privatizării : Prin art. 8.11.1.a din contractul de vânzare-cumpărare nr. 161 din 24 mai 1999, cumpărătorul s-a obligat să efectueze în societate, din surse proprii, pe o perioadă de 3 ani, investiții în valoare totală de 1.746.104 dolari S.U.A.

Potrivit art. 8.11.3.a din același contract, realizarea investiției a fost garantată cu 30% din valoarea acțiunilor cumpărate. Totodată, prin art. 8.11.2 din contractul menționat s-a stabilit că investiția, în măsura realizării integrale, constituie aport la capitalul social, ceea ce duce la modificarea structurii acționariatului, ulterior majorării capitalului social cu valoarea investiției, în sensul că, cumpărătorul va deține un număr mai mare de acțiuni, cu numărul de acțiuni corespunzătoare acestei majorări.

Ca atare, în raport de dispozițiile contractului, garanția se interpretează în alți termeni și anume: - în cazul nerealizării obligației cumpărătorului de a investi, patrimoniul societății comerciale supusă privatizării, valoric, rămâne același, iar vânzătorul reintră în posesia a 30% din acțiunile vândute, fără obligația restituirii prețului încasat de la cumpărător; - în cazul realizării în parte de către cumpărător a obligației de a investi, are loc o creștere a patrimoniului societății. Cum însă majorarea de capital este condiționată de finalizarea investițiilor, vânzătorul reintră în posesia a 30% din acțiunile transmise cumpărătorului, tot fără a fi obligat să restituie prețul acestora, acțiuni ce se impută asupra aceluiași capital social, însă asupra unui patrimoniu sporit.

Ca atare, în cazul nerespectării de către cumpărător a obligației asumate prin contract, statul român, prin Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, pentru considerentele ce preced, nu este păgubit, ci dimpotrivă. Pe de altă parte, garantarea investițiilor, pe lângă faptul nefundamentării acesteia pe text legal și lipsită de relevanță sub aspect economic, așa cum s-a arătat, a rămas și fără obiect. Astfel, părțile au încheiat ulterior actul adițional nr. 2 din 19 noiembrie 2002 la contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 161/1999 și contractele de garanție reală mobiliară nr. 332, 333 și 334 din 19 noiembrie 2002, prin care cumpărătorul S.C. T.C. S.R.L. a garantat realizarea investițiilor cu totalitatea acțiunilor dobândite prin contract, situație învederată de Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului prin întâmpinare.

Așa fiind, se constată că recursul în anulare este nefondat și sub aspectul acestor critici. Așadar, instanțele s-au pronunțat aplicând normele legale incidente la situația de fapt corespunzătoare probatoriului administrat, așa încât hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 7098 din 7 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția comercială, deciziei nr. 1358 din 1 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a comercială, și deciziei nr. 3788 din 31 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică azi, 6 octombrie 2003.