ÎCCJ, Decizia nr. 113/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 259 din 31

iulie 2002, Tribunalul Brașov a condamnat, între alții, pe inculpatul B.C.G. la

8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. a), c), f) C. pen., precum și la 6 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art.

189 alin. (2) C. pen., dispunând să execute, în baza art. 33 lit. a) și a art.

34 lit. b) C. pen., pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus

din pedeapsă perioada reținerii și arestării preventive, cu începere de la 8

decembrie 2000 până la 31 iulie 2002, iar în conformitate cu art. 350 C. proc.

pen. a fost menținută starea de arest a inculpatului.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia

penală nr. 296 din 9 decembrie 2002, a admis apelul declarat de procuror și

apelul inculpatului, desființând sentința cu privire la omisiunea aplicării

art. 13 C. pen. și la pedepse. Ca urmare, s-a făcut aplicarea art. 13 C. pen.

pentru ambele infracțiuni, a fost majorată pedeapsa stabilită pentru

infracțiunea de tâlhărie de la 8 ani închisoare la 11 ani închisoare și,

recontopindu-se pedepsele, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai

grea, de 11 ani închisoare.

Împotriva acestei decizii,

inculpatul B.C.G. a declarat recurs, cauza având fixat termen la Curtea Supremă

de Justiție, secția penală, pentru judecarea acestui recurs, la 18 septembrie

2003.

După modificările și completările

aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, cauza a fost pusă pe

rol pentru examinarea legalității arestării inculpatului.

Prin încheierea din 17 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum

și pe dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., a constatat că măsura

arestării inculpatului B.C.G. este legală, dispunând prelungirea acestei măsuri

până la 15 august 2003 inclusiv.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

În adevăr, prin art. 160

d

alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de

instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se

arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri".

Cum în cuprinsul art. 160

d

C.

proc. pen. nu este

prevăzută nici o cale de atac împotriva

încheierii date în temeiul alin. (1) din acest articol, iar prin alin. (1) al

art. 141 C. proc. pen. este reglementată posibilitatea de a fi atacată cu

recurs numai încheierea dată în primă instanță și în apel cu privire la luarea,

revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin

care se constată încetarea de drept a arestării preventive, este evident că

încheierea pronunțată în recurs, în aceeași materie, nu poate fi atacată cu

recurs.

O astfel de încheiere, pronunțată de

instanța de recurs în materia arestării preventive, nu este susceptibilă de a

fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea

unei instanțe ierarhic superioare celei firești, cu calea de atac a recursului,

ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece s-ar încălca normele legale referitoare la

competența instanțelor.

Inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 141 alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de

reglementarea de ansamblu cuprinsă în normele de procedură penală, din care se

degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea

inculpatului de a plăti statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul B.C.G. împotriva încheierii din 17 iulie 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr.

52/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi, 5

august 2003.