ÎCCJ, Decizia nr. 255/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 255/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului în anulare de

față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiune în contencios

administrativ, înregistrată la data de 26 iunie 1998, reclamanta S.C. S. S.R.L.

București a chemat în judecată Guvernul României, în calitate de pârât,

solicitând să se dispună anularea hotărârii acestuia nr. 66 din 9 februarie

1998.

S-a învederat că prin această

hotărâre a fost abrogată H.G. nr. 699/1990, cu caracter de act administrativ

individual, prin care Primăria municipiului București a fost autorizată să

atribuie reclamantei suprafețe de teren necesare pentru construirea unui

ansamblu de clădiri tip galerii comerciale în strada Lipscani nr. 82-84, 86, 88

și 90, corespunzând cu strada Gabroveni nr. 49, 51, 53 și 55.

S-a relevat că Primăria municipiului

București a emis decizia nr. 1061/1990, prin care a atribuit în folosința

reclamantei terenurile și clădirile proprietate de stat prevăzute în hotărârea

Guvernului, menționându-se că imobilele vor fi închiriate prin ICRAL VITAN

pentru o perioadă de 20 ani cu drept de prelungire, cu obligația beneficiarului

de a restaura clădirile de pe amplasament la forma inițială, iar în cazul

nerespectării condițiilor impuse de Direcția de Urbanism și Amenajare

Teritorială din cadrul Primăriei municipiului București, aceasta își rezervă

dreptul de a retrage folosința terenurilor.

S-a susținut că, deși între ICRAL

VITAN și reclamantă s-a încheiat contractul de închiriere nr. 2891 din 14

decembrie 1990, reclamanta nu a putut valorifica dreptul de folosință asupra

imobilelor și nici să înceapă construirea ansamblului de clădiri comerciale din

vina exclusivă a Direcției de Urbanism și Amenajare Teritorială din cadrul

Primăriei municipiului București, care nu a acceptat proiectele de construcție

prezentate pe motiv că nu a fost definitivat încă planul de urbanism zonal

pentru perimetrul Centrul vechi al municipiului București.

S-a precizat, totodată, că acțiunea

în reziliere a acelui contract, intentată de S.C. C.I. S.A., succesoarea ICRAL

VITAN, a fost respinsă prin sentința civilă nr. 6697 din 20 iunie 1994 a

Judecătoriei sectorului 3 București, care a rămas definitivă și irevocabilă.

S-a considerat, în motivarea

acțiunii, că prin H.G. nr. 66/1998 se încalcă legea, deoarece H.G. nr. 699/1990

a dat naștere contractului civil de închiriere a terenurilor și clădirilor la

care se referă, iar reclamanta a respectat în întregime acest contract, astfel

că actul administrativ nu poate fi desființat decât odată cu contractul civil

pe care l-a generat, pe căile prevăzute de lege, adică prin acțiune în

justiție.

S-a mai subliniat că se impune să se

țină seama de existența hotărârii judecătorești irevocabile, prin care acțiunea

de reziliere a contractului de închiriere a fost respinsă cu motivarea că

reclamanta nu are nici o culpă pentru neînceperea lucrărilor de construcție,

vina revenind în exclusivitate Primăriei municipiului București, care nu a

definitivat planul de urbanizare zonal.

Conchizându-se, s-a cerut anularea

H.G. nr. 66/1928, ca act administrativ individual nelegal, pe motiv că aduce o

vătămare gravă drepturilor și intereselor legitime ale reclamantei.

La data de 10 noiembrie 1998,

Ministerul Culturii a formulat cerere de intervenție principală, solicitând

respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În acest sens, prin cererea de

intervenție s-a susținut că abrogarea H.G. nr. 690/1990 era necesară, deoarece

executarea construcțiilor la care se referă acel act administrativ ar fi de

natură să aducă grave prejudicii patrimoniului cultural național, din care face

parte și Hanul Gabroveni.

Prin petiția depusă la data de 6

aprilie 1998, reclamanta și-a micșorat câtimea cererii, precizând că nu

solicită anularea H.G. nr. 66/1998 și în privința monumentului istoric Hanul

Gabroveni, ci numai pentru celelalte imobile.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 821 din 29 iunie 2000, a

respins acțiunea, ca nefondată, cu motivarea că H.G. nr. 699 din 19 iunie 1990,

publicată în Monitorul Oficial abia la data de 9 noiembrie 1992, a avut

caracterul unui act normativ și a fost în mod justificat abrogată deoarece

contravenea dispozițiilor legale atunci în vigoare.

S-a relevat că susținerea formulată

de reclamantă în sensul că, prin încheierea contractului de închiriere cu ICRAL

VITAN, dispoziția din H.G. nr. 699/1990 ar fi intrat în circuitul civil nu este

fondată întrucât la data de 14 decembrie 1990, când a fost încheiat contractul

respectiv, acea hotărâre, fiind publicată în Monitorul Oficial abia la 9

noiembrie 1992, încă nu intrase în vigoare.

S-a mai arătat că H.G. nr. 699/1990

nu putea produce efectele la care se referă reclamanta și pentru că terenurile

menționate nu au putut fi identificate datorită lipsei unor anexe

corespunzătoare la acea hotărâre și nici nu erau susceptibile a face obiectul

unor contracte de închiriere de natura celui invocat deoarece o parte erau

incluse în domeniul public, iar altele erau revendicate de foștii proprietari.

Împotriva sentinței reclamanta a

declarat recurs, acesta fiind admis prin decizia nr. 1477 din 16 aprilie 2002 a

Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Ca urmare,

casându-se sentința, s-a admis acțiunea reclamantei astfel cum a fost restrânsă

și s-a dispus anularea H.G. nr. 66 din 17 februarie 1998 cu privire la bunurile

imobile atribuite în folosința reclamantei, mai puțin monumentul istoric Hanul

Gabroveni. Totodată, a fost respinsă cererea de intervenție formulată de

Ministerul Culturii și Cultelor.

În motivarea acestei soluții, s-a

relevat prin considerentele deciziei că H.G. nr. 66/1998 a fost adoptată cu

încălcarea dreptului de folosință recunoscut reclamantei printr-un act

administrativ cu caracter individual, care nu mai putea fi revocat deoarece

numai un act administrativ cu caracter normativ este supus abrogării.

S-a mai motivat că H.G. nr. 699 din

19 iunie 1990 nu putea fi abrogată deoarece, intrând în circuitul civil, a

produs efecte juridice și a generat drepturi subiective specifice altor ramuri

de drept.

S-a subliniat, de asemenea, că prin

sentința civilă nr. 6697 din 20 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 3

București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a stabilit cu autoritate de

lucru judecat, că neînceperea lucrărilor de consolidare și restaurare, pe care

se obliga să le realizeze, nu este imputabilă reclamantei, ci se datorează

nefinalizării, de către serviciile de specialitate ale Primăriei municipiului

București, a planului de urbanism privind vechiul centru al acestui municipiu.

Invocând dispozițiile art. 330 pct.

2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva ultimei hotărâri.

S-a susținut că decizia instanței de

recurs a fost pronunțată cu încălcarea esențială a prevederilor art. 1 din

Legea nr. 29/1990, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În acest sens, s-a subliniat că H.G.

nr. 699 din 16 iunie 1990 care privea un subiect determinat, putea să producă

efecte juridice numai în măsura în care erau respectate prevederile Decretului

nr. 90 din 5 februarie 1990, care, abrogând Legea nr. 63/1974, conținea și

reglementări menite să protejeze patrimoniul cultural național.

S-a învederat că, în raport cu

reglementările din acest decret, precum și cu prevederile din decizia nr. 1061

din 9 noiembrie 1990 a Primăriei municipiului București, emisă pentru punerea

în aplicare a H.G. nr. 699/1990, preluate în contractul de închiriere încheiat

la 14 decembrie 1990, reclamanta și-a asumat obligația de a restaura clădirile

din ansamblul menționat și de a completa frontul stradal conform proiectului

Institutului Proiect București avizat de Direcția Monumentelor, Ansamblurilor

și Siturilor Istorice, urmând a începe lucrările până la data de 30 iunie 1991.

S-a mai relevat că, din moment ce

H.G. nr. 699/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial abia la 9 noiembrie

1992, această hotărâre, ca și contractul încheiat pe baza ei, nu ar fi putut

produce afecte decât după acea dată, când însă, în raport cu prevederile art.

135 alin. (3) din Constituția României, adoptată între timp, ansamblul

imobiliar în litigiu, aflat în centrul istoric al capitalei, nu mai putea face

obiectul unui contract de închiriere.

S-a mai susținut că reclamanta nu

putea beneficia de folosința ansamblului imobiliar menționat și pentru că era

societate cu scop lucrativ, iar potrivit Legii nr. 69/1991, privind

administrația publică locală, imobilele aflate în patrimoniul consiliilor

populare puteau fi date în folosință doar societăților și instituțiilor de

utilitate publică sau binefacere.

În fine, s-a învederat că H.G. nr.

66/1996 este în deplină concordanță cu dispozițiile legale existente în materia

reglementată, iar distincția făcută de instanța de recurs în sensul că această

hotărâre ar fi legală doar cu privire la Hanul Gabroveni este greșită, deoarece

materialul probator administrat în cauză demonstrează că întreg ansamblul

imobiliar în litigiu, identificat prin locul unde este situat și nu prin

elemente specifice bunurilor determinate individual, este declarat monument

istoric și de arhitectură.

Conchizându-se, s-a subliniat că

instanța de recurs a constatat greșit că H.G. nr. 699/1990 nu mai putea fi

revocată, iar soluția de respingere a acțiunii formulate de S.C. C.I. S.A.

privind rezilierea contractului de închiriere a ansamblului imobiliar în

litigiu nu are semnificația ce i s-a atribuit prin decizia criticată.

În concluzie, s-a cerut casarea

deciziei atacate și menținerea sentinței.

Recursul în anulare este fondat.

În adevăr, potrivit art. 1 din Legea

nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ, „orice persoană fizică sau

juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege,

printr-un act administrativ, se poate adresa instanței judecătorești

competente, pentru anularea actului”.

Rezultă, deci, că posibilitatea

exercitării acțiunii în contencios administrativ este condiționată de existența

unui drept subiectiv încălcat printr-un act administrativ, indiferent dacă

actul respectiv are caracter normativ sau individual.

În speță, Primăria municipiului

București a fost autorizată de Guvernul României, prin H.G. nr. 699 din 19

iunie 1990, să atribuie reclamantei, în folosință, suprafața de teren situată

în strada Lipscani nr. 82-84, 86, 88 și 90, corespunzând cu strada Gabroveni

nr. 49, 51, 53 și 55 din București, pentru a construi un ansamblu de clădiri

tip galerii comerciale.

Pentru aducerea la îndeplinire a

acestei hotărâri a Guvernului, Primăria municipiului București a emis decizia

nr. 1061 din 9 noiembrie 1990, prin care s-a prevăzut obligația reclamantei de

a restaura clădirile situate în ansamblul Lipscani – Gabroveni și a completa

frontul stradal la forma inițială, „pe baza proiectelor întocmite de Institutul

Proiect București cu avizul Direcției Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor

Istorice”, precizându-se că „în cazul în care nu vor fi respectate condițiile

impuse de Direcția de Urbanism și Amenajarea Teritoriului și Direcția

Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, Primăria municipiului

București își rezervă dreptul de a retrage folosința terenului”, precum și că

lucrările trebuie începute până la data de 30 iunie 1991.

Ca urmare, a fost încheiat

contractul de închiriere nr. 2891 din 14 decembrie 1990, prin care reclamanta

și-a asumat obligațiile impuse prin prevederile acestei decizii.

Este de observat, totodată, că H.G.

nr. 699 din 19 iunie 1990 nu putea produce efecte, potrivit art. 107 alin. (4)

din Constituție, decât de la data de 9 noiembrie 1992, când a fost publicată în

Monitorul Oficial, astfel că tot de la această dată putea să aibă eficiență și

contractul încheiat între părți, mai ales că reclamanta nu-și respectase

obligația de a începe lucrările înainte de 30 iunie 1991.

Așa fiind, este evident că efectele

juridice contractuale nu s-au mai produs, încât greșit s-a considerat prin

decizia pronunțată în recurs că s-ar fi produs efecte juridice specifice altor

ramuri de drept.

Mai trebuie avut în vedere că la

data de 9 noiembrie 1992, când H.G. nr. 699/1990 a fost publicată în Monitorul

Oficial, era în vigoare Legea nr. 69/1991, privind administrația publică

locală, potrivit căreia imobilele aflate în patrimoniul consiliilor locale, cum

este și ansamblul ce face obiectul litigiului, puteau fi date în folosință, pe

termen limitat, doar societăților și instituțiilor de utilitate publică sau

binefacere, iar nu și celor cu scop lucrativ, cum este societatea reclamantă.

Rezultă, deci, că instanța de recurs

a ajuns în mod neîntemeiat la concluzia că actul administrativ de autoritate,

supus controlului jurisdicțional, ar fi încălcat dreptul de folosință al

reclamantei, recunoscut printr-un act administrativ individual, deoarece acest

din urmă act nu mai putea produce efecte juridice.

În atare situație, abrogarea H.G.

nr. 699/1990 nu are nici o relevanță pentru drepturile reclamantei câtă vreme

la data de 9 noiembrie 1992, când a intrat în vigoare această hotărâre,

protecția monumentelor istorice, deci și a ansamblului în discuție, era

reglementată prin acte normative ce contraveneau dispozițiilor acelei hotărâri

de atribuire a folosinței ansamblului respectiv unei societăți cu scop

lucrativ.

Ca urmare, H.G. nr. 66/1998, prin

care s-a abrogat H.G. nr. 699/1990, a fost greșit considerată de instanța de

recurs că ar conține dispoziții cenzurabile pe motiv că ar constitui un act

administrativ de autoritate în neconcordanță cu reglementările legale în

vigoare.

Tratamentul juridic diferit aplicat

componentelor ansamblului de imobile în litigiu, în raport cu apartenența sau

neapartenența acestora la construcția propriu-zisă Hanul Gabroveni, este

lipsită de temei juridic din moment ce din probele administrate a rezultat,

fără echivoc, că toate construcțiile identificate sub denumirea respectivă și

terenul pe care sunt edificate au fost identificate constant ca monument

istoric în totalitatea lor.

De aceea, nereieșind că reclamanta

ar fi dovedit că i s-a lezat un drept al său, recunoscut de lege, prin

abrogarea H.G. nr. 699/1990, nejustificat s-a decis înlăturarea efectelor H.G.

nr. 66/1998, cu privire la imobilele care nu constituie construcția

propriu-zisă Hanul Gabroveni.

Ca urmare, în raport cu obiectul

acțiunii formulate de reclamantă și situația juridică a ansamblului arhitectural

în discuție, nici sentinței civile nr. 6697 din 20 iunie 1994 a Judecătoriei

sectorului 3, invocată ca având autoritate de lucru judecat în materie, nu i se

poate da relevanța ce i s-a atribuit prin decizia atacată.

În consecință, constatându-se că soluția

instanței de recurs este determinată de o încălcare esențială a prevederilor

legii, ceea ce a condus la rezolvarea greșită a cauzei pe fond, urmează a se

admite recursul în anulare, a se casa decizia atacată și a se respinge recursul

declarat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia nr. 1477 din 16

aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

Respinge recursul declarat de

reclamanta S.C. S. S.R.L. București împotriva sentinței civile nr. 821 din 29

iunie 2000 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință publică azi,

22 septembrie 2003.