ÎCCJ, Decizia nr. 224/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 259 din 31

iulie 2003, Tribunalul Brașov a condamnat, între alții, pe inculpatul B.C.G. la

8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. a), c), f) C. pen., precum și la 6 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art.

189 alin. (2) C. pen., dispunând să execute, în baza art. 33 lit. a) și a art.

34 lit. b) C. pen., pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 8 decembrie 2000 până la 31 iulie 2002,

menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia

penală nr. 296 din 9 decembrie 2002, a admis recursurile declarate de procuror

și inculpat și a casat sentința cu privire la omisiunea aplicării art. 13 C.

pen. și la pedepse. Ca urmare, s-a făcut aplicarea art. 13 C. pen. pentru

ambele infracțiuni, a fost majorată pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de

tâlhărie de la 8 ani închisoare la 11 ani închisoare și, recontopindu-se

pedepsele, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 11 ani

închisoare.

Împotriva acestei decizii,

inculpatul B.C.G. a declarat recurs, cauza având termen la Curtea Supremă de

Justiție, secția penală, pentru judecarea acestui recurs, la 18 septembrie

2003.

Ca urmare a modificărilor și

completărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, cauza

a fost pusă pe rol pentru examinarea legalității arestării inculpatului.

Prin încheierea din 17 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum

și pe dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., a constatat că măsura

arestării inculpatului B.C.G. este legală, dispunând prelungirea acestei măsuri

până la 15 august 2003, inclusiv.

La data de 14 august 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea

acesteia până la 11 septembrie 2003.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

În adevăr, prin art. 160

d

alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de

instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se

arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul B.C.G. împotriva încheierii din 14 august 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr.

52/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi

15 septembrie 2003.