ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1081/2003

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantele M.M. și S.I. au chemat-o

în judecată pe pârâta SC V. SA Giurgiu, pentru a fi obligată la plata unor sume

de bani cu titlu de contraprestațiune a transmiterii prin contract de cesiune (nr.

2515/1994) a dreptului la eliberare a unui anume brevet de invenție (cu toate

prerogativele conferite titularului unui asemenea document) și a celor

reprezentând penalitățile de întârziere stabilite pe cale convențională,

consecință a neexecutării la termen a menționatei obligații corelative

dreptului lor de creanță – recunoscut în considerarea calității de coautor a

unor invenții.

Perioada avută în vedere: 1995 –

1999.

Prin sentința civilă nr. 557 din 22

noiembrie 2001, Tribunalul Giurgiu, în temeiul art. 969, art. 1069 alin. (2), art.

1073, art. 1079 alin. (2) pct. 2, art. 1082 și art. 1087 C. civ., a admis în

parte cererea reclamantelor M.M. și S.I. împotriva pârâtei SC V. SA Giurgiu,

astfel cum a fost precizată în ce privește perioada angajării răspunderii

civile contractuale și mărimea creanțelor.

A obligat-o pe pârâtă să plătească

reclamantei M.M. suma de 14.176.864 lei; reclamantei S.I. suma de 21.264.983

lei, reprezentând drepturi bănești cuvenite prin efectul contractului de

cesiune de creanță nr. 2515 din 10 mai 1994, pe perioada octombrie 1996 –

august 2001.

A obligat-o pe pârâtă să plătească

reclamantei M.M. suma de 53.847.932 lei, iar reclamantei S.I. suma de

80.771.824 lei, reprezentând daune moratorii de 0,5 % pe zi, potrivit art. IV

al aceleași convenții, corespunzător perioadei la care se raportează creanțele

principale, determinarea mărimii acestora fiind făcută de expertiza contabilă

întocmită de expertul T.A.

A mai fost obligată pârâta să

plătească reclamantei M.M. suma de 2.450.000 lei, iar reclamantei S.I., suma de

800.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că, la data de 10 mai 1994, între reclamante (alături de

alte persoane) în calitatea acestora de coautoare a lucrării științifice cu

aplicație practică industrială în domeniul chimiei organice intitulată:

„Procedeu pentru obținerea rășinilor din hidrocarburi aromatice” și pârâtă a

intervenit un acord de voință, sub forma contractului de cesiune nr. 2515 din

10 mai 1994; că, prin efectul acestei convenții, cedentele-coautoare au

transferat, cu titlu oneros, cesionarei-pârâte dreptul la eliberarea brevetului

de invenție vizând acest procedeu, urmând ca contraprestațiunea acestui drept

să constea în plata a 4% din valoarea producției realizate pe perioada scutirii

de plata impozitului pe profit; iar, conform art. IV.4 al contractului, a fost

fixată o exigibilitate trimestrială a ratelor de contraprestațiune, pentru ca,

la art. 5, să se stipuleze o clauză penală de predeterminare a prejudiciului produs

de neexecutarea la termen a obligației, incumbând cesionarei, sub forma unor

daune moratorii de 0,5 % pe zi de întârziere a căror acumulare, ca datorie,

urma să înceapă din a doua lună a următorului trimestru, în raport cu aceste

considerente, s-a admis în parte acțiunea principală.

Prin decizia nr. 206 din 20 mai 2002,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate,

apelurile declarate de reclamante și de pârâtă împotriva sentinței mai sus

menționată, reținând că nici una dintre criticile formulate de apelante nu pot

fi primite, fiind nefondate.

Împotriva deciziei curții de apel au

declarat recurs reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate, în baza

prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și susținând, în esență, că, în mod

greșit, instanțele nu le-au acordat drepturile bănești cuvenite, reactualizate,

având în vedere indicele de inflație și considerând că penalitățile prevăzute

în contractul de cesiune acoperă și inflația.

Recurentele-reclamante susțin,

astfel, că s-a comis o greșeală gravă, confundându-se reactualizarea

drepturilor bănești, rezultate din devalorizarea monedei naționale, cu

penalitățile prevăzute în contract și, în consecință, solicită casarea

hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul admiterii în întregime a acțiunii,

adică a obligării pârâtei să plătească drepturile bănești cuvenite conform

contractului de cesiune, penalitățile și reactualizarea acestora, așa cum este

arătat în raportul de expertiză.

Decizia curții de apel este

criticată și de pârâtă, aceasta declarând recurs împotriva ei, în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și susținând, în esență, că, în

mod greșit, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra nulității absolute a

contractului nr. 2515 din 10 mai 1994, ridicate atât la fond, cât și în apel,

în sensul dat de dreptul substanțial, precum și asupra excepției de neexecutare

a contractului de către cedenți, care a fost analizată superficial de ambele

instanțe, conducând la o soluție greșită.

Recursul pârâtei nu este fondat.

În ce privește prima critică, este

de precizat că instanța de apel nu a examinat excepția nulității contractului

ca pe o simplă excepție procesuală, așa cum greșit susține recurenta, ci ca pe

o excepție de drept substanțial și a reținut corect că, atâta timp cât această

excepție a fost invocată abia prin notele scrise, depuse anterior dezbaterilor

finale, aceasta nu mai poate fi primită, soluționarea ei presupunând chemarea

în judecată a altor persoane, în această fază procesuală imposibil de efectuat

fără încălcarea principiilor legalei învestiri a instanței și

contradictorialității dezbaterilor.

Referitor la cea de-a doua critică, se

reține că este nefondată, întrucât depozitul reglementar nu se putea realiza

doar pe baza unei simple cereri, fără a fi însoțită de documentația care să

cuprindă descrierea investiției, iar pe de altă parte, recurenta-pârâtă nu a

făcut dovada că nu ar fi primit această documentație.

În consecință, ambele motive de

recurs fiind neîntemeiate, recursul pârâtei va fi respins, ca nefondat.

Privitor la recursul declarat în

cauză de reclamante, se constată următoarele:

Într-adevăr, așa cum susțin și

recurentele-reclamante în motivele de recurs formulate, trebuie avut în vedere

că penalitățile de întârziere și reactualizarea sumelor datorate în raport cu

indicele de inflație sunt două instituții diferite.

Penalitățile au drept izvor –

contractul, respectiv, clauza penală, și au rol sancționator, iar daunele

rezultă din devalorizarea monedei naționale și sunt justificate de anumite

relații economice, care fac ca valoarea monedei naționale existentă la un

moment dat să nu mai fie aceeași peste o perioadă de timp și rolul lor este

acela de despăgubire echitabilă și nu de sancțiune.

Ca atare, se reține că, în mod

greșit, instanțele care s-au pronunțat în cauză au apreciat că, în speță,

penalitățile acoperă și inflația, nemaifiind necesară reactualizarea

drepturilor bănești cuvenite reclamantelor și, ca urmare, se impune trimiterea

cauzei spre rejudecare, pentru ca, în baza probelor administrate, instanța să

stabilească cuantumul real și distinct al sumelor datorate reclamanților cu

titlul mai sus menționat; în vederea acordării unei juste despăgubiri datorate

reclamantelor, în conformitate cu dispozițiile art. 970 C. civ.

Astfel fiind, criticile formulate de

reclamante în recurs fiind întemeiate, se va admite ca fondat recursul

acestora, se va casa decizia curții de apel și se va trimite cauza, spre

rejudecare, aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamantele M.M. și S.I. împotriva deciziei nr. 206 din

20 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a 4-a civilă, pe care o casează

și trimite cauza, spre rejudecare, Curții de Apel București.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC V. SA Giurgiu împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 20 ianuarie 2003.