ÎCCJ, Decizia nr. 224/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 259 din 31 iulie 2003, Tribunalul Brașov a condamnat, între alții, pe inculpatul B.C.G. la 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), c), f) C. pen., precum și la 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., dispunând să execute, în baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare. S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 8 decembrie 2000 până la 31 iulie 2002, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia penală nr. 296 din 9 decembrie 2002, a admis recursurile declarate de procuror și inculpat și a casat sentința cu privire la omisiunea aplicării art. 13 C. pen. și la pedepse. Ca urmare, s-a făcut aplicarea art. 13 C. pen. pentru ambele infracțiuni, a fost majorată pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de tâlhărie de la 8 ani închisoare la 11 ani închisoare și, recontopindu-se pedepsele, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare. Împotriva acestei decizii, inculpatul B.C.G. a declarat recurs, cauza având termen la Curtea Supremă de Justiție, secția penală, pentru judecarea acestui recurs, la 18 septembrie 2003. Ca urmare a modificărilor și completărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, cauza a fost pusă pe rol pentru examinarea legalității arestării inculpatului.

Prin încheierea din 17 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului B.C.G. este legală, dispunând prelungirea acestei măsuri până la 15 august 2003, inclusiv. La data de 14 august 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia până la 11 septembrie 2003. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil. În adevăr, prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul B.C.G. împotriva încheierii din 14 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 52/2003. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată, în ședință publică, azi 15 septembrie 2003.