ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 121/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 98, pronunțată la

13 noiembrie 2001, de Colegiul jurisdicțional Dolj s-a admis contestația

formulată de N.F., împotriva deciziei de imputare nr. 24 din 8 august 2002,

emisă de intimata SC T. SA Calafat, prin lichidator B.V., pentru suma de 13.187.240

lei și s-a dispus anularea, ca tardiv emisă.

Pentru a hotărî astfel, Colegiul

jurisdicțional a reținut că în urma raportului de expertiză contabilă, efectuat

în dosarul nr. 33/F/1999 al Tribunalului Dolj, secția comercială, s-a stabilit

că reclamanta N.F. a efectuat cheltuieli neeconomicoase, în calitate de

contabil-șef, alături și de directorul societății, T.I., dar că intimata, deși

a luat cunoștință de acest fapt în luna aprilie 2001, a emis decizia de

imputare, cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 108 alin. (2)

C. muncii.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în anulare jurisdicțional, intimata SC T. SA, susținând că

instanța nu s-a pronunțat cu privire la excepția de necompetență materială, că

data întocmirii raportului de expertiză de expertiză nu poate constitui un

reper pentru calculul termenului de prescripție și că emiterea deciziei s-a

făcut în cadrul termenului de 3 ani de la data producerii prejudiciului.

Curtea de Conturi, secția

jurisdicțională, prin decizia nr. 95, pronunțată la 22 martie 2002, a admis

recursul jurisdicțional declarat de SC T. SA Calafat, a casat sentința atacată

și a trimis cauza spre continuarea judecății, aceluiași Colegiu jurisdicțional.

Pentru a hotărî astfel, secția

jurisdicțională a reținut cu privire la excepția de necompetență materială

invocată de recurentă că potrivit art. 41 din Legea nr. 94/1992, republicată,

competența soluționării contestațiilor împotriva deciziilor de imputație,

revine Curții de Conturi, iar cu privire la tardivitatea emiterii deciziei de

imputare se impune clasificarea momentului în care recurenta a luat cunoștință

de existența prejudiciului.

În acest sens s-a mai reținut că nu

există dovezi cu privire la data înregistrării expertizei la societate sau data

la care persoana îndreptățită trebuia să emită decizia de imputare, calculul

făcut de instanță fiind numai teoretic.

Împotriva deciziei Curții de

Conturi, secția jurisdicțională, a declarat recurs N.F., susținând că instanța

de fond a stabilit în mod legal că decizia de imputare a fost emisă peste

termenul de 60 zile, ca urmare a faptului că raportul de expertiză a fost luat

la cunoștință de lichidatorul societății în cursul lunii aprilie 2001.

Tot legat de acest aspect, recurenta

a susținut că intimata nu a făcut nici un fel de dovezi, deși i s-a pus în

vedere de instanță că decizia a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale.

Recursul este nefondat.

Curtea, analizând recursul, urmează

să constate că decizia pronunțată de secția jurisdicțională este legală și temeinică.

În mod întemeiat, secția

jurisdicțională a reținut că în vederea analizării dispoziției art. 108 alin.

(1) C. muncii, referitoare la răspunderea materială, paguba cauzată poate fi

stabilită numai în cazurile în care nu a trecut mai mult de 3 ani de la

producerea ei, că în speță termenul nu a fost depășit și că nu sunt dovezi

legate de momentul aducerii la cunoștință a existenței prejudiciului, pentru a

se stabili dacă decizia de imputare a fost emisă tardiv.

Așa cum justificat s-a arătat,

instanța de fond, Colegiul jurisdicțional Dolj, a făcut aprecieri strict

teoretice cu privire la calculul termenului, fără să se ancoreze, însă, în

probe concrete, motiv pentru care s-a dispus casarea, cu trimitere spre

rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de N.F.,

împotriva deciziei civile nr. 95 din 22 martie 2002 a Curții de Conturi a

României, secția jurisdicțională.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 ianuarie 2003.