ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3212/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 17 iunie 2002,

reclamantul A.M. a chemat în judecată Ministerul de Interne, solicitând

recunoașterea dreptului său de a-i fi fost comunicat în scris Ordinul nr.

II/0057 din 24 iulie 1998, prin care a fost pus la dispoziția șefului Inspectoratului

Județean de Poliție Ialomița și obligarea pârâtului la plata de daune, în sumă

de 2.500.000.000 lei.

Reclamantul a susținut că la 28

iulie 1998 i s-a citit ordinul menționat și deși a făcut numeroase demersuri

pentru a intra în posesia acestuia, i s-a refuzat comunicarea.

Prin sentința civilă nr. 1048 din 5

noiembrie 2002, Curtea de Apel Bacău, secția de contencios administrativ, a

respins acțiunea ca tardiv formulată.

S-a reținut că reclamantul a luat

cunoștință de ordin la 28 iulie 1998, moment de la care, în condițiile și

termenele impuse de art. 5 din Legea nr. 29/1990, avea posibilitatea fie să

formuleze acțiune pentru constatarea refuzului nejustificat al pârâtului de a-i

rezolva cererea, fie pentru anularea actului.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs A.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc.

civ.

Astfel, recurentul a susținut că

deși instanța a considerat ca fiind admisibilă acțiunea sa, nu a obligat

pârâtul la daune.

Totodată, recurentul a apreciat că

nu poate fi sancționat pentru neformularea în termen a acțiunii, luarea la

cunoștință despre ordinul emis de pârât, prin citirea acestuia, nefiind și

dovada comunicării prevăzută de lege.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispozițiile

art.1 din Legea nr. 29/1990, orice persoană fizică sau juridică dacă se

consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act

administrativ sau prin refuzul unei autorități administrative de a-i rezolva

cererea referitoare la un drept, se poate adresa instanței judecătorești

competente.

Prin art. 5 al

aceluiași act normativ, legiuitorul a prevăzut termenele în care persoana

vătămată poate sesiza instanța, termene care curg, fie de la comunicarea

actului, fie de la expirarea termenului în care autoritatea administrativă era

obligată să rezolve reclamația administrativă.

Or, din probele administrate, completate cu recunoașterea

directă a reclamantului-recurent, Ordinul nr. II/0057/1998 a fost adus la

cunoștința acestuia, la 27 iulie 1998, singurul moment de la care, în

condițiile art. 5 din Legea nr. 29/1990, se calculează atât termenul pentru

formularea plângerii prealabile, cât și cel pentru sesizarea instanței, în

vederea soluționării refuzului autorității administrative pârâte de a-i

comunica în scris actul contestat.

În ce privește daunele solicitate de

reclamant, cum pretențiile acestuia au fost respinse, în mod legal și temeinic

instanța nu a dispus obligarea pârâtului la plata lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.M.

împotriva sentinței civile nr. 1048 din 5 noiembrie 2002 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 octombrie 2003.