ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3590/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 336/2002, Tribunalul Arad a respins contestația formulată de petiționarul B.I. împotriva dispoziției nr. 47 din 24 ianuarie 2002 emisă de Primarul Municipiului Arad, prin care s-a respins cererea formulată de petiționar pentru restituirea în natură a apartamentelor 1, 2, 4, 5, 6 din imobilul situat în Arad înscrise în C.F. colectivă nr. 56848, cu consecința emiterii unei oferte de restituire prin echivalent în condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut legalitatea și temeinicia deciziei nr. 47/24 ianuarie 2002 emisă de Primarul Municipiului Arad, analizată în raport de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că apartamentele în litigiu au fost preluate cu titlu valabil, respectiv în baza Decretului nr. 92/1950.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 126/22 octombrie 2002, a respins apelul declarat de reclamantul B.I. împotriva sentinței civile nr. 336/23 iulie 2002 a Tribunalului Arad. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că sentința pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, normă care se referă, în mod expres, la actele de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, cum este cazul în speță. S-a mai reținut că potrivit textului de lege mai sus enunțat, asemenea acte de înstrăinare sunt lovite de nulitate absolută, însă numai în măsura în care au fost încheiate cu rea credință, or, în speță nu s-a dovedit reaua-credință a cumpărătorilor apartamentelor în litigiu.

Că chiriașii cumpărători și-au îndeplinit obligațiile de diligență pe care legea le-ar putea pretinde pentru aprecierea conduitei acestora în cadrul raporturilor juridice în care s-au implicat ulterior. Împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs reclamantul B.I., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală – invocând prevederile art. 304 pct. 5, 9, 10 C. proc. civ.– deoarece: - Fiind preluate fără titlu valabil, potrivit art. 1, art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, apartamentele în litigiu nu puteau fi vândute, pentru că actul normativ enunțat făcea vorbire doar despre imobilele cu destinația de locuințe preluate de stat cu titlu valabil.

- Deși instanța de apel a reținut că Decretul nr. 92/1950 este contrar Constituției din 1965, deci nu este titlu valabil, totuși reține că dispozițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost aplicate în mod corect, de instanța de fond în sensul că actele juridice de înstrăinare ce au avut ca obiect apartamentele din litigiu au fost încheiate de cumpărători de bună credință. - Deși au învederat instanței de apel faptul că rezultă din probe reaua-credință a cumpărătorilor, apartamentelor din litigiu, totuși nu au fost analizate aceste susțineri. - Cum au solicitat constatarea nulității celor cinci acte de vânzare-cumpărare – lucru ce nu a fost analizat de instanțe – se impune citarea în cauză și a cumpărătorilor.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente. Din cuprinsul acțiunii formulată de reclamantul B.I. la 19 februarie 2002 rezultă că imobilul în litigiu este situat pe raza municipiului Arad și a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950. Cele cinci apartamente ce fac parte integrantă din imobilul mai sus menționat au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995: contracte de vânzare-cumpărare f. 15 - 19 d = 2869/2002 al Tribunalului Timiș. Deși reclamantul a învederat instanțelor că din probe rezultă reaua – credință a cumpărătorilor celor cinci apartamente, instanțele nu au fost preocupate să analizeze această susținere. De asemenea, reclamantul a învederat instanțelor și faptul că a notificat-o pe S.C.

„R.” S.A. Arad – societatea care s-a ocupat cu vânzarea apartamentelor în litigiu – să sisteze vânzarea acestora, însă instanțele au ignorat susținerea reclamantului. Prin analizarea acestei susțineri se putea stabili dacă în cauză este vorba de buna sau reaua-credință a cumpărătorilor. Cum în cauză a fost supusă spre analiză instanțelor, problema valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, se impunea citarea cumpărătorilor pentru ca hotărârea pronunțată să le fie opozabilă. Prin urmare, probatoriu administrat în cauză este insuficient pentru a se stabili o situație de fapt și de drept corectă, astfel că sunt întrunite condițiile de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 11 C. proc.civ.

În consecință, se va admite recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 126 din 22 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara și pe cale de consecință, se va casa această decizie, precum și sentința civilă nr. 336/23 iulie 2002 a Tribunalului Arad și se va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Arad. Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va analiza cauza prin prisma problemelor de drept invocate de reclamant în motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de contestatorii B.I. și B.R. Casează decizia civilă nr. 126 din 22 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, precum și sentința civilă nr. 336 din 23 iulie 2002 a Tribunalului Arad. Trimite cauza, spre rejudecare, acestei din urmă instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2003.