ÎCCJ, Decizia nr. 255/2003

Asupra recursului în anulare de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune în contencios administrativ, înregistrată la data de 26 iunie 1998, reclamanta S.C. S. S.R.L. București a chemat în judecată Guvernul României, în calitate de pârât, solicitând să se dispună anularea hotărârii acestuia nr. 66 din 9 februarie 1998. S-a învederat că prin această hotărâre a fost abrogată H.G.

nr. 699/1990, cu caracter de act administrativ individual, prin care Primăria municipiului București a fost autorizată să atribuie reclamantei suprafețe de teren necesare pentru construirea unui ansamblu de clădiri tip galerii comerciale în strada Lipscani nr. 82-84, 86, 88 și 90, corespunzând cu strada Gabroveni nr. 49, 51, 53 și 55. S-a relevat că Primăria municipiului București a emis decizia nr. 1061/1990, prin care a atribuit în folosința reclamantei terenurile și clădirile proprietate de stat prevăzute în hotărârea Guvernului, menționându-se că imobilele vor fi închiriate prin ICRAL VITAN pentru o perioadă de 20 ani cu drept de prelungire, cu obligația beneficiarului de a restaura clădirile de pe amplasament la forma inițială, iar în cazul nerespectării condițiilor impuse de Direcția de Urbanism și Amenajare Teritorială din cadrul Primăriei municipiului București, aceasta își rezervă dreptul de a retrage folosința terenurilor.

S-a susținut că, deși între ICRAL VITAN și reclamantă s-a încheiat contractul de închiriere nr. 2891 din 14 decembrie 1990, reclamanta nu a putut valorifica dreptul de folosință asupra imobilelor și nici să înceapă construirea ansamblului de clădiri comerciale din vina exclusivă a Direcției de Urbanism și Amenajare Teritorială din cadrul Primăriei municipiului București, care nu a acceptat proiectele de construcție prezentate pe motiv că nu a fost definitivat încă planul de urbanism zonal pentru perimetrul Centrul vechi al municipiului București. S-a precizat, totodată, că acțiunea în reziliere a acelui contract, intentată de S.C. C.I. S.A., succesoarea ICRAL VITAN, a fost respinsă prin sentința civilă nr. 6697 din 20 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 3 București, care a rămas definitivă și irevocabilă.

S-a considerat, în motivarea acțiunii, că prin H.G. nr. 66/1998 se încalcă legea, deoarece H.G. nr. 699/1990 a dat naștere contractului civil de închiriere a terenurilor și clădirilor la care se referă, iar reclamanta a respectat în întregime acest contract, astfel că actul administrativ nu poate fi desființat decât odată cu contractul civil pe care l-a generat, pe căile prevăzute de lege, adică prin acțiune în justiție. S-a mai subliniat că se impune să se țină seama de existența hotărârii judecătorești irevocabile, prin care acțiunea de reziliere a contractului de închiriere a fost respinsă cu motivarea că reclamanta nu are nici o culpă pentru neînceperea lucrărilor de construcție, vina revenind în exclusivitate Primăriei municipiului București, care nu a definitivat planul de urbanizare zonal.

Conchizându-se, s-a cerut anularea H.G. nr. 66/1928, ca act administrativ individual nelegal, pe motiv că aduce o vătămare gravă drepturilor și intereselor legitime ale reclamantei. La data de 10 noiembrie 1998, Ministerul Culturii a formulat cerere de intervenție principală, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În acest sens, prin cererea de intervenție s-a susținut că abrogarea H.G. nr. 690/1990 era necesară, deoarece executarea construcțiilor la care se referă acel act administrativ ar fi de natură să aducă grave prejudicii patrimoniului cultural național, din care face parte și Hanul Gabroveni. Prin petiția depusă la data de 6 aprilie 1998, reclamanta și-a micșorat câtimea cererii, precizând că nu solicită anularea H.G.

nr. 66/1998 și în privința monumentului istoric Hanul Gabroveni, ci numai pentru celelalte imobile. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 821 din 29 iunie 2000, a respins acțiunea, ca nefondată, cu motivarea că H.G. nr. 699 din 19 iunie 1990, publicată în Monitorul Oficial abia la data de 9 noiembrie 1992, a avut caracterul unui act normativ și a fost în mod justificat abrogată deoarece contravenea dispozițiilor legale atunci în vigoare. S-a relevat că susținerea formulată de reclamantă în sensul că, prin încheierea contractului de închiriere cu ICRAL VITAN, dispoziția din H.G. nr. 699/1990 ar fi intrat în circuitul civil nu este fondată întrucât la data de 14 decembrie 1990, când a fost încheiat contractul respectiv, acea hotărâre, fiind publicată în Monitorul Oficial abia la 9 noiembrie 1992, încă nu intrase în vigoare.

S-a mai arătat că H.G. nr. 699/1990 nu putea produce efectele la care se referă reclamanta și pentru că terenurile menționate nu au putut fi identificate datorită lipsei unor anexe corespunzătoare la acea hotărâre și nici nu erau susceptibile a face obiectul unor contracte de închiriere de natura celui invocat deoarece o parte erau incluse în domeniul public, iar altele erau revendicate de foștii proprietari. Împotriva sentinței reclamanta a declarat recurs, acesta fiind admis prin decizia nr. 1477 din 16 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Ca urmare, casându-se sentința, s-a admis acțiunea reclamantei astfel cum a fost restrânsă și s-a dispus anularea H.G.

nr. 66 din 17 februarie 1998 cu privire la bunurile imobile atribuite în folosința reclamantei, mai puțin monumentul istoric Hanul Gabroveni. Totodată, a fost respinsă cererea de intervenție formulată de Ministerul Culturii și Cultelor. În motivarea acestei soluții, s-a relevat prin considerentele deciziei că H.G. nr. 66/1998 a fost adoptată cu încălcarea dreptului de folosință recunoscut reclamantei printr-un act administrativ cu caracter individual, care nu mai putea fi revocat deoarece numai un act administrativ cu caracter normativ este supus abrogării. S-a mai motivat că H.G. nr. 699 din 19 iunie 1990 nu putea fi abrogată deoarece, intrând în circuitul civil, a produs efecte juridice și a generat drepturi subiective specifice altor ramuri de drept.

S-a subliniat, de asemenea, că prin sentința civilă nr. 6697 din 20 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 3 București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, că neînceperea lucrărilor de consolidare și restaurare, pe care se obliga să le realizeze, nu este imputabilă reclamantei, ci se datorează nefinalizării, de către serviciile de specialitate ale Primăriei municipiului București, a planului de urbanism privind vechiul centru al acestui municipiu. Invocând dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva ultimei hotărâri. S-a susținut că decizia instanței de recurs a fost pronunțată cu încălcarea esențială a prevederilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În acest sens, s-a subliniat că H.G. nr. 699 din 16 iunie 1990 care privea un subiect determinat, putea să producă efecte juridice numai în măsura în care erau respectate prevederile Decretului nr. 90 din 5 februarie 1990, care, abrogând Legea nr. 63/1974, conținea și reglementări menite să protejeze patrimoniul cultural național. S-a învederat că, în raport cu reglementările din acest decret, precum și cu prevederile din decizia nr. 1061 din 9 noiembrie 1990 a Primăriei municipiului București, emisă pentru punerea în aplicare a H.G. nr. 699/1990, preluate în contractul de închiriere încheiat la 14 decembrie 1990, reclamanta și-a asumat obligația de a restaura clădirile din ansamblul menționat și de a completa frontul stradal conform proiectului Institutului Proiect București avizat de Direcția Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, urmând a începe lucrările până la data de 30 iunie 1991. S-a mai relevat că, din moment ce H.G.

nr. 699/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial abia la 9 noiembrie 1992, această hotărâre, ca și contractul încheiat pe baza ei, nu ar fi putut produce afecte decât după acea dată, când însă, în raport cu prevederile art. 135 alin. (3) din Constituția României, adoptată între timp, ansamblul imobiliar în litigiu, aflat în centrul istoric al capitalei, nu mai putea face obiectul unui contract de închiriere. S-a mai susținut că reclamanta nu putea beneficia de folosința ansamblului imobiliar menționat și pentru că era societate cu scop lucrativ, iar potrivit Legii nr. 69/1991, privind administrația publică locală, imobilele aflate în patrimoniul consiliilor populare puteau fi date în folosință doar societăților și instituțiilor de utilitate publică sau binefacere.

În fine, s-a învederat că H.G. nr. 66/1996 este în deplină concordanță cu dispozițiile legale existente în materia reglementată, iar distincția făcută de instanța de recurs în sensul că această hotărâre ar fi legală doar cu privire la Hanul Gabroveni este greșită, deoarece materialul probator administrat în cauză demonstrează că întreg ansamblul imobiliar în litigiu, identificat prin locul unde este situat și nu prin elemente specifice bunurilor determinate individual, este declarat monument istoric și de arhitectură. Conchizându-se, s-a subliniat că instanța de recurs a constatat greșit că H.G. nr. 699/1990 nu mai putea fi revocată, iar soluția de respingere a acțiunii formulate de S.C. C.I.

S.A. privind rezilierea contractului de închiriere a ansamblului imobiliar în litigiu nu are semnificația ce i s-a atribuit prin decizia criticată. În concluzie, s-a cerut casarea deciziei atacate și menținerea sentinței. Recursul în anulare este fondat. În adevăr, potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ, „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege, printr-un act administrativ, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului”. Rezultă, deci, că posibilitatea exercitării acțiunii în contencios administrativ este condiționată de existența unui drept subiectiv încălcat printr-un act administrativ, indiferent dacă actul respectiv are caracter normativ sau individual.

În speță, Primăria municipiului București a fost autorizată de Guvernul României, prin H.G. nr. 699 din 19 iunie 1990, să atribuie reclamantei, în folosință, suprafața de teren situată în strada Lipscani nr. 82-84, 86, 88 și 90, corespunzând cu strada Gabroveni nr. 49, 51, 53 și 55 din București, pentru a construi un ansamblu de clădiri tip galerii comerciale.

Pentru aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri a Guvernului, Primăria municipiului București a emis decizia nr. 1061 din 9 noiembrie 1990, prin care s-a prevăzut obligația reclamantei de a restaura clădirile situate în ansamblul Lipscani – Gabroveni și a completa frontul stradal la forma inițială, „pe baza proiectelor întocmite de Institutul Proiect București cu avizul Direcției Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice”, precizându-se că „în cazul în care nu vor fi respectate condițiile impuse de Direcția de Urbanism și Amenajarea Teritoriului și Direcția Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, Primăria municipiului București își rezervă dreptul de a retrage folosința terenului”, precum și că lucrările trebuie începute până la data de 30 iunie 1991. Ca urmare, a fost încheiat contractul de închiriere nr. 2891 din 14 decembrie 1990, prin care reclamanta și-a asumat obligațiile impuse prin prevederile acestei decizii.

Este de observat, totodată, că H.G. nr. 699 din 19 iunie 1990 nu putea produce efecte, potrivit art. 107 alin. (4) din Constituție, decât de la data de 9 noiembrie 1992, când a fost publicată în Monitorul Oficial, astfel că tot de la această dată putea să aibă eficiență și contractul încheiat între părți, mai ales că reclamanta nu-și respectase obligația de a începe lucrările înainte de 30 iunie 1991. Așa fiind, este evident că efectele juridice contractuale nu s-au mai produs, încât greșit s-a considerat prin decizia pronunțată în recurs că s-ar fi produs efecte juridice specifice altor ramuri de drept. Mai trebuie avut în vedere că la data de 9 noiembrie 1992, când H.G.

nr. 699/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial, era în vigoare Legea nr. 69/1991, privind administrația publică locală, potrivit căreia imobilele aflate în patrimoniul consiliilor locale, cum este și ansamblul ce face obiectul litigiului, puteau fi date în folosință, pe termen limitat, doar societăților și instituțiilor de utilitate publică sau binefacere, iar nu și celor cu scop lucrativ, cum este societatea reclamantă. Rezultă, deci, că instanța de recurs a ajuns în mod neîntemeiat la concluzia că actul administrativ de autoritate, supus controlului jurisdicțional, ar fi încălcat dreptul de folosință al reclamantei, recunoscut printr-un act administrativ individual, deoarece acest din urmă act nu mai putea produce efecte juridice.

În atare situație, abrogarea H.G. nr. 699/1990 nu are nici o relevanță pentru drepturile reclamantei câtă vreme la data de 9 noiembrie 1992, când a intrat în vigoare această hotărâre, protecția monumentelor istorice, deci și a ansamblului în discuție, era reglementată prin acte normative ce contraveneau dispozițiilor acelei hotărâri de atribuire a folosinței ansamblului respectiv unei societăți cu scop lucrativ. Ca urmare, H.G. nr. 66/1998, prin care s-a abrogat H.G. nr. 699/1990, a fost greșit considerată de instanța de recurs că ar conține dispoziții cenzurabile pe motiv că ar constitui un act administrativ de autoritate în neconcordanță cu reglementările legale în vigoare.

Tratamentul juridic diferit aplicat componentelor ansamblului de imobile în litigiu, în raport cu apartenența sau neapartenența acestora la construcția propriu-zisă Hanul Gabroveni, este lipsită de temei juridic din moment ce din probele administrate a rezultat, fără echivoc, că toate construcțiile identificate sub denumirea respectivă și terenul pe care sunt edificate au fost identificate constant ca monument istoric în totalitatea lor. De aceea, nereieșind că reclamanta ar fi dovedit că i s-a lezat un drept al său, recunoscut de lege, prin abrogarea H.G. nr. 699/1990, nejustificat s-a decis înlăturarea efectelor H.G. nr. 66/1998, cu privire la imobilele care nu constituie construcția propriu-zisă Hanul Gabroveni.

Ca urmare, în raport cu obiectul acțiunii formulate de reclamantă și situația juridică a ansamblului arhitectural în discuție, nici sentinței civile nr. 6697 din 20 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 3, invocată ca având autoritate de lucru judecat în materie, nu i se poate da relevanța ce i s-a atribuit prin decizia atacată. În consecință, constatându-se că soluția instanței de recurs este determinată de o încălcare esențială a prevederilor legii, ceea ce a condus la rezolvarea greșită a cauzei pe fond, urmează a se admite recursul în anulare, a se casa decizia atacată și a se respinge recursul declarat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Casează decizia nr. 1477 din 16 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. S. S.R.L. București împotriva sentinței civile nr. 821 din 29 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică azi, 22 septembrie 2003.