ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4736/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 28 martie 2000 pe rolul Tribunalului București, reclamantul L.M. a chemat în judecată pe pârâții C.A. și L.P., solicitând obligarea acestora la plata, fiecare, a câte 15.000 dolari SUA, contravaloarea în lei și cheltuieli de judecată, pentru acoperirea prejudiciului cauzat, constând în pierderea beneficiului ce putea fi realizat prin contractul de uz imobiliar asupra apartamentului său, situat în același imobil cu apartamentele pârâților. Astfel, se afirmă în acțiune, reclamantul încheiase cu o firmă un contract de uz imoliliar cu privire la apartamentul proprietatea sa, a garajului și părții indivize de curte, contract ce a trebuit reziliat, datorită pârâților care au refuzat accesul uzufructuarului la spațiile comune, la locul de parcare, au crescut câini pentru care au îngrădit o parte din curte, deranjând accesul clienților la sediul firmei.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 și 998 urm. C. civ. S-au depus în copie actul de proprietate al reclamantului și al soției sale, contractul de uz, scrisoarea S.C. V.T. SRL prin care reclamantul este înștiintat că de la 1 martie 2000 contractul de închiriere se dorește a fi reziliat, datorită problemelor cu vecinii. Acțiunea a fost completată prin cereri în baza Legii nr. 114/1996, a art. 615, art. 1075 și art. 1076 C. civ, fiind formulate mai multe capete de cerere privind obligarea pârâților la a face: să le respecte dreptul de folosință asupra părților comune, să prelungească țeava de scurgere a apei etc. La 27 iunie 2000 s-a depus o nouă completare a acțiunii, soții L. solicitând ca pârâții să fie obligați să permită montarea unui video-interfon, să desființeze miniterenul de baschet și îngrădirea pentru câinele lup, pe care să-l crească în propriul apartament.

După administrarea probei cu înscrisuri, interogatorii, expertize tehnice, martori, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința nr. 1173 din 23 octombrie 2001, prin care a respins acțiunea ca neîntemeiată, cu toate capetele de cerere. În motivarea soluției adoptate, instanța a reținut că nu s-a făcut nici o dovadă a prejudiciului pretins prin acțiunea introductivă, constând în beneficiu nerealizat de pe urma închirierii imobilului de către reclamant. Astfel, contractul reclamantului cu firma S.C. V.T. a încetat mutuus dissensus , nefiind administrate probe din care să rezulte desocotirea părților contractante. Pe de altă parte, s-a dovedit că la mai puțin de o lună de la încetarea acestui contract, bunul a fost închiriat unei alte firme.

Ca atare, constatând că nu s-a dovedit condiția realității pagubei pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, acest capăt principal al cererii a fost respins. Din analiza expertizei, coroborată cu declarațiile martorilor, s-a constatat nefondată și cererea reclamantului de a i se recunoaște dreptul asupra a două locuri de parcare din garajul comun. Nefondată s-a privit și cererea de obligare pe cale silită a pârâtei C.A .de a permite accesul la uscătoria aflată pe același nivel cu apartamentul său, atâta timp cât nu s-a dovedit opunerea sa la folosirea de către toți vecinii a respectivei dependințe comune.Tot nefondate, prin aprecierea probelor administrate, au fost găsite și capetele de cerere vizând țarcul câinelui, prelungirea țevii de la terasă, montarea video-interfonului și dezafectarea pretinsului miniteren de baschet.

Apelul reclamanților a fost respins prin decizia civilă nr. 219/9 mai 2002 pronunțată de Curtea de apel București, secția a III-a civilă. S-a reținut că toate raționamentele instantei de fond, bazate pe analiza probelor administrate, sunt corecte, fiind examinat fiecare capăt al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată. Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs reclamanții L.M.C. și L.C. Au fost invocate motivele de casare prevăzute de: art. 304 pct. 10 C. proc. civ., cu referire la ignorarea notificării adresate de S.C. V.T. SRL care ar dovedi că rezilierea contractului nu a fost amiabilă; art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru greșita aplicare a art. 1411 C. civ.

privind contractul de locațiune și a art. 998 și art. 999 C. civ.; art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la motivele contradictorii pe care le-ar conține motivarea hotărârii, mai ales în privința tulburărilor cauzate de animalele de casă ale pârâților. Prin întâmpinare, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului. Recursul nu este fondat, motiv pentru care va fi respins, conform art. 312 C. proc. civ., pentru următoarele considerente. Proprietatea este definită în Codul civil ca fiind dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege (art. 480 C. civ.). Iar potrivit art. 44 alin. (7) din Constituția României, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

In speță, părțile litigante sunt proprietarii câte unui apartament dintr-un condominium cu 4 apartamente. Fiecare a fost cumpărat înainte de darea în folosință a imobilului cu destinația de locuință, astfel cum rezultă din copiile contractelor, depuse la dosar. Tot din probe, analizate de instanța de fond, a rezultat că reclamanții nu au locuit niciodată în apartamentul proprietatea lor, acesta fiind închiriat chiar de la darea în folosință a imobilului unor societăți comerciale. Pentru a investi instanța, reclamanții L. s-au referit la contractul încheiat cu S.C. V.T. SRL, care ar fi luat sfârșit înainte de termenul convenit datorită unor tulburări de vecinătate, cauzate de familiile celor doi pârâți, care locuiesc efectiv în imobil.

In principiu, tulburările anormale de vecinătate pot atrage răspunderea civilă delictuală a celor vinovați. Existența tulburărilor, calificarea ca anormală a unei tulburări, determinarea existenței și a cuantumului prejudiciului și stabilirea legăturii de cauzalitate, reprezintă chestiuni de fapt, lăsate la aprecierea instanței de fond și de apel, ca instanță devolutivă de control, asupra cărora instanța de recurs, în examinarea acestei căi extraordinare de atac, nu are a se pronunța.

În speță, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au apreciat, pe baza probelor, faptele din acest litigiu și au ajuns la concluzia că pârâții și-au exercitat normal dreptul de proprietate dintr-un imobil cu mai multe locuințe: au un câine lup care asigură paza întregii curți, două pisici, copii care se joacă etc. In același timp, instanțele au constatat culpa reclamanților care nu au cerut, potrivit legii, acordul vecinilor pentru schimbarea destinației de locuință a apartamentului lor în birouri. S-a reținut de asemeni, că nu există nici o legătură de cauzalitate între exercitarea drepturilor pârâților și încetarea contractului dintre reclamanți și S.C. V.T. SRL. Prin primul motiv de recurs, se afirmă că instanțele au ignorat, în pronunțarea asupra acestui aspect, scrisoarea (nedatată) pe care S.C.

V.T. SRL ar fi adresat-o reclamantului, din cuprinsul căreia ar rezulta indubitabil cauza pentru care se dorește “rezilierea contractului de închiriere” la 1 martie 2000. Cu privire la această afirmație, ea se constată inexactă. Foarte detaliat, instanța de fond a analizat acest înscris, pe care l-a coroborat cu toate probele administrate și a ajuns la concluzia că între părțile contractante nu au avut loc neînțelegeri, punând de comun acord capăt relațiilor contractuale. La scurt timp (aprilie 2000,imediat după introducerea acțiunii) reclamanții au închiriat unei alte firme apartamentul lor. Instanța de apel a analizat acest aspect, în două alineate la pagina 4 a motivării sale. S-a mai invocat de către reclamanți incidența în cauză a art. 304 pct.9 C. proc.

civ., pentru greșita aplicare a art. 1411 C. civ.privind contractul de locațiune și a art. 998 și art. 999 C. civ. Mai întâi, se impune observația că art. 1411 și urm., pretins a fi fost greșit aplicate de instanțe, nu au fost invocate în cererea introductivă de instanță. Cu S.C. V.T. SRL reclamanții, astfel cum rezultă din cuprinsul acțiunii și din copia contractului autentic depus la dosar, nu au încheiat un contract de locațiune, ci un contract de “uz imobiliar”, cu privire la care au menționat că este guvernat de art. 540, art. 545, art. 548, art. 553, art. 554, art. 565-574 C. civ. Dacă acest contract a fost simulat, astfel cum pare a rezulta din formulările ulterioare ale părților contractante, în condițiile art. 1175 C. civ, el nu este opozabil terților.

Astfel încât, invocarea pentru prima dată în recurs a unui text de lege neinvocat în acțiune, nu poate forma obiect al cenzurării hotărârilor judecătorești pe calea extraordinară de atac a recursului. Cu privire la art. 998 și art. 999 C. civ. Textele menționate stabilesc de principiu că orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara. In aplicarea acestui principiu, jurisprudența constantă și doctrina au stabilit câteva elemente esențiale a căror existență trebuie dovedită pentru a atrage răspunderea pârâtului. Instanțele de fond și de apel au făcut, astfel cum s-a arătat anterior, o serioasă analiză a tuturor probelor administrate în cauză pentru a verifica îndeplinirea sau nu, la speță, a elementelor răspunderii civile delictuale.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovației celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. In speță, instanțele au constatat mai întâi că prejudiciul pretins prin acțiune nu există: contractul cu S.C. V.T. SRL a încetat de la 1 martie 2000, iar din aprilie 2000 bunul a fost închiriat unei alte societăți comerciale. Fapta ilicită reproșată pârâților, ar consta de fapt dintr-un ansamblu de acțiuni și inacțiuni care, încălcând dreptul obiectiv, au adus prejudicii dreptului subiectiv al reclamanților.

Cu drept cuvânt, nici această condiție a angajării răspunderii civile delictuale nu a fost reținută ca dovedită în cauză. Pârâții și-au desfășurat normal viața în imobilul pe care l-au cumpărat pentru a-l locui. Desigur că prezența unui câine, a unor pisici, a unor copii, a unui coș de baschet nu reprezintă un mediu propice pentru desfășurarea unor activități curente și de protocol ale unei firme serioase, care poate fi deranjată de anumite activități casnice. Astfel cum au reținut și instanțele, activitățile desfășurate de pârâți se încadrau în limitele unei vecinătăți normale, iar eventualele tulburări afirmate de reclamant nu au intrat în sfera ilicitului pentru a angaja răspunderea.

Cum s-a arătat, din numeroase probe rezultă că imobilul a fost conceput și construit ca imobil pentru locuit (schițe, contracte, răspunsuri la interogatorii, proces-verbal încheiat de societatea de asigurări, etc). Neînțelegerile dintre cele trei familii au încetat după ce reclamanții au renunțat să mai introducă în apartament societăți comerciale și acolo s-a mutat fiica lor. Așadar, nici acest element al răspunderii civile delictuale nu a existat, cum corect au apreciat și cele două instanțe. În fine s-a susținut că hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la motivarea hotărârii, mai ales în privința tulburărilor cauzate de animalele de casă ale pârâților.

Nici acest motiv al recursului nu se privește ca fondat. Într-o manieră mai voalată, instanța de apel a avut, fără îndoială, în vedere, același raționament anterior expus, privind limitele exercitării dreptului de proprietate și ale tulburărilor normale de vecinătate, Nici acest motiv al recursului nu se privește ca fondat. Într-o manieră mai voalată, instanța de apel a avut, fără îndoială, în vedere, același raționament anterior expus, privind limitele exercitării dreptului de proprietate și ale tulburărilor normale de vecinătate, ținând seama de gradul de civilizație și de toleranță pe care îl presupune locuirea în mediul urban, într-un imobil central, cu o suprafață generoasă, a cărui curte este de 540 mp.

Chiar dacă prezența unui câine și a unor pisici poate constitui pentru unele persoane mai sensibile un impediment serios al ocupării unui spațiu (mai ales pentru birouri), aceasta nu s-a dovedit a fi fost cauza pretinsului prejudiciu pentru care reclamanții au pornit prezentul litigiu. Pentru considerentele anterior expuse, văzând că nici unul dintre motivele invocate nu este întemeiat, recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții L.M.C. și L. C. împotriva deciziei nr. 219 A din 9 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2003.