- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 2 februarie 2006
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Sincar și alții împotriva Turciei
Traducere în română Auto
CAUZA TERZĂ A SECȚIUNEI SĂNCAR ȘI ALȚII v. TURKEY (Declarația nr. 46281/99) Amendament prietenos Această versiune a fost rectificată la 29 iunie 2006 în temeiul articolului 81 din Regulamentul Curții STRASBOURG 2 februarie 2006 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Sincar și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A treia), ședința în calitate de Cameră compusă din: B.M.
Zupančič Președintele Caflisch Türmen Bîrsan Zagrebelsky doamna Gyulumyan, judecători și grefierul Secțiunii Berger, având deliberat în particular la 12 ianuarie 2006, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 46281/99) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de trei resortisanți turci, dna Cihan Sincar dl Oktay Bağatır și dl Mehmet Hanifi Baran [1] („reclamanții”), la 25 ianuarie 1999. Reclamanții, care au fost acordate asistență juridică, au fost reprezentați de dl M. Vefa, un avocat care practică în Diyarbakır.
Guvernul turc („Guvernul”) nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții. Reclamanții au plâns în conformitate cu art. 5 § 3 Convenția că durata detenției lor în custodie de poliție este excesivă și au plâns, de asemenea, pentru lipsa unui remediu intern eficient în cazul în care se pot plânge de durata detenției lor în custodie de poliție. La 24 martie 2005, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat că cererea este admisibilă în ceea ce privește aceste plângeri. La 6 iulie 2005, după schimbul de corespondență, grefierul a sugerat părților că ar trebui să încerce să ajungă la o soluție prietenoasă în sensul articolului 38 § 1 litera (b) din Convenție. La 27 iulie 2005 și la 29 noiembrie 2005, respectiv, reclamanții și guvernul au prezentat declarații oficiale care acceptă o soluționare prietenoasă a cazului.
Reclamanții sunt resortisanți turci născuți în 1957, 1962 și 1964 și trăiesc în Ankara, Batman și, respectiv, Diyarbakır La 16 noiembrie 1998, șeful Direcției de Securitate din Diyarbakır a cerut procurorului public din Diyarbakır să elibereze un mandat de căutare pentru a inspecta birourile diyarbakır și Batman din HADEP ( Halkın Demokrasi Partisi- Partidul Democrației Populare), unde se presupune că s-au organizat demonstrații și greve de foame, pentru a protesta împotriva arestării liderului PKK Abdullah Öcalan. Procurorul public a emis mandatul de căutare în aceeași zi. În ceea ce privește primii și al doilea solicitanți Pe 18 noiembrie 1998, reclamanții au fost preluați în custodie de poliție de către ofițerii de poliție la Hotărârea de Securitate Batman.
Într-o scrisoare din 20 noiembrie 1998, Hotărârea de Securitate din Diyarbakır a cerut procurorului public Diyarbakır să prelungească perioada de detenție a reclamanților până la 22 noiembrie 1998, împreună cu alte sute și șapte. În aceeași zi, având în vedere numărul acuzaților și dificultatea obținerii dovezilor, procurorul public a autorizat să prelungească perioada de detenție conform solicitării. 10. La 22 noiembrie 1998, un judecător de la Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a hotărât să prelungească perioada de detenție a reclamanților până la 28 noiembrie 1998, după a doua cerere a Direcției de Securitate a Diyarbakır. 11. La 26 noiembrie 1998, reclamanții au fost aduși în primul rând în fața procurorului public și apoi un judecător la Curtea de Securitate din Diyarbakır, unde au refuzat toate acuzațiile împotriva lor.
Judecătorul a ordonat eliberarea lor în așteptarea procesului. 12. La 17 decembrie 1998, Procurorul public din Diyarbakır a depus un proiect de pronunțare în fața Curții de Securitate de Stat din Diyarbakır, acuzând primul reclamant de ajutor și acuzarea membrilor unei organizații teroriste. În aceeași zi, trei procurori publici atașați de Curtea de Securitate a statului Diyarbakır au hotărât că nu ar trebui acuzați împotriva celui de-al doilea reclamant din cauza faptului că nu există dovezi pentru a-l condamna. 13. La 3 aprilie 2001, Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a hotărât să amâne impunerea unei sentințe finale asupra primului reclamant, în temeiul Legii nr. 4616. În conformitate cu art. 1 § 4 din aceeași lege, instanța a reținut suspendarea procedurii penale împotriva ei și se impune o sentință finală în cazul în care aceasta ar fi condamnată pentru o nouă infracțiune intenționată în termen de cinci ani de la această decizie.
La 17 noiembrie 1998, reclamantul a fost retras în custodie de poliție împreună cu un grup de douăzeci de persoane în afara sediului principal al partidului din Diyarbakır. 15. Într-o scrisoare din 18 noiembrie 1998 Hotărârea de Securitate din Diyarbakır a cerut procurorului public Diyarbakır să prelungească perioada de detenție a reclamantului împreună cu o sută și zece alte până la 21 Noiembrie 1998. În aceeași zi procurorul public a autorizat direcția de securitate să prelungească perioada de detenție până la data respectivă. 16. La 20 noiembrie 1998, în urma unei cereri de la Hotărârea de Securitate Diyarbakır și având în vedere numărul acuzatului, judecătorul de la Tribunalul de Securitate de Stat Diyarbakır a hotărât să prelungească perioada de detenție până la 26 noiembrie 1998. 17. La 25 noiembrie 1998, reclamantul a fost adus în fața procurorului public și a judecătorului la Curtea de Securitate de Stat Diyarbakır.
Judecătorul a ordonat eliberarea reclamantului în așteptarea procesului. 18. La 22 februarie 2001, Curtea de Securitate de Stat Diyarbakır a hotărât să amâne impunerea unei condamnații finale asupra reclamantului, în conformitate cu Legea nr. 4616. În conformitate cu art. 1 § 4 din aceeași lege, instanța a reținut suspendarea procedurii penale împotriva reclamantului și se impune o sentință finală în cazul în care acesta ar fi condamnat pentru o nouă infracțiune intenționată în termen de cinci ani de la această decizie. DREPTUL 19. La 29 noiembrie 2005, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „Declar că Guvernul Turciei propune să plătească ex-gratie reclamanților o sumă totală de 9,600 EUR (nouă mii șase sute de euro) în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii menționate mai sus, în așteptare în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
Această sumă, care trebuie să acopere orice daune, precum și costuri și cheltuieli, este eliberată de orice impozit care poate fi aplicabil și care poate fi plătit în euro, care să fie convertit în lira turcă la rata aplicabilă la data plății, la un cont bancar numit de către solicitanți și/sau reprezentantul lor autorizat corespunzător. Se plătește în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cazul în care nu a plătit această sumă în termenul de trei luni, Guvernul se angajează să plătească, până la decontarea, dobânzi simple pe valoarea la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de nerespectare plus trei puncte procentuale.
Plata va constitui rezoluția finală a cazului. La 27 iulie 2005, Curtea a primit următoarea declarație semnată de reprezentanții reclamanților: „Not că Guvernul Turciei sunt dispus să plătească ex-grația pentru reclamanții o sumă totală de 9,600 EUR (nouă mii șase sute de euro) în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii menționate mai sus, în așteptare în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă, care trebuie să acopere orice daune, precum și costuri și cheltuieli, este eliberată de orice impozit care poate fi aplicabil și care poate fi plătit în euro, care să fie convertit în lira turcă la rata aplicabilă la data plății, la un cont bancar numit de către solicitanți și/sau reprezentantul lor autorizat corespunzător.
Se plătește în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu a plătit această sumă în termen de trei luni, Guvernul se angajează să plătească, până la decontarea, dobânzi simple pe valoarea la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de nerespectare plus trei puncte procentuale. Accept propunerea și renunță la orice nouă afirmații împotriva Turciei în ceea ce privește faptele acestei cereri. Declar că aceasta constituie o rezoluție finală a cazului. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamanții le-au atins.
În plus, mă asum să nu solicit ca cazul să fie înaintat Marei Camere în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 21. Curtea ia notă de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție). Este convins că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția sau în Protocolurile sale (art. 37 § 1 În consecință, cazul ar trebui să fie exclus din listă. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS decide să scoată cazul din listă; ia act de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 2 februarie 2006, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Președintele grefierului [1] Rectificat la 29 iunie 2006. Numele Mehmet Hanifi Baran a citit Mehmet Hanafi Baran în versiunea anterioară a hotărârii.
THIRD SECTION
CASE OF SİNCAR AND OTHERS v. TURKEY (Application no. 46281/99) JUDGMENT ( Friendly settlement ) This version was rectified on 29 June 2006 under Rule 81 of the Rules of the Court STRASBOURG 2 February 2006 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Sincar and Others v. Turkey, The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of: Mr B.M. Zupančič , President , Mr L. Caflisch , Mr R. Türmen , Mr C. Bîrsan , Mr V. Zagrebelsky , Mrs A. Gyulumyan , Mrs R. Jaeger, judges , and Mr V. Berger , Section Registrar , Having deliberated in private on 12 January 2006, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 46281/99) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by three Turkish nationals, Mrs Cihan Sincar Mr Oktay Bağatır and Mr Mehmet Hanifi Baran [1] (“the applicants”), on 25 January 1999.
The applicants, who had been granted legal aid, were represented by Mr M. Vefa, a lawyer practising in Diyarbakır. The Turkish Government (“the Government”) did not designate an Agent for the purposes of the proceedings before the Court.
The applicants complained under Article 5 § 3 the Convention that the length of their detention in police custody was excessive. They also complained about the lack of an effective domestic remedy where they can complain about the length of their detention in police custody.
On 24 March 2005, after obtaining the parties’ observations, the Court declared the application admissible in so far as these complaints are concerned. Further complaints were declared inadmissible on the same date.
On 6 July 2005, after an exchange of correspondence, the Registrar suggested to the parties that they should attempt to reach a friendly settlement within the meaning of Article 38 § 1 (b) of the Convention. On 27 July 2005 and on 29 November 2005 the applicants and the Government respectively submitted formal declarations accepting a friendly settlement of the case. THE FACTS
The applicants are Turkish nationals who were born in 1957, 1962 and 1964 and live in Ankara, Batman and Diyarbakır, respectively
On 16 November 1998 the head of the Diyarbakır Security Directorate requested the Diyarbakır Public Prosecutor to issue a search warrant in order to inspect the Diyarbakır and Batman offices of HADEP ( Halkın Demokrasi Partisi- People’s Democracy Party), where demonstrations and hunger strikes were allegedly being organised, in order to protest the arrest of the PKK leader Abdullah Öcalan. The public prosecutor issued the search warrant on the same day. 1. Regarding the first and second applicants
On 18 November 1998 the applicants were taken into police custody by the police officers at the Batman Security Directorate.
In a letter dated 20 November 1998 the Diyarbakır Security Directorate requested the Diyarbakır Public Prosecutor to extend the applicants’ detention period until 22 November 1998 together with hundred and seven others. On the same day, considering the number of the accused and the difficulty to obtain evidence, the public prosecutor authorised to extend the detention period as requested.
On 22 November 1998 a judge at the Diyarbakır State Security Court decided to extend the applicants’ detention period until 28 November 1998, following the Diyarbakır Security Directorate’s second request.
On 26 November 1998 the applicants were first brought before a public prosecutor and then a judge at the Diyarbakır State Security Court, where they refused all allegations against them. The judge ordered their release pending trial.
On 17 December 1998 the Diyarbakır Public Prosecutor filed a bill of indictment with the Diyarbakır State Security Court accusing the first applicant of aiding and abetting members of a terrorist organisation. On the same day three public prosecutors attached to the Diyarbakır State Security Court decided that no prosecution should be brought against the second applicant on the ground that there existed no evidence to convict him.
On 3 April 2001 the Diyarbakır State Security Court decided to defer the imposition of a final sentence upon the first applicant, pursuant to Law no. 4616. The court held, under Article 1 § 4 of the same law, that the criminal proceedings against her would be suspended and a final sentence would be imposed should she be convicted of a further intentional offence within five years of this decision. 2. Regarding the third applicant
On 17 November 1998 the applicant was taken into police custody together with a group of twenty people outside the party’s headquarter in Diyarbakır.
In a letter dated 18 November 1998 the Diyarbakır Security Directorate requested the Diyarbakır Public Prosecutor to extend the detention period of the applicant along with hundred and ten others until 21 November 1998. On the same day the public prosecutor authorised the security directorate to extend the detention period until that date.
On 20 November 1998, following a request from the Diyarbakır Security Directorate and considering the number of the accused, the judge at the Diyarbakır State Security Court decided to extend the detention period until 26 November 1998.
On 25 November 1998 the applicant was brought before a public prosecutor and a judge at the Diyarbakır State Security Court. The judge ordered the applicant’s release pending trial.
On 22 February 2001 the Diyarbakır State Security Court decided to defer the imposition of a final sentence upon the applicant, pursuant to Law no. 4616. The court held, under Article 1 § 4 of the same law, that the criminal proceedings against the applicant would be suspended and a final sentence would be imposed should he be convicted of a further intentional offence within five years of this decision. THE LAW
On 29 November 2005 the Court received the following declaration from the Government: “I declare that the Government of Turkey offer to pay ex gratia to the applicants an all-inclusive amount of EUR 9,600 (nine thousand six hundred euros) with a view to securing a friendly settlement of the above-mentioned application pending before the European Court of Human Rights. This sum, which is to cover any damages as well as costs and expenses, shall be free of any tax that may be applicable and be paid in euros, to be converted into Turkish liras at the rate applicable at the date of payment, to a bank account named by the applicants and/or their duly authorised representative. It shall be payable within three months from the date of the notification of the judgment by the Court pursuant to Article 39 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three month period, the Government undertake to pay, until settlement, simple interest on the amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case. The Government further undertake not to request that the case be referred to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention.”
On 27 July 2005 the Court received the following declaration signed by the applicants’ representatives: “I note that the Government of Turkey are prepared to pay ex gratia to the applicants an all-inclusive amount of EUR 9,600 (nine thousand six hundred euros) with a view to securing a friendly settlement of the above-mentioned application pending before the European Court of Human Rights. This sum, which is to cover any damages as well as costs and expenses, shall be free of any tax that may be applicable and be paid in euros, to be converted into Turkish liras at the rate applicable at the date of payment, to a bank account named by the applicants and/or their duly authorised representative. It shall be payable within three months from the date of the notification of the judgment by the Court pursuant to Article 39 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three month period, the Government undertake to pay, until settlement, simple interest on the amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. I accept the proposal and waive any further claims against Turkey in respect of the facts of this application. I declare that this constitutes a final resolution of the case. This declaration is made in the context of a friendly settlement which the Government and the applicants have reached. I further undertake not to request that the case be referred to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention after delivery of the Court’s judgment.”
The Court takes note of the agreement reached between the parties (Article 39 of the Convention). It is satisfied that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention or its Protocols (Article 37 § 1 in fine of the Convention and Rule 62 § 3 of the Rules of Court).
Accordingly, the case should be struck out of the list.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Decides to strike the case out of the list; 2. Takes note of the parties’ undertaking not to request a rehearing of the case before the Grand Chamber. Done in English, and notified in writing on 2 February 2006, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Registrar President [1] . Rectified on 29 June 2006. The name of Mehmet Hanifi Baran read Mehmet Hanafi Baran in the former version of the judgment.