ÎCCJ, Decizia nr. 307/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 307/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 10 aprilie 2001, reclamantul C.D.M. a solicitat anularea Ordinului nr. 157

din 5 februarie 2001 a Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor,

prin care s-a dispus eliberarea acestuia din funcția de director al Direcției

Sanitare Veterinare Mehedinți, reintegrarea în funcția deținută anterior,

precum și plata drepturilor bănești aferente, reactualizate, până la

reintegrarea efectivă.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că ordinul atacat este ilegal, acesta fiind emis fără nici o motivare.

Mai mult, la data emiterii ordinului menționat, reclamantul se afla în concediu

medical, iar în toată perioada cât a exercitat funcția de director și-a

îndeplinit corect atribuțiile. Totodată, reclamantul a arătat că ocuparea

postului din care a fost eliberat prin ordinul atacat, a avut loc legal în urma

susținerii examenului organizat în acest scop.

Prin întâmpinare, intimatul

Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a solicitat respingerea

acțiunii, arătând că eliberarea reclamantului din funcția de conducere s-a

dispus ca urmare a retragerii avizului de prefectul județului Mehedinți, așa

încât acesta a devenit incompatibil pentru a ocupa în continuare funcția de

conducere. Totodată, s-a mai arătat că reclamantul a fost menținut în funcția

de execuție corespunzătoare pregătirii sale.

Prin sentința nr. 449 din 20 iunie

2001 Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, a respins

acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că la baza ordinului contestat a stat adresa nr. 299 din 15

ianuarie 2001 a prefectului județului Mehedinți prin care, în temeiul art. 110

lit. c) din Legea nr. 69/1991, republicată, i-a fost retras reclamantului

avizul pentru ocuparea funcției de director al Direcției Sanitare Veterinare

Mehedinți.

Pe de altă parte, la data retragerii

avizului, reclamantul nu se afla în concediu medical, pe care l-a luat ulterior

pentru a împiedica emiterea ordinului de eliberare din funcție.

Totodată, instanța a constatat că

măsura, în ceea ce îl privește pe reclamant, a fost luată și pentru faptul că

Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și subunitățile sale

teritoriale de specialitate au fost reorganizate conform H.G. nr. 12/2001. De

altfel, acestuia i-au fost menținute funcția de inspector de specialitate și

salariul anterior, motive pentru care nu s-a produs o încetare a raporturilor

de muncă ale salariatului.

Împotriva hotărârii primei instanțe

reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 8, 9,

10 și 11 C. proc. civ. (nemodificat).

Recurentul-reclamant a susținut că

instanța a apreciat eronat probatoriul administrat în cauză, iar hotărârea

atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr.

188/1999.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 1968 din 29 mai 2002, a admis

recursul declarat de reclamant și a modificat sentința atacată în sensul că a

admis în parte acțiunea, a anulat ordinul atacat, a dispus reintegrarea

reclamantului în funcția deținută anterior și a obligat intimatul să plătească

acestuia indemnizația de conducere cuvenită funcției de director al Direcției

Sanitare Veterinare Mehedinți.

Prin aceeași decizie, cererea de

actualizare a drepturilor bănești a fost respinsă.

În motivarea deciziei, instanța de

recurs a reținut că reclamantul, prin Ordinul nr. 1125 din 21 februarie 1997 al

ministrului agriculturii și alimentației, a fost numit în funcția de director

al Direcției Sanitare Veterinare Mehedinți, cu o perioadă de probă de 3 luni.

Prin Ordinul nr. 1515 din 1

decembrie 2000 al aceluiași ministru, reclamantul a fost atestat pe postul

respectiv, în conformitate cu prevederile Legii nr. 188/1999, urmare a

obținerii mediei de 9,63 la concursul de atestare pe post, desfășurat la

Ministerul Agriculturii și Alimentației.

Recurentul a fost eliberat din

funcția de director prin Ordinul nr. 157 din 5 februarie 2001, fiind menținut,

începând de la aceeași dată, într-o funcție de execuție.

Conform prevederilor art. 110 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 69/1991, prefectul era autoritatea care aviza numirea

sau eliberarea din funcție a conducătorilor serviciilor publice descentralizate

ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile

administrativ-teritoriale.

Ca atare, prefectul avea dreptul de

a solicita eliberarea reclamantului din funcția de conducere, dar cu

respectarea dispozițiilor legale în materie.

Art. 92 din Legea nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor publici prevede expres cazurile în care se

poate dispune eliberarea din funcție a funcționarilor publici, printre acestea

înscriindu-se și intervenirea unui motiv legal de incompatibilitate.

Intimatul susține că avizul de

eliberare din funcție, dat de prefect, este un motiv legal de incompatibilitate

și acesta a fost considerentul principal pentru care recurentul a fost eliberat

din funcția de director.

Însă, un astfel de aviz nu trebuie

dat abuziv, fără nici o justificare legală.

Prefectul nu și-a motivat avizul și

din nici o probă a dosarului nu rezultă că recurentul ar fi săvârșit fapte de

natură a-l face incompatibil funcției de conducere.

S-a mai reținut că eliberarea din

funcție a avut loc și contrar dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 188/1999.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc.

civ.

S-a susținut că hotărârea atacată a

fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond și că, totodată, aceasta este și vădit

netemeinică.

În acest sens, s-a arătat că

reclamantul a fost eliberat din funcția de conducere, prin ordinul atacat,

urmare a retragerii avizului de către prefectul județului, prin adresa nr. 299

din 15 ianuarie 2001, conform art. 110 lit. c) din Legea nr. 69/1991.

În raport de dispozițiile art. 109

și art. 110 lit. c) din Legea nr. 69/1991, intervine dreptul prefectului de a

elibera din funcție și a da dispoziții obligatorii pentru unitatea respectivă.

Pe cale de consecință, numirea sau

eliberarea din funcție a unui conducător al unui serviciu public descentralizat

al unui minister nu se poate realiza prin manifestarea exclusivă a voinței

ministrului de resort ci prin faptul juridic complex care, exprimat prin

noțiunea „aviz” reunește atât voința ministrului, cât și pe cea a prefectului,

ca reprezentant al Guvernului în teritoriu.

Ca atare, în situația în care

reprezentantul Guvernului în teritoriu a avizat eliberarea din funcție a unui

conducător al unui astfel de serviciu, persoana în cauză a devenit

incompatibilă, în sensul art. 92 lit. a) din Legea nr. 188/1999, pentru funcția

de conducere ocupată până la data emiterii avizului obligatoriu al prefectului.

Pentru aceste motive, procurorul

general a considerat că prin hotărârea criticată au fost încălcate esențial

dispozițiile legale invocate, așa încât prin aceasta s-a dat o dezlegare

greșită a cauzei pe fond.

S-a mai susținut că, pe de altă

parte, instanța de recurs nu a avut în vedere faptul că prin legea privind

statutul funcționarilor publici nu s-a consacrat un drept al funcționarilor

publici de a ocupa funcții de conducere ci, dimpotrivă, prin art. 51 alin. (2)

se stabilește principiul conform căruia cei aflați în situația eliberării din

funcția de conducere beneficiază de reîncadrarea lor pe funcțiile și cu

salariile avute anterior numirii în funcția de conducere, ceea ce în cauză s-a

realizat.

Totodată, în mod netemeinic a

reținut instanța de recurs că prin ordinul atacat de reclamant, raporturile de

serviciu ale reclamantului au fost modificate în perioada cât recurentul s-a

aflat în concediu medical și fără acordul acestuia.

În cauză nu este vorba de un raport

de muncă ci de un raport de serviciu care trebuie să înceteze în momentul în

care s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate în sensul art. 92 lit. a) din

același act normativ, context în care este lipsit de relevanță dacă persoana în

cauză a săvârșit sau nu abateri.

Totodată, reformarea hotărârii

criticate se impune și pentru faptul că, începând cu data de 10 septembrie

2001, urmare cererii reclamantului, acesta a fost transferat ca medic veterinar

primar șef la Circumscripția Sanitară Veterinară pentru Controlul Alimentelor

nr. 2 Turnu Severin, iar la 15 februarie 2002, în timpul soluționării

recursului, contestatorul a fost pensionat pentru limită de vârstă.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate,

respingerea recursului declarat de către reclamant și menținerea hotărârii

primei instanțe.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În raport de normele legale în

vigoare, serviciile publice descentralizate ale ministerelor, înființate în

unitățile administrativ-teritoriale, funcționează ca servicii publice

dependente de ministere, îndeplinind atribuții din competența acestora, la

nivelul unității administrativ teritoriale.

Așa fiind, competența numirii și

eliberării din funcție a conducătorilor serviciilor publice descentralizate revine

conducătorului ministerului care a organizat serviciile respective. În

consecință, avizul prefectului, prevăzut de textul legal menționat prin

recursul în anulare, ca punct de vedere asupra numirii sau eliberării unui

funcționar public în (sau din) funcția publică de conducere, prin actul ce se

emite de conducătorul organului central al administrației publice, este

obligatoriu de luat, dar nu și de urmat.

Ca atare, nu există temei legal

pentru a aprecia că avizul prefectului de numire sau eliberare din funcție are

caracter conform, așa încât criticile formulate prin recursul în anulare, sub

acest aspect, se constată a fi neîntemeiate.

Din dispozițiile Legii nr. 188/1999,

art. 2 alin. (1) raportat la art. 5 alin. (1), rezultă că sunt funcționari

publici toate persoanele numite în condițiile legii într-o funcție publică.

În consecință, numai după natura

competențelor atribuite funcției, acestea se împart în funcții publice de

conducere și funcții publice de execuție, așa cum rezultă din dispozițiile art.

9 alin. (2) lit. a) din legea privind Statutul funcționarilor publici.

Așadar, este lipsit de suport legal

a se aprecia că numirea într-o funcție publică de conducere, cu respectarea

dispozițiilor legii, nu constituie un drept al persoanei și că, eliberarea

nelegală din funcție, nu este natură a vătăma un drept subiectiv recunoscut de

lege.

Ca atare, numirea sau eliberarea din

funcția publică a unei persoane, independent de natura acesteia, respectiv că

este funcție publică de conducere sau de execuție, este supusă condițiilor

prevăzute de Legea nr. 188/1999.

Se impune deci concluzia, întemeiată

pe text legal, că la baza exercitării funcției publice, fără a distinge după

cum aceasta este de conducere sau de execuție, stau principiile reglementate

prin art. 4 din Legea nr. 188/1999.

Or, unul din aceste principii,

conform art. 4 lit. d) din actul normativ menționat, privește stabilitatea

funcționarilor publici.

Așa fiind, încetarea raporturilor de

serviciu ale funcționarilor publici nu poate avea loc decât în condițiile art.

89-94 din Legea nr. 188/1999.

Prin art. 92 lit. a) din legea

privind Statutul funcționarilor publici a fost prevăzut cazul de încetare a

raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici, când „s-a ivit un motiv

legal de incompatibilitate”.

În cauză, reclamantul a fost numit

legal în funcția de conducere, în condițiile Legii nr. 188/1999, ceea ce nici

nu se contestă de altfel, iar din actele dosarului nu rezultă incidența nici

unuia din cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 56-58 din același act

normativ, la care face trimitere art. 92 lit. a) din Statutul funcționarilor

publici.

Ca atare, recursul în anulare apare

ca fiind nefondat și sub aspectul acestor critici.

Pe de altă parte, în timp ce

sentința primei instanțe reprezintă soluția dată urmare examinării de către

instanța de judecată a raportului dintre acțiune, ca prerogativă legală a

reclamantului și dreptul subiectiv afirmat, decizia atacată, dată în recurs,

reprezintă dispoziția dată de instanța de control judiciar urmare examinării

legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, prin prisma motivelor de

casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., invocate în calea de

atac exercitată de către reclamant.

Ca atare, faptul pensionării

reclamantului pentru limită de vârstă, ulterior pronunțării sentinței atacate

cu recurs de către acesta, este lipsit de relevanță cu privire la legalitatea

și temeinicia acesteia, respectiv privitor la existența unui drept subiectiv

ocrotit de lege și a vătămării acestuia printr-un ordin nelegal. Cu atât mai

mult, acesta nu poate constitui motiv de casare, în sensul dispozițiilor art.

330 pct. 2 C. proc. civ.

Așadar, instanța de recurs a aplicat

corect dispozițiile Legii nr. 188/1999 la situația de fapt corespunzătoare

probatoriului administrat în cauză, așa încât hotărârea atacată nu este supusă

cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat prin

recursul în anulare.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 1968 din 29 mai 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică azi, 6

octombrie 2003.