ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 436/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 2

octombrie 2001 și ulterior precizată, reclamanta SC C.F. SRL Timișoara a

solicitat anularea procesului-verbal din data de 24 aprilie 2001, al

Administrației Financiare Timișoara și decizia nr. 1321/2001, a Ministerului

Finanțelor, cu privire la plata sumei de 687.123.080 lei, T.V.A. și majorări de

întârziere, plus cheltuielile de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

susținut că impunerea este nelegală, pentru că deși pârâții au constatat că

societatea a dedus T.V.A. din documentele de achiziție a unor bunuri, fără a fi

înregistrată ca plătitor de T.V.A., ceea ce ar contraveni dispozițiilor pct.

10.5 lit. a) din H.G. nr. 512/1998 și ale art. 10.6 din H.G. nr. 401/2000,

totuși au trecut cu vederea că în fapt, aceasta s-a comportat ca plătitor de

T.V.A., deducând, compensând și vărsând T.V.A., depunând lunar deconturi de

T.V.A., astfel că statul nu a fost prejudiciat cu nimic.

Reclamanta recunoaște că singura

omisiune a fost că nu a fost înregistrat pe rolul fisca,l ca plătitor de T.V.A.

sau că după cifra de afaceri de 50 milioane lei, nu a depus cererea, pentru a

se înregistra ca plătitor de T.V.A., omisiune pentru care, de altfel, a fost

sancționată contravențional.

Reclamanta mai susține că din moment

ce în fapt s-a comportat ca un plătitor de T.V.A., conducând contabilitatea,

potrivit acestei calități impunerea din litigiu ar reprezenta o îmbogățire fără

justă cauză pentru stat, pentru că s-ar face o plată dublă.

Prin sentința civilă nr. 126/2002 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ,

acțiunea a fost admisă.

Instanța a reținut că reclamanta,

deși nu a fost înregistrată ca plătitor de T.V.A., până la data de 1 februarie

2001, s-a comportat ca un plătitor de T.V.A. înregistrat, în sensul că a plătit

T.V.A. pentru operațiunile comerciale desfășurate, a respectat dispozițiile

art. 25 lit. d) din O.G. nr. 3/1992 și ar însemna să plătească de două ori

T.V.A. S-a precizat în considerentele sentinței, că H.G. nr. 512/1998, prin

pct. 10.5 lit. a), adaugă la lege, instituind o obligație pe care puterea

legiuitoare nu a impus-o în privința deducerii T.V.A.

În ce privește perioada verificată,

în care au devenit aplicabile prevederile O.G. nr. 17/2000 și ale H.G. nr.

401/2000, art. 25 din ordonanță și pct. 11.4 din H.G. nr. 401/2000, Curtea de

Apel a considerat că acestea conțin dispoziții identice, în sensul că pentru

cei care nu sunt înregistrați ca plătitori de T.V.A., există obligația

calculului T.V.A. prin estimare sau pe baza documentelor aferente operațiunilor

comerciale, numai în ipoteza când nu este îndeplinită cerința art. 25 lit. d)

din ordonanță, deci tot pentru situația neplății T.V.A., corespunzător

activității comerciale.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs în termen Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în nume

propriu și în numele Ministerului Finanțelor, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că

reclamanta avea dreptul la deducerea T.V.A., numai după ce se înregistra ca

plătitor de T.V.A., conform O.G. nr. 3/1992, H.G. nr. 512/1998, O.U.G. nr.

17/2001 și H.G. nr. 401/2000.

Verificând cauza în funcție de

motivarea recursului, care se întemeiează pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Curtea reține următoarele:

Perioada supusă controlului a fost 1

aprilie 1999 – 28 februarie 2001.

Până la data de 15 martie 2000, când

a intrat în vigoare O.U.G. nr. 17/2000, au fost incidente în cauză,

dispozițiile O.G. nr. 3/1992.

Potrivit dispozițiilor art. 25 lit.

a) din O.G. nr. 3/1992, plătitorii de T.V.A. au obligația să depună sub

semnătura persoanelor autorizate, la organul fiscal competent, o declarație de

înregistrare, conform modelului aprobat de Ministerul Economiei și Finanțelor.

La lit. a) din art. 25 al O.G. nr.

3/1992, se prevăd obligațiile plătitorilor de T.V.A., înregistrați la organele

fiscale, privind achitarea T.V.A. Numai agenții economici înregistrați ca

plătitori de T.V.A., au dreptul la deducerea T.V.A., în baza art. 18 din O.G.

nr. 3/1992.

Aceasta rezultă și din interpretarea

sistematică și logică a normelor juridice mai sus menționate, interpretare care

conduce la concluzia că numai agenții economici înregistrați ca plătitori de

T.V.A., au dreptul la deducerea T.V.A. aferentă bunurilor sau serviciilor

destinate realizării de operațiuni impozabile.

Astfel, dispozițiile pct. 10.5 lit.

a) din H.G. nr. 512/1998, privind aprobarea Normelor de aplicare a O.G. nr.

3/1992, nu sunt nelegale, ele menținând în detaliu, și împrejurarea că nu poate

fi dedusă T.V.A. aferentă intrărilor referitoare la bunuri și servicii

achiziționate de agenții economic,i care nu sunt înregistrați la organele

fiscale ca plătitori de T.V.A.

Pentru perioada verificată, în care

au devenit aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 17/2000 (15 martie 2000 – 28 februarie

2001), se constată că situația este identică.

În textul art. 18 al O.U.G. nr.

17/2000, se prevede că numai contribuabilii înregistrați ca plătitori de

T.V.A., au dreptul la deducerea T.V.A. Dispozițiile art. 25, la lit. a), prevăd

obligativitatea contribuabililor, de a se înregistra ca plătitori de T.V.A., la

organele fiscale competente, la lit. d) din același articol al O.U.G. nr.

17/2000, se menționează obligativitatea acestor contribuabili, deja

înregistrați ca plătitori de T.V.A., de a achita taxa datorată.

Din interpretatarea logică și

sistematică, și a acestor norme juridice, rezultă că au dreptul să deducă

T.V.A., numai contribuabilii înregistrați ca plătitori de T.V.A.

Instanța de fond nu a dat

semnificația evidentă și logică a textelor legale sus menționate,

interpretându-le trunchiat, neîncadrându-le în economia actelor normative din

care fac parte.

Chiar dacă reclamanta a achitat

T.V.A., deși nu s-a înregistrat ca plătitoare de T.V.A., obligativitatea plății

sumei la care a fost impusă prin actul de control, reprezintă o sancțiune a

faptului că nu a îndeplinit obligația legală, de a se înregistra la organele

fiscale ca plătitoare de T.V.A., astfel cum prevăd în mod expres dispozițiile

art. 32 din O.G. nr. 3/1992 și art. 29 din O.U.G. nr. 17/2000.

Pentru considerentele expuse,

recursul va fi admis, sentința se va modifica și în fond, acțiunea va fi

respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, în nume propriu și pentru

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 126 din 28 mai

2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ.

Modifică sentința atacată și în

fond, respinge acțiunea formulată de SC C.F. SRL Timișoara, ca neîntemeiată.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 februarie 2003.