ÎCCJ, Decizia nr. 305/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 305/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de

24 noiembrie 1999, reclamanta S.C. R. S.A. București a solicitat ca, în

contradictoriu cu pârâții Fondul Proprietății de Stat, S.C. T.C. S.R.L.

București și S.C. C. S.A. București, să se constate nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 161 din 24 mai 1999, încheiat de primele două

pârâte.

Totodată, reclamanta a solicitat ca,

prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se dispună obligarea pârâtei S.C.

C. S.A. să încheie cu aceasta, sub sancțiunea daunelor cominatorii, contract de

leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, având ca obiect activul

„Atelier de galvanizare și teren aferent”, în condițiile stabilite prin

mandatul special nr. 304/1720 din 5 mai 1999 al Fondului Proprietății de Stat.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că încheierea contractului susmenționat s-a realizat prin fraudarea

legii, fiind prejudiciate atât interesele statului român, cât și cele ale

reclamantei, în raport de împrejurarea că vânzarea pachetului majoritar de

acțiuni al S.C. C. S.A. către S.C. T.C. S.R.L. s-a făcut la prețul derizoriu de

8.701.465.400 lei.

Reclamanta a mai arătat că, prin

garantarea realizării investițiilor, în valoare de 1.746.104 dolari S.U.A.,

prin gajarea a 30% din acțiunile cumpărate, statul român a fost din nou prejudiciat,

prin faptul că în cazul nerealizării investiției, S.C. T.C. S.R.L. ar rămâne

acționar majoritar la societatea privatizată, chiar și în condițiile realizării

gajului, respectiv pierderea a 30% din acțiunile cumpărate.

În susținerea celui de al doilea

capăt de cerere, reclamanta a arătat că, deși a îndeplinit condițiile prevăzute

de art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, în contractul de vânzare-cumpărare menționat

nu a fost prevăzută obligația încheierii contractului de leasing cu clauză

irevocabilă de vânzare a imobilului aflat în folosința sa.

Pârâtul Fondul Proprietății de Stat,

prin întâmpinare, a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului

București, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată,

motivat de faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat au

fost respectate condițiile prevăzute de art. 948 C. civ.

Prin întâmpinarea formulată în

cauză, pârâta S.C. C. S.A. a invocat lipsa calității procesuale pasive a S.C.

R. S.A. cu privire la acțiunea principală și cea a litispendenței, cu referire

la cel de-al doilea capăt de cerere. Totodată, aceasta a solicitat suspendarea

judecării cauzei până la soluționarea dosarului nr. 6953/1999 al Tribunalului

București având ca obiect anularea hotărârii adunării generale a acționarilor

S.C. C. S.A., din data de 19 mai 1999, privitoare la încheierea contractului de

leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare cu reclamanta.

Cu privire la fondul cauzei, pârâta

a arătat că la încheierea contractului atacat au fost respectate condițiile

imperative ale legislației în materie și că mandatul special invocat de

reclamantă nu mai produce efecte juridice, așa încât se impune respingerea

acțiunii, ca neîntemeiată.

S.C. T.C. S.R.L. a formulat

întâmpinare prin care, cu referire la primul capăt de cerere, a invocat

excepția lipsei interesului reclamantei, iar privitor la cel de-al doilea capăt

de cerere, a invocat excepția de litispendență și excepția lipsei calității

sale procesuale.

Cu referire la fondul cauzei, pârâta

menționată a arătat că nu există nici un element care să conducă la concluzia

lipsei de validitate a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni.

Prin precizările formulate la 21

februarie 2000, reclamanta S.C. R. S.A. a învederat instanței de judecată că nu

solicită repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de

vânzare-cumpărare a pachetului de acțiuni, față de faptul că acesta este un

aspect ce privește exclusiv părțile contractante și nu pe terți.

La 9 mai 2000, prin încheiere,

Tribunalul București, secția comercială, a respins excepțiile invocate, ca

neîntemeiate.

Prin sentința nr. 7098 din 7

noiembrie 2000, instanța de fond a admis în tot acțiunea.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța a reținut, cu referire la primul capăt de cerere, că la încheierea

contractului atacat au fost încălcate dispozițiile imperative cuprinse în art.

5 alin. (1), art. 29 și art. 33 din H.G. nr. 55/1998.

Cu referire la cel de al doilea

capăt de cerere, instanța de fond a reținut că reclamanta deține, cu titlu,

folosința spațiului și că, prin art. 12-13 din hotărârea adunării generale a

acționarilor S.C. C. S.A. s-a dispus în sensul încheierii contractului de

leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare privitor la activul

menționat.

Împotriva hotărârii primei instanțe

au declarat apel pârâții Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea

Participațiilor Statului București (fost Fondul Proprietății de Stat), S.C. C.

S.A. București și S.C. T.C. S.R.L. București.

Pârâta S.C. C. S.A. a criticat

sentința atacată pentru greșita aplicare a legii și interpretarea eronată a

probatoriului administrat în cauză.

Astfel, la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare a pachetului majoritar de acțiuni nu a fost încălcată nici

o normă imperativă, iar prețul s-a format în urma raportului dintre cerere și

ofertă. Totodată, obținerea avizului Fondului Proprietății de Stat privitor la

vânzarea unui activ nu constituie un impediment legal pentru vânzarea

acțiunilor deținute de acesta la societatea comercială privatizată.

Pe de altă parte, contractul de

leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nu a fost încheiat din culpa

exclusivă a reclamantei, care nu a îndeplinit condițiile stabilite prin

proiectul de contract, hotărârea adunării generale a acționarilor și mandatul

special dat de Fondul Proprietății de Stat privitoare la achitarea datoriilor

și la realizarea unor investiții, în procent de 10% din valoarea activului.

Prin apelul declarat în cauză,

pârâta S.C. T.C. S.R.L. a reiterat toate excepțiile invocate la judecarea în

fond a cauzei, criticând hotărârea primei instanțe pentru greșita respingere a

acestora.

Cu privire la fondul cauzei,

criticile acesteia privesc greșita aplicare a legii de instanța de fond,

arătând că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate

dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 și a normelor metodologice de aplicare a

acestui act normativ și că instanța de judecată, fără temei legal, s-a

substituit comisiei de negociere în aprecierea elementelor economice ale

contractului. Sub acest ultim aspect, apelanta-pârâtă a arătat că formarea

prețului nu este supusă numai concluziilor evaluării tehnice, cu referire la

valoarea activelor ci, în special, a celor privind pasivul societății.

Apelanta-pârâtă Autoritatea pentru

Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului nu a motivat apelul, prin

notele de ședință reiterând sub formă de critici apărările formulate la

judecarea în fond a cauzei.

Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, prin decizia nr. 1358 din 1 noiembrie 2001, a respins

apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe de către pârâtele

menționate, ca nefondate.

În motivarea soluției de respingere

a apelurilor, instanța de control judiciar a reținut că dispozițiile O.U.G. nr.

88/1997 nu permiteau înstrăinarea pachetului majoritar de acțiuni pentru un

preț neserios, împrejurare în raport de care contractul de vânzare-cumpărare

este încheiat prin fraudă la lege.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

pârâtele Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor

Statului, S.C. C. S.A. București și S.C. T.C. S.R.L. București au declarat

recurs, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9

C. proc. civ.

Recurentele au susținut că decizia

atacată este lipsită de temei legal, aceasta fiind dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997 și H.G. nr. 55/1998.

Sub acest aspect, acestea au arătat

că reclamanta, în calitate de terț față de contractul de vânzare-cumpărare

acțiuni, nu poate pune în discuție prețul la care s-au vândut acțiunile.

Totodată, în cauză nu s-a probat

frauda la lege, respectiv eludarea vreunei dispoziții legale imperative la

încheierea acestui contract.

Cu referire la cel de al doilea

capăt de cerere, acestea au arătat că instanța de judecată, în raport de

dispozițiile art. 942 C. civ., cu referire la lipsa acordului părților, nu

poate complini consimțământul acestora.

Prin decizia nr. 3788 din 31 mai

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursurile

declarate de pârâte împotriva deciziei pronunțate în apel, pe care a

modificat-o în sensul că a admis apelurile declarate împotriva hotărârii primei

instanțe și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins

acțiunea, reținând că în cauză nu a fost dovedită frauda la lege, pe care s-a

întemeiat hotărârea primei instanțe, menținută în apel.

Împotriva celor trei hotărâri

pronunțate în ciclul ordinar al judecății, procurorul general al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe

dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că hotărârile atacate

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond și că, totodată, acestea sunt și vădit netemeinice.

Astfel, neprevederea unui preț minim

privitor la vânzarea acțiunilor deținute de Fondul Proprietății de Stat prin

dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 88/1997, în vigoare la

data încheierii contractului, nu constituie o excepție de la dispozițiile

imperative, cu referire la preț, ale art. 1303 C. civ. Ca atare, prețul nu

poate fi derizoriu.

Or, în cauză, pachetul de acțiuni în

valoare de 53.138.720.000 lei a fost vândut cu numai 8.701.456.400 lei.

Valoarea pachetului de acțiuni a fost

evaluată de S.C. C. S.A. ținându-se seama de valoarea capitalului social,

valoarea nominală a unei acțiuni, litigiile în curs de judecată, piața

produselor, serviciilor societății supuse privatizării, rezultatele

economico-financiare, datoriile și creanțele societății, obligațiile acesteia

față de Fondul Proprietății de Stat, valoarea rămasă a mijloacelor fixe,

valoarea terenurilor și fluxul financiar pe perioada 1999-2003.

Așadar, în raport de prețul propus

în oferta de vânzare de 80.000 lei/acțiune și cel oferit de vânzător, de 13.100

lei/acțiune, rezultă că nu există un preț serios, în conformitate cu

dispozițiile art. 1303 C. civ.

Pe de altă parte, din actele

dosarului rezultă că deși prețul oferit de cumpărător a fost stabilit

ținându-se cont și de ieșirea activului „atelier de galvanizare” din

patrimoniul S.C. C. S.A., ulterior contractul de leasing nu a mai fost încheiat

cu reclamanta.

Ca atare, statul român a fost

prejudiciat și cu suma pe care ar fi încasat-o din vânzarea acestui activ către

reclamantă.

S-a mai susținut că vânzarea

pachetului majoritar de acțiuni s-a făcut fără respectarea condițiilor de

publicitate, ceea ce atrage, cu referire la contractul de vânzare-cumpărare

încheiat, sancțiunea nulității acestuia.

Totodată, cu referire la garantarea

investițiilor, s-a arătat că a fost încălcată obligația înscrisă în dosarul de

prezentare.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea în parte a deciziei

pronunțate în recurs în sensul admiterii recursului și, pe cale de consecință,

schimbării în parte a hotărârii primei instanțe în sensul constatării nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr. 161 din 24 mai 1999 și respingerii celui

de-al doilea capăt de cerere.

Ulterior, procurorul general a

completat motivele de casare și a solicitat admiterea recursului, casarea în

tot a deciziei pronunțate în recurs și respingerea recursurilor declarate de

pârâte.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Sintetizând criticile formulate prin

recursul în anulare, se constată că acestea privesc trei aspecte:

cu neobservarea dispozițiilor art. 1303 C. civ.

nerespectării dispozițiilor legale privind publicitatea ofertei de vânzare

acțiuni.

garantarea insuficientă a obligației asumate de cumpărător de a face investiții

în societatea supusă privatizării.

Cu privire la pronunțarea

hotărârilor atacate cu neobservarea de către instanțe a dispozițiilor art. 1303

C. civ.

:

Este adevărat că, potrivit art. 1303

C. civ., prețul stipulat, ca echivalent datorat de cumpărător în schimbul

bunului transmis, trebuie să îndeplinească următoarele condiții cumulative: să

fie exprimat într-o sumă de bani, să fie stabilit în monedă națională, cu

excepția contractelor încheiate în comerțul internațional, să fie determinat

sau determinabil, să fie serios și sincer.

Condiția prețului serios, în sensul

dispozițiilor art. 1303 C. civ., înseamnă ca acesta să nu fie derizoriu, adică

atât de disproporționat în raport de valoarea lucrului vândut încât să nu poată

constitui cauza suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite

dreptul de proprietate.

Sub acest aspect, este de reținut că

seriozitatea prețului este o chestiune de fapt și, ca atare, lăsată la

latitudinea instanței investită cu acțiune în acest sens.

Pe de altă parte, în cauză fiind

supuse examinării condițiile încheierii unui contract comercial, analiza

trebuie să aibă în vedere principiul libertății prețului, ca element structural

al libertății comerțului, stabilit prin normă constituțională și anume prin

art. 134 alin. (2) din Constituția României.

În același timp, este de reținut că

privatizarea societăților comerciale la care statul este acționar este supusă

condițiilor stabilite prin legislația specială, adoptată în acest sens.

Prin art. 13 alin. (2) din O.U.G.

nr. 88/1997 s-a stabilit că „vânzarea se face pe baza raportului dintre cerere

și ofertă, la prețul de piață, indiferent de metoda de privatizare utilizată,

în baza unui raport de evaluare, fără a exista un preț minim de vânzare”.

Din economia textelor legale

menționate rezultă că art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 nu înlătură

aplicarea dispozițiilor art. 1303 C. civ. și nici nu constituie o derogare de

la condițiile privind prețul, stabilite prin acest din urmă text legal.

Dimpotrivă, dispoziția specială

constituie o aplicație a dreptului comun, în sensul că prețul serios este

prețul de piață, stabilit ca raport dintre cerere și ofertă, prețul stabilit

prin raportul de evaluare având, exclusiv, caracter orientativ.

Acest caracter orientativ este dat

de faptul că, indiferent de metoda de evaluare aleasă, raportul de evaluare

reprezintă un diagnostic al societății comerciale, în raport de datele din

evidența contabilă a acesteia corectați cu performanțele prognozate funcție de

concluziile rezultând din analiza evoluției acesteia de la înființare și până

în momentul evaluării, structura organizatorică și funcțională a societății

comerciale, profilul de activitate, schimbările intervenite în ultimii ani și

proiecțiile pentru perioadele următoare, poziția acesteia în cadrul ramurii de

activitate, pe piața internă și externă.

Or, pe când aceasta reprezintă

oferta, cererea este funcție de alți factori ce privesc, pe de o parte,

capacitatea investițională internă sau externă și, pe de altă parte, gradul de

atractivitate al societății comerciale supusă procedurilor de privatizare, cu

referire la valoarea de piață a fondului de comerț dată de segmentul de piață

ocupat, volumul vânzărilor prin raportare la rentabilitate, perspectivele

acelei societăți în raport de mediul concurențial și schimbările previzibile în

structura viitoare a consumului.

Rezultă așadar că valoarea de piață

nu este identică cu valoarea de evaluare a acțiunilor societății comerciale.

Că este așa, rezultă din faptul că

vânzarea acțiunilor, în cursul procedurilor de privatizare a societăților

comerciale cu capital de stat, s-a realizat, de regulă, la prețuri diferite,

mai mari sau mai mici, decât prețul rezultat din evaluare.

Din considerentele expuse rezultă,

cu referire la câtimea prețului, că aceasta este rezultatul, în principal, al

unor analize și opțiuni de natură economică.

Pentru a avea conotații juridice,

câtimea prețului trebuie să fie rezultatul fraudei la lege, sub rezerva

probatoriului necesar, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.

Pe de altă parte, în raport de

normele legale menționate, rezultă că negocierea și încheierea contractului nu

au avut loc cu eludarea nici unei norme legale, așa cum în mod corect au

reținut instanțele, cu atât mai puțin a unor norme de ordine publică care să

justifice exercitarea recursului în anulare în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., așa încât criticile formulate sunt neîntemeiate sub acest aspect.

Cu privire la nerespectarea

dispozițiilor privind publicitatea ofertei

:

Din actele dosarului rezultă că S.C.

C. S.A. București a fost cuprinsă în Lista nr. 43 cuprinzând societățile

comerciale care se privatizează, publicată în ziarul „Adevărul” din 19

februarie 1999. Totodată, oferta de vânzare a fost publicată și pe Internet.

Ca atare, condițiile legale privind

publicitatea ofertei și transparența procesului de privatizare au fost

îndeplinite, așa încât criticile formulate prin recursul în anulare se constată

a fi neîntemeiate și sub acest aspect.

Cu privire la păgubirea statului

prin garanțiile insuficiente oferite de cumpărător, cu referire la obligația

acestuia de a efectua investiții în societatea comercială supusă privatizării

:

Prin art. 8.11.1.a din contractul de

vânzare-cumpărare nr. 161 din 24 mai 1999, cumpărătorul s-a obligat să

efectueze în societate, din surse proprii, pe o perioadă de 3 ani, investiții

în valoare totală de 1.746.104 dolari S.U.A. Potrivit art. 8.11.3.a din același

contract, realizarea investiției a fost garantată cu 30% din valoarea

acțiunilor cumpărate.

Totodată, prin art. 8.11.2 din

contractul menționat s-a stabilit că investiția, în măsura realizării

integrale, constituie aport la capitalul social, ceea ce duce la modificarea

structurii acționariatului, ulterior majorării capitalului social cu valoarea

investiției, în sensul că, cumpărătorul va deține un număr mai mare de acțiuni,

cu numărul de acțiuni corespunzătoare acestei majorări.

Ca atare, în raport de dispozițiile

contractului, garanția se interpretează în alți termeni și anume:

- în cazul nerealizării obligației

cumpărătorului de a investi, patrimoniul societății comerciale supusă

privatizării, valoric, rămâne același, iar vânzătorul reintră în posesia a 30%

din acțiunile vândute, fără obligația restituirii prețului încasat de la

cumpărător;

- în cazul realizării în parte de

către cumpărător a obligației de a investi, are loc o creștere a patrimoniului

societății. Cum însă majorarea de capital este condiționată de finalizarea

investițiilor, vânzătorul reintră în posesia a 30% din acțiunile transmise

cumpărătorului, tot fără a fi obligat să restituie prețul acestora, acțiuni ce

se impută asupra aceluiași capital social, însă asupra unui patrimoniu sporit.

Ca atare, în cazul nerespectării de

către cumpărător a obligației asumate prin contract, statul român, prin

Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului,

pentru considerentele ce preced, nu este păgubit, ci dimpotrivă.

Pe de altă parte, garantarea

investițiilor, pe lângă faptul nefundamentării acesteia pe text legal și

lipsită de relevanță sub aspect economic, așa cum s-a arătat, a rămas și fără

obiect.

Astfel, părțile au încheiat ulterior

actul adițional nr. 2 din 19 noiembrie 2002 la contractul de vânzare-cumpărare

acțiuni nr. 161/1999 și contractele de garanție reală mobiliară nr. 332, 333 și

334 din 19 noiembrie 2002, prin care cumpărătorul S.C. T.C. S.R.L. a garantat

realizarea investițiilor cu totalitatea acțiunilor dobândite prin contract,

situație învederată de Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea

Participațiilor Statului prin întâmpinare.

Așa fiind, se constată că recursul

în anulare este nefondat și sub aspectul acestor critici.

Așadar, instanțele s-au pronunțat

aplicând normele legale incidente la situația de fapt corespunzătoare

probatoriului administrat, așa încât hotărârile atacate nu sunt supuse cazului

de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat prin recursul în

anulare.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței nr. 7098 din 7 noiembrie 2000 a Tribunalului București,

secția comercială, deciziei nr. 1358 din 1 noiembrie 2001 a Curții de Apel

București, secția a IV-a comercială, și deciziei nr. 3788 din 31 mai 2002 a

Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică azi, 6

octombrie 2003.