ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1949/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 iunie 2001, reclamanta, C.E.C. București, a solicitat evacuarea pârâtelor SC A. SRL Vaslui și A.F. I.V. Vaslui din spațiile pe care le ocupă fără nici un drept. Tribunalul Vaslui, prin sentința nr. 108 din 21 februarie 2000, a respins acțiunea pentru evacuarea formulată de reclamantă, cât și cererea completatoare a acțiunii, pentru despăgubiri, formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâtele. Prin aceeași sentință a respins cererea de chemare în garanție, formulată de reclamanta C.E.C. București, în contradictoriu cu SC C.T. SA Vaslui. A obligat reclamanta să plătească pârâtei, SC A. SRL Vaslui, suma de 1.500.000 lei și A.F.

I.V. suma de 1.500.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței pronunțată de tribunal, reclamanta C.E.C. a declarat apel, care a fost anulat, ca netimbrat, prin decizia nr. 4424 din 6 iulie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Iași. La data de 14 noiembrie 2000, împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs. Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 4424, pronunțată la data de 6 iulie 2001, a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, cu motivarea că, potrivit art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxa judiciară de timbru acțiunile și cererile, inclusiv pentru exercitarea căilor de atac prevăzute prin legi speciale și o asemenea scutire este și aceea prevăzută expres de art. 8 lit. c) din Legea nr. 66/1996, pentru acțiunile judiciare formulate în legătură cu activitatea C.E.C.

În rejudecarea apelului reclamantului după casare, cu trimitere, Curtea de Apel Iași, prin decizia nr. 455 din 17 decembrie 2001, a respins, ca nefondat, apelul acestuia, reținând că obiectul vânzării, în cadrul contractului nr. 430/1997, a fost precis determinat de părți în momentul perfectării convenției și reclamantul nu a probat existența vreunui titlu de proprietate asupra suprafețelor deținute de pârâtele SC A. SRL și A.F. I.V. Prin petiția înregistrată la data de 18 februarie 2002, reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei nr. 455 din 17 decembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele motive: - instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc.

civ. În contextul acestui motiv, recurenta arată că atât instanța de fond, cât și instanța de apel nu au luat în considerare cele două înscrisuri depuse la dosar de C.E.C. SA, prin care s-a făcut dovada că spațiile, în care au fost amenajate cele două construcții de către pârâte, nu sunt proprietatea acestora din urmă, ci au fost închiriate de la vânzătorul lor, actuala SC C.T. SA (fostă IC.S.M.I.) Vaslui, chemata în garanție. - instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că obiectului contractului de vânzare-cumpărare îl constituie activul R., în integritatea sa, iar din actele depuse la dosar rezultă că traseele de acces aparțin prin construcție acestui activ.

Deci, greșit au interpretat instanțele respectivul contract de vânzare-cumpărare, considerând că nu s-a făcut dovada proprietății asupra spațiilor în litigiu, pentru a solicita evacuarea, deși, susține recurenta, dacă o convenție este neclară, instanța avea obligația interpretării ei potrivit principiilor fundamentale prevăzute de codul civil. Recurenta mai arată că instanța de apel a reținut greșit că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a avut reprezentarea faptului că cele două căi de acces nu fac obiectul contractului și, prin urmare, nu dobândește și proprietatea asupra acestor spații. Recurenta susține că a participat la licitație, convinsă fiind că se vinde întregul activ R., inclusiv terasele de acces, astfel cum apar în planul de construcție și prin încheierea contractului de vânzare cumpărare ar fi trebuit să dobândească în proprietate și aceste spații.

Recurenta mai arată că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a avut cunoștință de existența locațiunii cu cele două pârâte, dar instanța face o confuzie între cunoașterea acestui fapt și cunoașterea în acel moment a faptului că cele două spații nu ar fi aparținut activului R., care constituie, în prezent, o pierdere a proprietății, ce atrage răspunderea pentru evicțiune a chematei în garanție. - hotărârea instanței cuprinde motive contradictorii – motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În contextul acestui motiv, recurenta arată că, dacă raportul de locațiune dintre vânzătorul – chemat în garanție și pârâte nu ar fi fost dovedit și, implicit, transmiterea proprietății asupra celor două spații către C.E.C.

SA, instanța trebuia să respingă acțiunea ca inadmisibilă, nu ca nefondată, dacă un neproprietar ar fi solicitat evacuarea, soluția pronunțată de instanță apare, evident, nelegală. Pentru motivele arătate, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și completată. Recursul declarat de reclamantă nu este fondat și va fi respins cu următoarea motivare. Analizând primul motiv de recurs, având în vedere actele existente la dosar, se constată că nu este întemeiat, deoarece pârâtelor le-au fost atribuite spațiile în anul 1990, în vederea amenajării de spații comerciale, terenul de sub ele nu este al chematei în garanție, ci aparține domeniului public și le-au fost repartizate pentru edificarea actualelor sedii, cu autorizație de la consiliul local.

În consecință, instanța de fond și, de altfel, instanța de apel corect au interpretat actele dosarului, reținând că spațiile pârâtelor nu au figurat niciodată în patrimoniul vânzătoarei – chemate în garanție și nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 430 din 2 iunie 1997, astfel că întemeiat a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtelor. În ceea ce privește motivul al doilea de recurs, ce se referă la greșita interpretare a contractului de vânzare-cumpărare de către instanțe, se reține că recurentei i s-a vândut magazinul R. prin licitație publică, în documentația căreia există un raport de expertiză pentru evaluarea imobilului din care rezultă că suprafața vândută este de 663,9 mp la magazin și de 221,10 mp la subsol.

Vânzătorul – chemata în garanție SC C.T. SA Vaslui – prin H.G. nr. 843/1999, a dobândit, prin certificat de proprietate, terenul aferent spațiului comercial R. și, conform planului de situație anexat la certificat, nu sunt cuprinse spațiile pe care au edificat SC A. SRL și A.F. I.V., deci, rezultă, fără dubiu, că aceste spații nu au făcut obiectul vânzării, deoarece nu erau în proprietatea vânzătorului. Nici afirmația recurentei, conform căreia, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, nu cunoștea că cele două spații ale pârâtelor nu aparțineau activului R., nu poate fi primită, deoarece a avut reprezentarea faptului că cele două căi de acces laterale nu figurează în anexele contractului, iar din planșele fotografice depuse la dosar, rezultă că poziționarea spațiilor comerciale ale pârâtelor nu este de natură să împiedice normala utilizare a spațiului cumpărat de recurentă.

În concluzie, analizând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate de recurentă, rezultă că, în mod corect, s-a reținut de instanță că reclamanta nu a probat existența vreunui titlu de proprietate asupra suprafețelor deținute de pârâte, astfel hotărârea pronunțată este temeinică și legală. În consecință, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta C.E.C. SA București, împotriva deciziei nr. 455 din 17 decembrie 2001 a Curții de Apel Iași, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 28 martie 2003.