ÎCCJ, Decizia nr. 307/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 10 aprilie 2001, reclamantul C.D.M. a solicitat anularea Ordinului nr. 157 din 5 februarie 2001 a Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, prin care s-a dispus eliberarea acestuia din funcția de director al Direcției Sanitare Veterinare Mehedinți, reintegrarea în funcția deținută anterior, precum și plata drepturilor bănești aferente, reactualizate, până la reintegrarea efectivă. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că ordinul atacat este ilegal, acesta fiind emis fără nici o motivare. Mai mult, la data emiterii ordinului menționat, reclamantul se afla în concediu medical, iar în toată perioada cât a exercitat funcția de director și-a îndeplinit corect atribuțiile.

Totodată, reclamantul a arătat că ocuparea postului din care a fost eliberat prin ordinul atacat, a avut loc legal în urma susținerii examenului organizat în acest scop. Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a solicitat respingerea acțiunii, arătând că eliberarea reclamantului din funcția de conducere s-a dispus ca urmare a retragerii avizului de prefectul județului Mehedinți, așa încât acesta a devenit incompatibil pentru a ocupa în continuare funcția de conducere. Totodată, s-a mai arătat că reclamantul a fost menținut în funcția de execuție corespunzătoare pregătirii sale. Prin sentința nr. 449 din 20 iunie 2001 Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la baza ordinului contestat a stat adresa nr. 299 din 15 ianuarie 2001 a prefectului județului Mehedinți prin care, în temeiul art. 110 lit. c) din Legea nr. 69/1991, republicată, i-a fost retras reclamantului avizul pentru ocuparea funcției de director al Direcției Sanitare Veterinare Mehedinți. Pe de altă parte, la data retragerii avizului, reclamantul nu se afla în concediu medical, pe care l-a luat ulterior pentru a împiedica emiterea ordinului de eliberare din funcție. Totodată, instanța a constatat că măsura, în ceea ce îl privește pe reclamant, a fost luată și pentru faptul că Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și subunitățile sale teritoriale de specialitate au fost reorganizate conform H.G.

nr. 12/2001. De altfel, acestuia i-au fost menținute funcția de inspector de specialitate și salariul anterior, motive pentru care nu s-a produs o încetare a raporturilor de muncă ale salariatului. Împotriva hotărârii primei instanțe reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 8, 9, 10 și 11 C. proc. civ. (nemodificat). Recurentul-reclamant a susținut că instanța a apreciat eronat probatoriul administrat în cauză, iar hotărârea atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 188/1999.

Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 1968 din 29 mai 2002, a admis recursul declarat de reclamant și a modificat sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea, a anulat ordinul atacat, a dispus reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior și a obligat intimatul să plătească acestuia indemnizația de conducere cuvenită funcției de director al Direcției Sanitare Veterinare Mehedinți. Prin aceeași decizie, cererea de actualizare a drepturilor bănești a fost respinsă. În motivarea deciziei, instanța de recurs a reținut că reclamantul, prin Ordinul nr. 1125 din 21 februarie 1997 al ministrului agriculturii și alimentației, a fost numit în funcția de director al Direcției Sanitare Veterinare Mehedinți, cu o perioadă de probă de 3 luni.

Prin Ordinul nr. 1515 din 1 decembrie 2000 al aceluiași ministru, reclamantul a fost atestat pe postul respectiv, în conformitate cu prevederile Legii nr. 188/1999, urmare a obținerii mediei de 9,63 la concursul de atestare pe post, desfășurat la Ministerul Agriculturii și Alimentației. Recurentul a fost eliberat din funcția de director prin Ordinul nr. 157 din 5 februarie 2001, fiind menținut, începând de la aceeași dată, într-o funcție de execuție. Conform prevederilor art. 110 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/1991, prefectul era autoritatea care aviza numirea sau eliberarea din funcție a conducătorilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Ca atare, prefectul avea dreptul de a solicita eliberarea reclamantului din funcția de conducere, dar cu respectarea dispozițiilor legale în materie. Art. 92 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici prevede expres cazurile în care se poate dispune eliberarea din funcție a funcționarilor publici, printre acestea înscriindu-se și intervenirea unui motiv legal de incompatibilitate. Intimatul susține că avizul de eliberare din funcție, dat de prefect, este un motiv legal de incompatibilitate și acesta a fost considerentul principal pentru care recurentul a fost eliberat din funcția de director. Însă, un astfel de aviz nu trebuie dat abuziv, fără nici o justificare legală. Prefectul nu și-a motivat avizul și din nici o probă a dosarului nu rezultă că recurentul ar fi săvârșit fapte de natură a-l face incompatibil funcției de conducere.

S-a mai reținut că eliberarea din funcție a avut loc și contrar dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 188/1999. Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că, totodată, aceasta este și vădit netemeinică. În acest sens, s-a arătat că reclamantul a fost eliberat din funcția de conducere, prin ordinul atacat, urmare a retragerii avizului de către prefectul județului, prin adresa nr. 299 din 15 ianuarie 2001, conform art. 110 lit. c) din Legea nr. 69/1991.

În raport de dispozițiile art. 109 și art. 110 lit. c) din Legea nr. 69/1991, intervine dreptul prefectului de a elibera din funcție și a da dispoziții obligatorii pentru unitatea respectivă. Pe cale de consecință, numirea sau eliberarea din funcție a unui conducător al unui serviciu public descentralizat al unui minister nu se poate realiza prin manifestarea exclusivă a voinței ministrului de resort ci prin faptul juridic complex care, exprimat prin noțiunea „aviz” reunește atât voința ministrului, cât și pe cea a prefectului, ca reprezentant al Guvernului în teritoriu. Ca atare, în situația în care reprezentantul Guvernului în teritoriu a avizat eliberarea din funcție a unui conducător al unui astfel de serviciu, persoana în cauză a devenit incompatibilă, în sensul art. 92 lit. a) din Legea nr. 188/1999, pentru funcția de conducere ocupată până la data emiterii avizului obligatoriu al prefectului.

Pentru aceste motive, procurorul general a considerat că prin hotărârea criticată au fost încălcate esențial dispozițiile legale invocate, așa încât prin aceasta s-a dat o dezlegare greșită a cauzei pe fond. S-a mai susținut că, pe de altă parte, instanța de recurs nu a avut în vedere faptul că prin legea privind statutul funcționarilor publici nu s-a consacrat un drept al funcționarilor publici de a ocupa funcții de conducere ci, dimpotrivă, prin art. 51 alin. (2) se stabilește principiul conform căruia cei aflați în situația eliberării din funcția de conducere beneficiază de reîncadrarea lor pe funcțiile și cu salariile avute anterior numirii în funcția de conducere, ceea ce în cauză s-a realizat.

Totodată, în mod netemeinic a reținut instanța de recurs că prin ordinul atacat de reclamant, raporturile de serviciu ale reclamantului au fost modificate în perioada cât recurentul s-a aflat în concediu medical și fără acordul acestuia. În cauză nu este vorba de un raport de muncă ci de un raport de serviciu care trebuie să înceteze în momentul în care s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate în sensul art. 92 lit. a) din același act normativ, context în care este lipsit de relevanță dacă persoana în cauză a săvârșit sau nu abateri. Totodată, reformarea hotărârii criticate se impune și pentru faptul că, începând cu data de 10 septembrie 2001, urmare cererii reclamantului, acesta a fost transferat ca medic veterinar primar șef la Circumscripția Sanitară Veterinară pentru Controlul Alimentelor nr. 2 Turnu Severin, iar la 15 februarie 2002, în timpul soluționării recursului, contestatorul a fost pensionat pentru limită de vârstă.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate, respingerea recursului declarat de către reclamant și menținerea hotărârii primei instanțe. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În raport de normele legale în vigoare, serviciile publice descentralizate ale ministerelor, înființate în unitățile administrativ-teritoriale, funcționează ca servicii publice dependente de ministere, îndeplinind atribuții din competența acestora, la nivelul unității administrativ teritoriale. Așa fiind, competența numirii și eliberării din funcție a conducătorilor serviciilor publice descentralizate revine conducătorului ministerului care a organizat serviciile respective.

În consecință, avizul prefectului, prevăzut de textul legal menționat prin recursul în anulare, ca punct de vedere asupra numirii sau eliberării unui funcționar public în (sau din) funcția publică de conducere, prin actul ce se emite de conducătorul organului central al administrației publice, este obligatoriu de luat, dar nu și de urmat. Ca atare, nu există temei legal pentru a aprecia că avizul prefectului de numire sau eliberare din funcție are caracter conform, așa încât criticile formulate prin recursul în anulare, sub acest aspect, se constată a fi neîntemeiate. Din dispozițiile Legii nr. 188/1999, art. 2 alin. (1) raportat la art. 5 alin. (1), rezultă că sunt funcționari publici toate persoanele numite în condițiile legii într-o funcție publică.

În consecință, numai după natura competențelor atribuite funcției, acestea se împart în funcții publice de conducere și funcții publice de execuție, așa cum rezultă din dispozițiile art. 9 alin. (2) lit. a) din legea privind Statutul funcționarilor publici. Așadar, este lipsit de suport legal a se aprecia că numirea într-o funcție publică de conducere, cu respectarea dispozițiilor legii, nu constituie un drept al persoanei și că, eliberarea nelegală din funcție, nu este natură a vătăma un drept subiectiv recunoscut de lege. Ca atare, numirea sau eliberarea din funcția publică a unei persoane, independent de natura acesteia, respectiv că este funcție publică de conducere sau de execuție, este supusă condițiilor prevăzute de Legea nr. 188/1999.

Se impune deci concluzia, întemeiată pe text legal, că la baza exercitării funcției publice, fără a distinge după cum aceasta este de conducere sau de execuție, stau principiile reglementate prin art. 4 din Legea nr. 188/1999. Or, unul din aceste principii, conform art. 4 lit. d) din actul normativ menționat, privește stabilitatea funcționarilor publici. Așa fiind, încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici nu poate avea loc decât în condițiile art. 89-94 din Legea nr. 188/1999. Prin art. 92 lit. a) din legea privind Statutul funcționarilor publici a fost prevăzut cazul de încetare a raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici, când „s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate”.

În cauză, reclamantul a fost numit legal în funcția de conducere, în condițiile Legii nr. 188/1999, ceea ce nici nu se contestă de altfel, iar din actele dosarului nu rezultă incidența nici unuia din cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 56-58 din același act normativ, la care face trimitere art. 92 lit. a) din Statutul funcționarilor publici. Ca atare, recursul în anulare apare ca fiind nefondat și sub aspectul acestor critici. Pe de altă parte, în timp ce sentința primei instanțe reprezintă soluția dată urmare examinării de către instanța de judecată a raportului dintre acțiune, ca prerogativă legală a reclamantului și dreptul subiectiv afirmat, decizia atacată, dată în recurs, reprezintă dispoziția dată de instanța de control judiciar urmare examinării legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, prin prisma motivelor de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., invocate în calea de atac exercitată de către reclamant. Ca atare, faptul pensionării reclamantului pentru limită de vârstă, ulterior pronunțării sentinței atacate cu recurs de către acesta, este lipsit de relevanță cu privire la legalitatea și temeinicia acesteia, respectiv privitor la existența unui drept subiectiv ocrotit de lege și a vătămării acestuia printr-un ordin nelegal. Cu atât mai mult, acesta nu poate constitui motiv de casare, în sensul dispozițiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Așadar, instanța de recurs a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 188/1999 la situația de fapt corespunzătoare probatoriului administrat în cauză, așa încât hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., invocat prin recursul în anulare. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1968 din 29 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică azi, 6 octombrie 2003.